— Nu, nu, vã rog sã rãmâneþi la tu, îmi place mult, e mai direct, o sã încerc ºi eu, cu timpul… Sincer sã fiu, am fãcut o mulþime de presupuneri, dar nici una nu-i satis-fãcãtoare. Dacã aþi venit din strãinãtate, de ce nu ºtiþi, de pildã, sã sãrutaþi mâna? Dacã sunteþi, cum vorbeºte lumea – iertaþi-mã, o spun numai aºa, de dragul discu-þiei – un rãufãcãtor, de ce aveþi aerul ãsta blând ºi pierdut, nu, ipoteza asta este exclusã, fizionomia dumneavoastrã e a unui om cinstit. M-am gândit c-aþi putea fi, sunt cazuri, de unul chiar ºtiu, s-a petrecut anul trecut, un om cu identitate falsã, sã spunem unul crescut la periferie ºi care-ºi inventeazã apoi un trecut de aristocrat, dar nu pãreþi de la periferie, nici nu vã pretindeþi aristocrat, însã nu pãreþi nici din centru, nici din strãinãtate, nici din þarã, nici de la þarã, nu pãreþi de nicãieri.
Am spus liniºtit:
— Cred cã ai dreptate, nu sunt de nicãieri, dar el s-a temut cã m-a jignit ºi a crezut cã fac poezie.
ªi-atunci, într-un acces nestãpânit pe care s-ar putea sã-l regret, i-am povestit tot, cu mai multe detalii decât doctorului, faptul cã mi se pare sau cred cã vin din altã lume, deºi nu din altã þarã. Ciudat, spre deosebire de doctor, care m-a suspectat imediat cã am ceva de ascuns ºi cã joc nebu-nia, Alexandru aproape cã m-a crezut.
— Exact aºa vã purtaþi, într-adevãr, ºi e extraordinar, dacã ar fi sã leg tot ce-am observat la dumneavoastrã, pãreþi un om din alt timp, încã neºtiut de mine. Domnule Creþu, eu nu sunt socotit prea inteligent, în familie, Miºu e mintea tãioasã, iar eu nici nu m-am omorât învãþând. Dar de când am asistat la o demonstraþie a doctorului Gerota cu razele X, de când s-au descoperit microfiinþele ºi se ºtie cum aratã acele vietãþi ciudate care sunt responsabile de epidemii, de exemplu microbul influenzei, care a omorât 214
atâþia oameni în adolescenþa mea… ããã… de când poþi vorbi în ºoaptã ºi un om aflat la sute de kilometri te aude de parcã ºade lângã tine, de când vezi luna cu telescopul…
de când se fac atâtea încercãri de zbor în afara zeppelinului ºi sunt încercãri ca hipo-mobilul sã fie înlocuit cu auto-mobilul, aºadar cu niºte cai care nu se vãd ºi nu se potco-vesc – ce-or sã facã fierarii?… ãããã… s-au petrecut atâtea minuni în ºtiinþã – nici nu-ncerc sã le ºtiu eu pe toate, strãmoºii noºtri ar mai muri o datã de uimire – ei, bine, eu, unul, cred cã orice e posibil. Din moment ce lumea vorbeºte chiar de nemurire, de ce n-ar fi cu putinþã acest lucru?… Pe mine nimic din ce se va întâmpla de-acum cu omul ºi nimic din ce va mai izbuti el nu mã poate surprinde.
S-a sculat ºi a început sã meargã nervos prin încãpere, între cãmin ºi fereastrã, în timp ce îl ascultam fãrã sã mã satur. Dar a venit duºul rece:
— Numai cã un lucru nu se potriveºte, oricât aº vrea sã vã cred. Dacã ºtiinþa ar fi ajuns la aºa ceva, dumneavoastrã ar fi trebuit sã o ºtiþi, sã ºtiþi cã sunteþi primul care… dar, din moment ce nu ºtiþi nimic, e mai probabil sã fie numai o aspiraþie, un ideal, o închipuire pe care aþi ajuns s-o luaþi drept realitate. Poate cã ce mi-aþi povestit cã a presupus domnul doctor Margulis e singura explicaþie de acceptat. Aveþi rãbdare, eu cred c-o sã vã lãmuriþi singur, pânã la urmã.
ªi, cu egoismul tuturor îndrãgostiþilor, n-a mai zãbo-vit la mine, ca ºi cum ce-i spusesem era o bagatelã, ºi s-a întors la el. Mi-a cerut, adicã m-a rugat sã trec, dupã-amiazã la 5, pe la familia Margulis, sub un pretext oarecare, iar dacã domniºoara Iulia e în situaþia sã-l poatã primi, sã-i dau de veste. Urmeazã ca el sã mã aºtepte în dreptul liceu-lui Sf. Sava. ªi-apoi mi-a fãcut surpriza sã mã invite la ei, la petrecerea de Anul Nou ºi mi-a spus sã stau liniºtit, cã 215
mã dã pe mâna croitorului familiei. Ultimul lucru pe care îl aºteptam în viaþã, un croitor! Ce-i drept, eram deja croit cu un bandaj, croitorul va trebui sã þinã cont de umãrul meu. Alexandru a adãugat, pe un ton sumbru:
— Vã invit chiar dacã eu nu voi fi, poate, prezent, viitorul meu e nesigur, în acest moment. O s-o anunþ pe sora mea, Marioara, ea se ocupã de pregãtiri. Va fi o petrecere mai puþin protocolarã, vor fi ºi gazetari, v-am spus de ce.
4
Limbile se roteau nevãzute, pentru cã negura acoperea cu totul cadranul ceasului de pe faþada Prefecturii de Poliþie. Vizitiul Petre îºi lãsase, ca întotdeauna, ceasornicul acasã, ºi se temea sã nu fi întârziat, fusese chemat pentru ora 11. Dacã n-ar fi ºtiut drumul, s-ar fi rãtãcit, atât de strãin pãrea oraºul alb, nici sunetele nu mai veneau de unde le ºtia, iar calul se speria, când se pomenea în faþã cu altã trãsurã. Avea la el cremã de ºocolatã ºi cremã de migdale, pe care le cumpãrase de la cofetar, ca sã-i îndulceascã pe domnii poliþiºti. Pentru o zi de sâmbãtã, erau ciudat de mulþi oameni, bãrbaþi ºi femei, care în picioare, care ºezând, care umblând fãrã rost prin holul spaþios de la parter, care pe la uºi. S-ar fi zis cã toate necazurile ºi toþi necãjiþii se adunaserã la Poliþie, dupã Crãciun. Venise ºi Caton Lecca ºi, din biroul lui de la etajul întâi, cel cu trei ferestre boltite, chiar deasupra intrãrii principale, se dis-tingeau glasuri ridicate, iar soldaþii umblau pe vârfuri. Se certau ºefii între ei, iar ce trecea prin uºã erau acuzaþii reciproce cum nu se mai pomeniserã pe-aici, cel puþin nu în auzul lumii. Petre era tot mai înspãimântat, fiindcã cel care þipa mai tare era conu Costache Boerescu, care-i 216
trimisese vorbã sã vinã. Ce-o mai fi ºi când o da ochii cu el! Sigur cã portmoneul n-avea cum sã fi ieºit la suprafaþã, vidanjorii veniserã – noroc chior – chiar în aceeaºi zi, aºa cã i se putea face ºi percheziþie, acum era curat totul, numai cugetul nu i se liniºtea ºi parcã prinsese un miros. Iar calul, Murguþu, a-nceput sã ºchioapete prin pãcãtoasa asta de ceaþã, iar ºchiopãtatul e fãrã greº semn rãu, fiindcã el îi potcovea cu mare pricepere, ºtia sã-i facã sã stea cuminþi, uneori nici nu era nevoie ca ajutorul lui sã-i apuce de nãri cu iavaºa. Copiii lui i se suiau în cap, dar caii îl ascultau, ºi cu ei avea oricum mai multã rãbdare, le vorbea drãgãstos.
Uite cã acum asuda de spaimã ca un cal, deºi mai-nainte umezeala ceþii îi bãgase frigul în oase.
Uºa se deschise brusc ºi conu Costache nãvãli afarã fãrã sã se uite la nimeni ºi fãrã sã-l vadã. Petre se luã dupã el ºi, înainte ca ªeful siguranþei sã intre în birou, îl opri cu un „Coane Costache“ gâtuit. Poliþistul se întoarse ºi pãru abia atunci sã-ºi aminteascã de el.
— A, bine c-ai venit ºi sã nu mã faci sã-mi pierd timpul cu tine, cã te trimit imediat jos, în arest, ºi-acolo o sã vezi tu cum se întreabã.
Petre se uitã îngrozit la conu Costache, iar jumãtatea rãmasã din arãtãtor îi zvâcnea.
— Ce sã sbun?
— Tot, sã-mi spui tot ce mi-ai ascuns data trecutã.
Ce-ai luat de la bãiatul ãla ºi de ce, ºi dacã tu l-ai împuºcat!
— Nu, nu io, sã trãiþi, cã io nici nu mi-am luat buºca la mine, în ziua aia. Am fugit de-acasã de gura muierii, cã mã cicãlea, cã nu vrea sã fiu slugã la ovrei toatã viaþa, vrea sã-mi fac botcovãrie ºi sã fim de cabul nostru. N-aveam buºca! Mai întâi l-am vãzut întins pe jos pe ãla cu… adicã fãrã mustãþi, am crezut cã-i beat, tremura ºi i-am dat de bomanã baltonul lu’ tata, Dumnezeu sã-l ierte, ºi dubã 217
vreo zece minute l-am gãsit be bãlanul ãla, întins ca mort, da nu murise, ºi l-am luat ºi be el sus.
Conu Costache îl privi fãrã sã se fi înmuiat. Când ºi dacã voia, îi paraliza pe cei din jur cu ochii, era în stare sã porunceascã fãrã sã deschidã gura. Nu ridicase niciodatã mâna asupra cuiva, îºi stãpânea vocea coborând-o pânã la ºoaptã, dar obþinea orice mai repede decât cei care folo-seau metodele… vechi. Avea o þinutã care impunea pânã ºi borfaºilor, cu atât mai mult lui Petre, care nu era borfaº.
— Io l-am luat, sã trãiþi.
— Ce?
— Bortmoneul.
— ªi?
— L-am aruncat în cãc… ããã, în brivatã, ca sã nu-l mai gãseascã nimeni. Nu ºtiu de ce l-am luat, mã gândeam sã-mi deschid botcovãrie sã scab de gura nevestei ºi ºtiam eu bine cã bãlanul n-o mai duce mult, aºa cã nu-i mai trebe. Da mã jur cã toatã averea din el era o cheie ºi nici un ban, mã jur be sfânta icoanã!
ªi Petre îºi fãcu o cruce mare cu douã degete ºi jumãtate, iar Costache îl îndepãrtã cu privirea lui cea mai asprã, aºa încât vizitiul plecã repede de-a-ndãratelea, un avantaj al omului asupra calului, care nu ºtie sã meargã aºa uºor cu spatele.
5
Mama ºi papa ºi Jacques au plecat la patru ºi jumãtate, cu trãsura noastrã. M-am gândit: dacã-mi pun corsetul ºi mã aranjez, sigur n-o sã vinã. Dacã nu mi-l pun, s-ar putea sã vinã, ºi-atunci cum apar eu aºa în faþa lui, în lumina cea mai proastã ºi-n talia mea cea mai largã? Totuºi, dacã 218
nu-mi pun corsetul, am douã bucurii: cã stau lejer ºi cã, dacã nu vine, nu cad în comicul pregãtirii zadarnice. Adeseori îmi joc gândurile la loterie în felul ãsta din care ies mereu în câºtig. Ce mai câºtig! By the way, veriºoara mea, care are mereu iniþiative, m-a îndemnat sã joc ºi eu la loteria de Anul Nou, numai ea ºtie cã am cumpãrat un bilet, mai ales cã avem probleme cu banii. L-am ascuns chiar aici, în jurnal. Am pus cifrele la rând, altceva mai bun nu mi-a venit în minte: 1,2,3,4,5,6. Adicã 12, 34, 56. Vasilica, atunci, a ales de-a-ndoaselea ºi are 65, 43, 21. Nici nu-mi pot închipui ce-am face cu zece mii de lei, dar sigur ar trebui început cu un cabinet mai mare pentru papa, cu instrumente la zi, cã ale lui sunt tare învechite. Oare cât costã un aparat ca al lui Röntgen? – n-am nici cea mai vagã idee. Pe la 5 fãrã câteva minute, totuºi, am început sã mã agit, m-am uitat în oglindã, mi-am aranjat puþin pãrul, deºi, orice i-aº face, nu stã niciodatã la locul lui, presupun cã nu-i convine ce e înlãuntrul capului meu, în
„cutia cranianã“, cum aºa de frumos zice papa. Of, o fi cineva care este chiar aºa cum îºi doreºte, în toate privinþele, ºi pe dinafarã, ºi pe dinlãuntru? N-am ºtire despre persoana aia. Cine ºtie de la ce strã-strã-ceva m-am pro-copsit cu pãrul ãsta negru ºi nesupus.
La 5 fix era sã leºin de fricã, fiindcã am auzit uºa de la intrare ºi a apãrut Safta. Dar nu era cu figura ei „de Alexandru Livezeanu“, mi-am dat seama imediat. Era domnul Dan Creþu, parcã mai bine dispus, care dorea sã ne mulþumeascã pentru dejun – ce drãguþ din partea lui, iatã cã totuºi e bine-crescut! – ºi când a auzit cã sunt numai eu, n-a vrut sã stea, deºi l-am rugat cu jumãtate de gurã (cu jumãtatea care nu credea în venirea lui Alexandru).
A fost atât de grãbit cã nici pãlãria nu ºi-a scos-o din cap, tare distrat mai e omul ãsta, dar mi-e cât se poate de drag 219
aºa cum e! Ei, ºi-acum, sã vedem cum povestesc eu ce urmeazã, cã la ªcoala Centralã n-am învãþat aºa ceva…
Dupã plecarea lui Dan, am fost atât de dezamãgitã fiindcã crezusem o clipã cã e celãlalt, încât m-am apucat sã sting singurã luminile ºi m-am retras în odaia mea.
Dar la nici zece minute de la plecarea lui Dan Creþu a apãrut Safta, de data asta avea mutra ei „de Alexandru“, adicã ceva solemn ºi sfidãtor, de parcã mi-ar face un hatâr, cã-mi permite sã vãd un asemenea bãrbat. Nici n-am avut timp sã regret cã nu mã aranjasem mai mult, cã a ºi intrat ºi nici nu-mi amintesc dacã ºi cum m-a salutat. Am luat repede Vanity Fair în mânã pour me donner une contenance.
