— Ciuciu Penciu. Ciuciu Penciu din Silistra mã cheamã – repetã el, ca sã fie sigur c-a fost auzit ºi izbucni în râs la gluma lui, care se vede cã-l distra de minune. Eu m-am sculat de muuult!
— Bunã ziua, domnule, ºi eu m-am sculat de ºi mai mult, întãri fetiþa cu un glas foarte asemãnãtor cu al fratelui ei, politicoasã, dar cu reproº faþã de musafirul care era în pat. Pe mine mã cheamã Anica.
Apoi se desprinserã de mâini, se întoarserã spre uºã ºi luându-se iar de mânã, ca la dans, o luarã din loc râzând ºi galopând pe coridor.
— Sunt tare neastâmpãraþi ºi rãsfãþaþi, se zice cã îmi calcã pe urme, mai ales ªtefãnel, cãruia nimeni nu-i rezistã, iar azi e ºi ziua lui. ªi le plac cuvintele caraghioase, într-o vreme fãceau ca toate animalele. Sper cã vã simþiþi bine, cu umãrul. Vã rog sã mâncaþi ºi permiteþi-mi sã vã þin de urât, între timp.
Pentru prima oarã de când se cunoscuserã, Alexandru îl vãzu pe Dan Creþu zâmbind ºi rãmase cu ochii la el, cu o figurã nu tocmai inteligentã, în acel moment. Parcã întinerise cu zece ani ºi parcã te simþeai brusc dornic sã-i devii prieten ºi parcã-parcã semãna la zâmbet cu Iulia.
— Toatã lumea îmi dã sã mãnânc, de când am ajuns aici, e bine. Mulþumesc, Alexandru, aºa te cheamã, nu? Dar aº prefera o þigarã.
Uºor stânjenitã, gazda îºi scoase tabachera, Dan oftã, de parcã ceva îl deranja la acest gest, apoi uitã sã-ºi ia o þigarã ºi se apucã sã mãnânce. Terminã repede, se strâmbã la cafea, se vedea bine cã nu-i place, deºi era cea mai finã cafea de la prãvãlia lui Levon Harutunian. Alexandru ieºi 209
sã-l lase sã se-mbrace – îi dãduse un rând de haine de la Miºu, cu care Dan se potrivea la mãsuri –, iar când se-ntoarse, era însoþit de doamna-mamã. Maria Livezeanu avea un cap mobil, cu pielea feþei cu ºãnþuleþe ºi gura amplã, pe un trup mare ºi greoi, ceea ce-o fãcea sã aducã puþin cu o broascã þestoasã.
— Domnule Dan Creþu, mã bucur foarte tare cã sunteþi oaspetele nostru, cum aþi dormit? zise ea ºi, dupã o ezitare, se duse cu mâna întinsã spre el, sã i-o sãrute.
— Foarte bine! rãspunse scurt Dan ºi, când mâna mamei lui Alexandru îi apãru în dreptul buzelor, o atinse fãrã prea multã eleganþã.
— Am citit în ziar despre dumneavoastrã, pânã la urmã care-i adevãrul? Iertaþi-mã, dar eu sunt o persoanã directã, nu mã ascund dupã vorbe frumos rãsucite. Nouã puteþi sã ne spuneþi, n-o sã vã trãdãm, avem multe defecte, în familie, adãugã doamna cãutând ochii fiului, dar nu suntem trãdãtori.
Nici o urmã din surâsul de mai înainte nu mai rãmãsese pe faþa lui Dan, care-ºi arãta acum cei 43 de ani pomeniþi în ziar.
— Laissez-le, maman, il a besoin de repos, c’est le médecin qui l’a dit, spuse Alexandru, fãcând aluzie la fratele lui, cãruia i se spunea deja, în familie, medicul.
Dan îi urmãrea cu atenþia unuia care asistã la o panto-mimã. Era vioi ºi pãrea ceva mai binedispus decât în ajun.
— Nu ºtiu nici eu, doamnã, aº vrea sã vã pot rãspunde.
Ce zi e azi? Mi-ar trebui un calendar…
— Sâmbãtã.
— A, mi-era teamã cã trebuie sã fiu la serviciu. Sau nu, chiar trebuie, mi se pare, o sã vã pãrãsesc, n-aº vrea sã fiu dat afarã de la ziar, am nevoie de bani ca sã trãiesc ºi, în plus, ei s-au purtat bine cu mine.
210
— Nu vã faceþi griji, vã conduc eu, am auzit cã sunteþi angajat la Universul, l-am avut de curând la masã pe ªeful siguranþei publice, domnul Costache Boerescu ºi el ne-a spus vestea asta, vã ºtiþi, nu? zise Alexandru.
Dan ridicã din umeri ca ºi cum nu-l interesa subiectul.
— Cât s-ar fi bucurat fiicã-mea, Marioara, sã vã cunoascã, ºtiþi, de când a divorþat e cam ursuzã, din pãcate azi e plecatã toatã ziua la o prietenã. Dar sperãm sã nu ne ocoliþi nici în zilele urmãtoare.
Musafirul intrase în muþenie totalã ºi, dupã câteva încercãri nereuºite de a face conversaþie, doamna-mamã ieºi, aruncându-i o privire semnificativã fiului ei. Iar semni-ficaþia era: e dus rãu! Pe cine-ai mai cules de pe stradã?
Dan prinse schimbul de priviri ºi dupã ce se închise uºa îi zâmbi complice lui Alexandru, fãrã vorbe, ºi iar îþi venea sã crezi cã e alt om.
— Domnule Creþu, spuse Alexandru dupã plecarea mamei lui, ne-am întâlnit într-un moment foarte greu pentru mine ºi m-aº bucura ca mãcar pe dumneavoastrã sã vã pot ajuta. Vã rog sã nu mã consideraþi înfumurat dacã vreau sã vã ofer ajutor de toate felurile, m-aþi ajuta pe mine sã-l primiþi. Am ºi un motiv foarte personal: semã-naþi cu cineva care, în clipa asta, e foarte important pentru mine. Se duse la fereastrã ºi încercã sã strãpungã cu privirea ceaþa, dar nu se vedea decât un val lãptos ca o mare în ale cãrei ape s-a scufundat tot oraºul.
3
N-aº avea curaj sã ies acum în oraº, mã rãtãcesc ºi când e vreme bunã, darãmite acum, cu ceaþa asta care parcã s-a revãrsat din mine ºi a inundat strada. În schimb, nu-mi vine sã cred cã am dormit adânc, un somn fãrã vise, cã 211
azi-dimineaþã m-am trezit pur ºi simplu mai limpede ºi cã nu mã gândesc la întrebãrile care-mi rod din suflet.
Când am deschis ochii am cãutat vechii pereþi ºi am dat de tapetul cu desen auriu. M-am dus pânã la fereastrã, am trecut de draperii, ca de un zid, ºi am vãzut celãlalt zid, al ceþii. În schimb, în mine, zidurile au început sã se surpe. Când a venit Alexandru, parcã mi-a venit, din ceaþã, ca o corabie, un prieten vechi. El ºi doctorul Margulis sunt deocamdatã singurii oameni în care am încredere, ceilalþi mã iritã, mã fac sã fiu ca un arc. Alexandru mi-a fãcut mãrturisiri parþiale ºi cenzurate despre o poveste urâtã în care-a intrat ºi despre-o fatã, Iulia, pe care zice cã pesemne n-o iubeºte, deºi se vede de la o poºtã cã îndoiala nu-ºi are rostul. Ea i-a dat o întâlnire, dar nu ºtie unde ºi i-a transmis o parolã pe care n-o înþelege, „verde cu roºu“!
Bãiatul ãsta e mai ciudat decât mine. Se pare cã ieri de-asta ne-am nimerit în acelaºi loc, o cãuta pe ea. Adevãrul e c-am cãzut din cauza lui, am auzit caii în spatele meu, m-am întors sã vãd, fiindcã mereu mã sperie tropotul ãsta, ºi-am alunecat pe gheaþã. Medicinistul pare un om cam înfumurat, grav, iar Alexandru are ceva de copil cãruia i s-a permis totul ºi orice în viaþã. ªi ceva de fiu de bani gata. Cu toate astea m-a luat prin surprindere când mi-a spus, cu multã cãldurã ºi o înþelegere pe care n-o au decât oamenii foarte inteligenþi:
— Domnule Creþu, sunteþi un subiect de discuþie, în aceste zile, ca toþi cei daþi la gazetã. Intenþionez sã scriu ºi eu, cât de curând, la vreun ziar, e o meserie care mã ispi-teºte. Chiar la masa cu domnul Boerescu, de care vã spuneam, s-a vorbit pe seama dumneavoastrã.
I-am spus sã-mi zicã tu, dar a replicat cã nu poate, a zis cã cel mult dumneata, dar nu-mi place cuvântul ãsta, aºa cã a rãmas ca mai înainte.
212
— Nu mi-o luaþi în nume de rãu, a continuat el, dar tot ce-aþi fãcut în aceastã dimineaþã m-a nedumerit.
N-am înþeles de ce. Ezita sã-mi spunã, aºa cã a trebuit sã insist ºi, pânã la urmã, cu greu, am scos de la el urmãtoarele: l-am tutuit, deºi practic nu ne cunoºteam ºi, cu toate cã sunt mai în vârstã, aºa ceva nu se face decât dupã ce îþi semnalezi intenþia; nu m-am sculat în picioare când a intrat ºi când a plecat mama lui, ceea ce e „de necrezut“, biata lui mamã s-a înroºit de jenã, în locul meu; nu ºtiu sã sãrut o mânã („dumneavoastrã v-aþi aºezat buzele drept pe dosul palmei, în centru, or, mâna se sãrutã pe osul din dreptul degetului mijlociu – abia atingându-l cu buzele, trebuie sã apuci uºor cu mâna toate degetele, fãrã sã strângi tare ºi-þi pui apoi umbra sãrutului pe pielea lucioasã a osului median“); rãspunsurile pe care le-am dat întrebãrilor mamei lui, dar chiar ºi lui, au avut toate o anume bruta-litate, fãrã cuvintele de politeþe obligatorii, doamnã, domnule, mulþumesc; iar când mi-a mulþumit el, n-am spus niciodatã, în replicã, „vã rog“ sau „vã rog, domnule!“; pãrul meu e tuns ciudat, proaspãt tuns, în schimb povestea cu obrazul ras complet, la vârsta mea…; par sã am o anume fricã de cai; vorbesc rar, dar când vorbesc e ceva ciudat, n-ar putea spune ce; iar despre cum am mâncat micul dejun chiar nu vrea sã vorbeascã, ar fi o grosolãnie s-o facã, dar n-a mai vãzut aºa un mod dezordonat, aiurit ºi rapid de a mânca. Nu l-ar mira dacã m-ar vedea cã salut fãrã sã-mi ridic pãlãria. A încheiat pe un ton aparte:
— Cine sunteþi de fapt, domnule Creþu, de unde veniþi?
Sunt pur ºi simplu curios, dar dacã vã e greu sã-mi spuneþi, n-o sã insist.
Întrebarea m-a înfiorat, omul ãsta pãrea c-a înþeles ceva din ce mi se întâmplã ºi l-am întrebat, ca sã câºtig timp:
— ªi tu ce crezi, adicã, dacã preferi, dumneavoastrã ce credeþi?
213
