Poþi sã te duci liniºtit la serviciu.

Nea Cercel s-a îndreptat pe jos, înviorat, spre strada Brezoianu no. 11. Uite cã nici n-a vorbit bine cu domnul doctor ºi parcã se simte sãnãtos, trebuie sã-i ducã o dami-geanã cu þuicã de prune, mai ales cã el nu mai are voie sã punã gura pe ea. Dar parcã doctorul Margulis pune?

De bucurie ºi grijã, a-nceput sã vorbeascã singur, ca þicniþii. Ziarul apãruse, dar nea Cercel nu-l deschise. Sã vinã ºi Nicu, sã fie doi când or vedea numerele de la loterie.

4

98.38.51 îºi repeta Nicu trecând prin faþa dorobanþului de la L’Indépendance Roumaine ºi clopoþeii, parcã anume ca sã-i dea o veste bunã, s-au pornit chiar atunci sã cânte.

Aºa cã mai departe Nicu mai mult a plutit, decât a mers 262

ºi, de cum a intrat, ca întotdeauna, pe uºa din stânga, unde scria Redacþia ºi administraþia, s-a uitat bine la nea Cercel, sã citeascã pe faþa lui dacã-i bine sau nu cu ei. Dar portarul nu se lãsa citit, parcã râdea ºi plângea în acelaºi timp, nu se înþelegea nimic de pe figura lui.

— Matale ai… am câºtigat? întrebã Nicu ºi de emoþie nu brodi cuvintele nici cât altã datã.

Portarul luã tacticos ziarul. Deodatã faþa lui se luminã ºi începu sã râdã, iar lui Nicu nu-i veni sã creadã cã visurile lui se împlinesc aºa uºor: dacã râde, cu siguranþã cã au câºtigat. Dar portarul îi arãtã, în loc de numerele la loterie, o pozã mare. Era Calea Victoriei, tocmai pe unde venea în fiecare zi, într-o zi cu soare, cu multe trãsuri ºi birje ºi þurþuri lungi la case. ªi ceva mai jos de clãdirea ziarului Indépendance, un domn, o, îl cunoºtea, era conu Costache, mânios, cu bastonul ridicat ameninþãtor. Iar de cealaltã parte, printre trãsuri, un bãiat alergând speriat, gata sã fie lovit de niºte cai. Se mai vedea un vizitiu care trage de hãþuri, cu gura deschisã. Nicu nu se mai vãzuse niciodatã în întregime într-o pozã ºi era nemulþumit pânã la indig-nare. Arãta mic ºi jerpelit, iar frumosul lui chipiu roºu era, în fotografie, cenuºiu. ªi nu-ºi amintea sã fi fost înspãimântat, cum îl arãta poza. Aproape cã-i venea sã plângã de ciudã, în timp ce nea Cercel era plin de voie bunã.

Portarul îi luã ziarul din mânã sã caute rezultatele loteriei, se tot uitã cu atenþie pe fiecare paginã, þinând cele patru file scrise înghesuit ºi mãrunt, tot mai departe de ochi, în timp ce Nicu citea pe partea cealaltã, apropiindu-se tot mai tare, de parcã ar fi vrut sã intre în ziar, acolo, în locul pozei lui. În fine, tot nea Cercel gãsi anunþul ºi citi:

— 12.21.20. Nu suntem noi. Ia uite, din atâtea numere, toate sunt cu 1 ºi 2. Eu aveam 98, vasãzicã de la anul care vine, 38, vasãzicã de la anul naºterii mele, ºi 51, al muierii.

263

Da’ pe ãsta l-am greºit, mi-a spus ieri cã-i nãscutã în ’52, odatã cu Teatrul cel Mare.

— Poate cã nu trebuia sã punem numai ani, cã nu toþi anii sunt câºtigãtori. Sã fi pus ºi numãrul de la casã?

Portarul zise cã sunt alte lucruri mai importante în viaþã, de pildã o burtã sãnãtoasã.

— Ce face Pestriþa? se simþi dator Nicu sã-ntrebe, deºi, de când a vrut sã plece de la el, n-o mai iubea.

— Mãnâncã, bea, se gãinãþeazã ºi-þi trimite salutãri.

Dar bãiatului nu-i pãsa de salutãrile ei ºi de lucruri care þin de trecut. Îi pãsa de dorinþa pentru Anul Nou. Fiindcã dorinþele astea – ºtiu toþi bãieþii – se împlinesc ºi trebuie sã fie foarte atent, ca-n povestea cu peºtiºorul de aur, sã nu-ºi iroseascã norocul. Domnul Peppin i-a adus comi-siunile ºi Nicu a luat-o din loc, grãbindu-se ca niciodatã.

Pânã la sfârºitul anului mai era o zi ºi 11 ore.

5

Generalul Algiu se afla în curte ºi-ncerca sã-ºi dreseze ogarul. Zãpada era plinã-ochi de urmele patrupedului.

Conu Costache l-a vãzut încã din birjã, gardul nu era înalt, Algiu nu se temea de hoþi. L-a simþit ºi Generalul, deºi era cu spatele, pentru cã s-a întors imediat ºi, undeva sub mustaþa albã, se putea presupune cã gura zâmbeºte, chiar dacã, de vãzut, nu se vedea.

— Iertaþi-mã, duminicã am gãsit invitaþia dumneavoastrã abia la miezul nopþii, când m-am întors de la operã, iar ieri am fost plecat la Giurgiu.

— Ce-a fost la operã?

264

— Rigoletto, cu domniºoara Olimpia Mãrculescu în rolul Gildei. N-am mai vãzut aºa ceva, a fost o furtunã de aplauze ºi flori ca-n luna mai, nu ca-n decembrie.

Generalul remarcã, în treacãt, cã nu i-a spus cine-a fost Rigoletto, ci Gilda, ºi-l invitã sã intre. Barzoiul le deschise drumul, întorcând capul sã vadã dacã vin ºi ei.

— Am rezolvat ºarada, dar n-am rezolvat misterul, se repezi conu Costache, cu cafeaua tip Marghiloman în mânã.

Am aflat cu ocazia asta cã logica e ca un antrenament, dar rezultatul luptei tot nu-l poþi controla, abia acolo-i adevãrul…

— Nu-mi place sã filozofez, Costache, dar nu-nþeleg ce-i adevãrul, când ºtii ºi dumneata cã pentru fiecare adevãrul ia altã formã.

— Încep sã cred cã-i ceva mai presus de noi ºi poate cã cei sãraci cu duhul sunt mai fragezi, mai pregãtiþi pentru apropierea de asta decât cei care au o logicã de fier, care-i separã de…

Nu-ºi duse gândul pânã la capãt pentru cã barzoiul sãrise cu labele pe genunchii lui. Generalul îl alungã cu greu ºi-ºi îndemnã prietenul sã-i povesteascã. Costache îi spuse cã, dupã ce a cercetat încoace ºi-ncolo, aproape la întâmplare, toate misterele se leagã de o icoanã cu luceferi pe umeri care fusese cândva la biserica Sãrindar. Dupã dãrâmarea bisericii, ea ajunsese la fostul Mitropolit Ghenadie Petrescu. De-aici lucrurile se-ncurcã. Fie mai înainte, fie în ziua când Mitropolitul fusese alungat, în tevatura creatã, cineva sustrãsese icoana. Altã variantã e cã Ghenadie a dat-o unui episcop care a murit ºi de acolo urmele se încurcã. Cum-necum, icoana a ajuns într-o casã de fier la care existau cel puþin douã chei. Cel care urma s-o ia de-acolo, ca simplu intermediar, era Rareº Ochiu-Zãnoagã: 265

primise douã chei identice, puse separat, în douã port-monee de antilopã. Pe una o þinea la el, pe cealaltã i-a încredinþat-o, din prudenþã, avocatului Movileanu.

Costache se întrerupse ºi sorbi din cafeaua cu coniac, zâmbind uºor.

— Cunoaºteþi un avocat bun, specializat în divorþuri?

Generalul, care era obiºnuit sã asculte totul pânã la capãt înainte de a pune vreo întrebare fãcu douã semne: unul din cap, care însemna da, ºi unul din mâna dreaptã, care însemna, mai târziu, acum terminã ce-ai început. Costache continuã, aºadar. Cu avocatul Movileanu, se poate presupune cã tânãrul Rareº voia sã-ºi rezolve chestiunile legate de banii care, cu siguranþã, ar fi fost mulþi, dacã totul reuºea, astfel cã meritau investiþi. Voia sã aibã avere proprie, ca sã se facã pictor. Îi pomenise ceva în acest sens avocatului.

— Restul l-am aflat de la Alexandru, fiul lui Hristea Livezeanu.

Generalul încruntã foarte puþin sprâncenele, iar Costache, care-l ºtia de pe vremuri, de când era Prefect, crezu cã înþelege ce spune de parcã i-ar fi auzit gândurile: Are faimã de coureur, dar nu-i bãiat rãu. ªi sunt prieten cu familia lui.

— Mi-a povestit chiar el, deunãzi, când am fost invitat la Livezeni.

Se abþinu sã ofteze ºi povesti cu ton alb, mai departe.

— Rareº Ochiu-Zãnoagã ºi Alexandru au avut un prieten comun, un anume Grigore Cernea – ieri m-am dus numai pentru confirmarea asta, la Giurgiu –, un om de 35 de ani, dubios, o vreme a fost monah, apoi a renunþat la sutanã ºi s-a apucat de negustorie cu obiecte de cult.

În cele mai multe cazuri avea acoperire, pretextul erau ope-rele de binefacere, dar jumãtate din bani îi dosea. Numai cã icoana de la Sãrindar nu putea fi vândutã, ca tot ce 266

þinea de averea mãnãstirii. Când Nicu Filipescu a hotãrât dãrâmarea, toatã averea, aflatã în pãstrare la mai multe feþe bisericeºti, trebuia þinutã pentru o nouã bisericã, mai frumoasã decât Sãrindarul, dar al cãrei loc nu a putut fi încã ales. Dupã cum ºtiþi, intenþia aceasta se amânã sine die. Grigore Cernea l-a rugat pe Livezeanu sã se întâlneascã cu un tânãr, era vorba de Rareº, lângã moºia Bãneasa, vineri, 19 decembrie, la ora 10 dimineaþa, sã ia un pachet de la el ºi sã i-l încredinþeze unui alt om, al cãrui nume nu-l cunoaºtem. Chiar Rareº urma sã i-l spunã lui Alexandru, la fel ºi locul întâlnirii cu omul. Dupã cum se vede, Alexandru nu era decât un alt intermediar, care sã facã legãtura între Rareº ºi celãlalt comisionar. El n-o fãcea nici mãcar pe bani, ci numai din prietenie pentru acest Grigore, dupã cum m-a asigurat. ªi-l cred, între tinerii de felul lor ajutorul e ceva obiºnuit. El e genul care se vârã în încurcã-turi crezând cã face gesturi mari ºi frumoase.

Conu Costache oftã abia acum, uitându-se cu invidie la ogarul care nu putea sta locului, ca un copil neastâmpãrat.

— Gata, nu mai e nevoie sã-mi spui restul, am înþeles: când a ajuns acolo, Rareº era împuºcat, pachetul dispãrut, iar el a fugit, înþelegând cã sunt lucruri urâte la mijloc.

— Chiar aºa mi-a spus, aproape cu vorbele astea. S-a oferit sã-mi povesteascã minut cu minut ce-a fãcut de când a fugit de-acolo (a spus cã nici nu s-a apropiat, ºi cã i-a fost pur ºi simplu fricã, l-a crezut mort), a spus ºi cã putem trimite oameni sã cerceteze la el acasã ºi-n apartamentul din oraº, n-are nimic de-ascuns. Faptul cã nu ºtia de cheie m-a convins cã nu minte, altfel ar fi luat-o el, nu Petre, pe cea din buzunarul bãiatului. ªi s-a temut tare sã nu fie acuzat cã l-a omorât el, de-asta la început n-a suflat o vorbã. A aflat din ziare, mai întâi cã nu murise, apoi, spre 267

disperarea lui, c-a murit. Fiindcã numai Rareº Ochiu-Zãnoagã putea confirma cã el e nevinovat.

— ªi cum ai rezolvat ºarada? întrebã Generalul cu un ton care lui Costache îi amintea de momentele când Algiu ºtia mai multe decât subalternii sãi ºi-i punea la încercare.

Aºa cã, simþind o capcanã, se gândi bine pânã sã spunã:

— Cu excepþia cuvântului Popescu, poate nici nu era Popescu, poate era popã?, restul, stele, luminã, Maica Precistã ºi sar sau dar sunt limpezi: Rareº fusese curios ºi aflase ce trebuie sã predea, de-aici i s-a tras moartea: icoana Maicii Preciste de la Sãrindar, cea cu stele ºi luminã pe umeri, adicã diamante.