Spre mirarea tuturor fata se întoarse spre Dan:

— Domnule Creþu, cum traduceþi Vanity Fair?

— Pãi, Bâlciul deºertãciunilor, nu?

283

— Formidabil, spuse Peppin Mirto, e grozav, n-aþi stat o clipã pe gânduri. De fapt aºa e când traduci, ori prinzi de la-nceput cuvântul, ori nu-l mai gãseºti deloc.

— Previziunea mea pentru lumea viitoare, spuse Iulia, e cã va fi bâlciul deºertãciunilor sau târgul vanitãþilor. ªi mai prevãd cã femeile nu vor mai purta corset, spuse, ºi dupã aceea se înroºi foarte tare ºi se înecã.

Moment în care Alexandru bãu din pahar, Nicu îi ºopti lui Dan: „Farul din Tuzla“, iar acesta îl privi nedumerit.

Jocul se întrerupse din motive de timp. Rãmãsese numai Dan Creþu, spre regretul Marioarei, care îl fixase cu atenþie întreaga searã, convingându-se cã prima impresie n-a înºelat-o: domnul Creþu nu are nimic, dar chiar nimic misterios, este un om ca oricare altul. Zâmbi cu gropiþe.

Pendula se apropia de ora 12. Bãrbaþii destuparã sticlele de ºampanie din frapierele în care gheaþa lacului Ciºmigiu era pe jumãtate topitã. La prima bãtaie a pendulei, din cele douãsprezece, cupele se ciocnirã cu clinchet una de alta ºi luminile furã stinse de servitori, preþ de câteva secunde, ca ºi cum lumea s-ar fi oprit din mersul ei. Se auzirã chiote ºi chicotit, plastroanele bãrbaþilor strãluceau în întuneric, iar copiii se încurcau în picioarele oamenilor mari. Anica îºi ascunse capul în poala mamei ei. Generalul tuºi. Alexandru cãuta sã distingã prin beznã silueta Iuliei, cu talia micã strânsã bine în corset. Hristea Livezeanu era plictisit ºi-l durea capul. Dan Creþu se simþi luat de mânã de mânuþa lui Nicu. Imediat apoi mersul lumii se reluã, lumina se aprinse din nou, învãluindu-i deopotrivã pe oaspeþi ºi pe-ai casei. Era ca ºi cum s-ar fi reîntâlnit pe malul celãlalt al unui râu. Aºteptau de la noul an tot binele pe care cel vechi li-l refuzase. În tot oraºul se auzeau bubuiturile de tun de pe Dealul Mitropoliei, care te fãceau sã tresari mai întâi de surprizã, apoi de bucurie. Duºmanii nevãzuþi din noul timp erau puºi pe fugã. Iar urarea de La mulþi ani! se auzi de atâtea 284

ori ºi pe atâtea voci în toate casele, încât, urmând firul mulþilor ani pomeniþi, s-ar fi putut ajunge pânã departe-departe, într-un viitor pe care nimeni nu-l putea, deocamdatã, întrezãri.

5

Rãmãsese numai domnul Dan Creþu sã priveascã, cum foarte poetic spusese gazda, „pe fereastra viitorului“, iar curiozitatea comesenilor lui era maximã. Cupele furã um-plute încã o datã cu ºampanie ºi spuma se destrãma ca dantelãria uzatã a anului vechi. Chiar dacã eºti un om raþional ºi ºtii cã numai gazetele au fãcut din cineva un personaj misterios ºi altfel decât toatã lumea, tot te simþi puþin înfiorat, ca la o adiere rece într-o camerã bine încãl-zitã. Iar dacã ai bãut ºampanie Dom Perignon îþi vine chiar sã crezi cã e ceva necurat la mijloc. Dan începu sã vorbeascã. Rostea cuvintele ca pentru el, fãrã sã se fi sculat în picioare, fãrã sã se uite la nimeni, parcã nici nu-i vedea.

— Nu e bine sã te uiþi prea mult în trecut, iar dacã trecutul tãu se aflã în viitor e cu atât mai rãu. Îmi voi interzice gândurile despre trecutul meu. Poate cã în mintea mea, nu mai departe decât acum un an, viitorul meu se afla în cu totul altã parte. Printr-o rãsturnare bruscã, trecutul meu s-a contopit cu viitorul. Poate cã într-adevãr, cum bine s-a spus aici, ceea ce a fost este ce va mai fi. Poate cã, aºa cum nu s-a spus încã, dar se va spune curând, anii stau pe loc, ca peisajul vãzut pe fereastra unui tren, iar noi, noi suntem cei care trecem.

— Noi suntem cei care trecem chiar acum alãturi, interveni zâmbind cu gropiþe doamna Marioara Livezeanu, necãjitã însã cã Dan Creþu face pe placul gazetarilor ºi intrã 285

iar în rolul strãinului misterios. Din fericire, taraful de lãutari îmbrãcaþi în fracuri roºii începuse un vals cunoscut, aºa cã doamna casei anunþã:

— Începe valsul! Doamnele aleg.

6

Bucureºtenii aveau o zi rea. Ninsese, pânã la sfârºitul anului mai erau 12 zile, pânã la sfârºitul zilei 12 ore. Pe marile bulevarde, unde roþile avansau mai încet decât picioarele, era aprinsã luminaþia festivã, la care puþinã lume mai ridica ochii. Picãturi albãstrii lunecau a plâns în plasa de beculeþe atârnatã deasupra ºirurilor de roþi fãrã început ºi fãrã sfârºit. Undeva, îngropat în rând, era, ca o micã patã galbenã, vechiul automobil al gazetarului Dan Creþu.

Mergea spre aerodrom, dupã ce trecuse pe la redacþia revis-tei la care lucra. Din vehiculul aflat în spatele lui coborâserã una câte una, profitând de nedoritele opriri, toate cele patru doamne ºi o luaserã pe jos, iar lui Dan i se pãru ciudat aerul posac al celei care conducea. Avea o sonerie de avertisment din care suna mereu, metodic. Nu nervos, ci maniacal. Trecea mereu de pe o fâºie de drum pe alta ca sã câºtige câþiva metri, pe care-i pierdea imediat apoi.

Uneori, când ajungeau în paralel, Dan îi vedea profilul: fuma. Semãna puþin cu cineva cunoscut, dar Dan nu reuºi sã-ºi aducã aminte cu cine. Avea pãrul negru acoperit cu o cãciuliþã cu moþ, ca de copil.

La redacþia lui Dan se sãrbãtorise Crãciunul cu câteva zile în avans, ca întotdeauna. Pe calendarul mare, cu cifre îngroºate ºi fãrã poze, o mânã mutase rapid pãtrãþica roºie cu o sãptãmânã, ca sã ajungã la zi. De altfel, toatã redacþia trãia în ritm sãptãmânal, ca ºi cum cineva i-ar fi mutat 286

pe toþi, la ºapte zile o datã, dintr-o ferestruicã de calendar în alta. În chenarul roºu se decupa acum o zi de luni: 19 decembrie. Dan Creþu intrase grãbit pe uºa biroului, scuturându-ºi de zãpadã încãlþãmintea coloratã. Ca întotdeauna, întârziase.

Se uitã în jur fãrã curiozitate: femei ºi bãrbaþi cãrora nu le prea pãsa unii de alþii. Redactorul principal rãsfoia o revistã de ºtiinþã cu Turnul Eiffel pe copertã. Pavel, un tânãr cu ochelari rotunzi, vorbea încetiºor cu o doamnã ºi era cu gândurile în altã parte. Intrã ºi administratorul care, dimpotrivã, vorbea tare ºi melodios, parcã era pe scenã. Oricum, erau puþini, unii trãgeau chiulul ºi, câteva momente, Dan îi invidie. Lumea se îmbrãcase ceva mai grijuliu decât în zilele obiºnuite, dar mâzga de pe stradã nu încuraja fanteziile vestimentare. În partea de sus a încã-perii se vedeau bluze subþiri, mulate, decolteuri bine garni-site cu sâni tineri ºi coliere ieftine sau cercei lungi, apoi, dupã caz, cãmãºi, haine de stofã groasã, ba chiar ºi-o cravatã, însã jos, spre podea, totul era ca o uniformã, ºi la femei, ºi la bãrbaþi: aceiaºi pantaloni albãstrii sau negri, fãrã dungã, cizme sau ghete comode, care lãsau amprente de noroi pe parchet, dupã dimensiunea ºi modelul tãlpilor.

ªi încãlþãmintea lui Dan, care ieºea în evidenþã. Câþiva redactori ºi redactoriþe, corectoare ºi oameni din tipografie se adunaserã cam în silã, ca la orice solicitare de serviciu.

N-aveau nici mãcar brad, se fãcea economie. Pahare ºi farfurii transparente ºi moi, care urmau sã fie aruncate la coº, dupã folosire. Dan vãzu un ziar îngãlbenit, dintr-o veche colecþie Universul, cumpãrat de la vreun anticar, pe care Pavel îl adusese ca sã-l arate colegilor. κi aruncã ochii pe prima paginã, unde era o anchetã pe tema De ce postiþi?

ºi se mirã preþ de-o clipã sã vadã cã era semnatã de cineva care se numea, aproape la fel ca el, Dan Kretzu.

287

De când trecuse pragul psihologic al secolului 21, pe Dan nu-l mai interesau bradul, anul ºi nici vreo sãrbã-torire. Puþine lucruri îi mai stârneau curiozitatea. Trãia, cu o obosealã necontenitã, într-un prezent tulbure. Era, oricum, perioada cea mai chinuitoare a anului, în care timpul devenea singura bucurie pe care i-o puteai dãrui cuiva. Dan avea 43 de ani, iar viaþa trecuse pur ºi simplu pe lângã el. Avea mare nevoie de timp.

…………………………………………………………

Domnul editor Socec-fiul puse manuscrisul jos, zwicke-rul pe masã, ºi scrise mare, cu cernealã violetã: NU. Era primul manuscris pe care-l respingea dupã moartea tatãlui sãu.

EPILOG

A

stãzi strada Fântânei poartã numele de Berthelot A ºi duce la Radiodifuziunea românã.

Strada Sfântul Ionicã din dosul Teatrului Naþional a dispãrut, la fel ºi Pasajul Român ºi Teatrul însuºi. În locul lui s-a ridicat un hotel, care a pãstrat portalul de la, cândva, cea mai faimoasã clãdire din Bucureºti.

Strada Teilor se numeºte Vasile Lascãr.

Chiar lângã vechiul sediu al ziarului Universul – o casã rococo cu un singur etaj – s-a fãcut unul nou, cu 5 etaje ºi þugui, în care s-a mutat redacþia ziarului în perioada interbelicã. La parterul vechii clãdiri, complet pãrãgi-nite, funcþioneazã azi un restaurant cu specific românesc, în care nici unul din cei care intrã nu pare sã ºtie despre oamenii care, cândva, au scos aici o faimoasã gazetã. Însã pe pragul intrãrii a rãmas scris în piatrã, cu litere mari: UNIVERSUL.

Luigi Cazzavillan are în Bucureºti o stradã ºi un parc belle époque, cu statuie.

289

Pe locul fostei Mãnãstiri Sãrindar s-a ridicat încã înainte de Primul Rãzboi, o clãdire impunãtoare, Cercul Militar.

O fântânã artezianã se aflã acum unde se afla odinioarã altarul. Icoana Maicii Domnului cu diamante de stele pe umeri n-a mai fost niciodatã gãsitã, se presupune cã a fost dusã peste graniþã. Undeva, în lume, neºtiute, diamantele ei strãlucesc ºi astãzi.

Fostul sublocotenent N.I. Popescu-Luminã a murit în 1939, la Bucureºti. A ajuns colonel. În Universul interbelic a semnat rubrica „Din alte vremi“.

Strada Sãrindar se numeºte azi Constantin Mille, de la directorul Adevĕrului. Din 1898, când a murit fondatorul gazetei, Alexandru Beldiman, Mille a fost identificat cu ziarul al cãrui proprietar devenise mai demult. Între rãzboaie, cinematografele de pe bulevardul Elisabeta aveau, toate, „ieºirea prin Sãrindar“.

Pentru uciderea în duel a directorului ziarului de limbã francezã L’Indépendance Roumaine, George Em. Lahovary, Nicu Filipescu, fost primar al capitalei ºi directorul ziarului Epoca, a fost condamnat la 6 luni închisoare, la Vãcãreºti.

Lucru care nu i-a ºtirbit nici faima, nici cariera politicã ulterioarã, se pare cã fãrã patã.

Generalul Algiu a mai venit un an la Prefectura de Poliþie, în 1901, primul an al secolului 20.

Conu Costache a avut grijã sã-ºi ºteargã numele din documente. L-a suspectat mereu pe Dan Creþu cã e un infractor nedescoperit, dar, în acelaºi timp, era sigur cã nu-i un om periculos.

Doctorul Dimitrie Gerota a þinut, la Ateneu, aºa cum promisese, în 1898, conferinþa despre necesitatea renun-290

þãrii la corset ºi familia Margulis a fost prezentã în salã.

La ªcoala de Arte Frumoase l-a avut student pe Constantin Brâncuºi care a realizat, sub îndrumarea lui, mulajul intitulat „Jupuitul“. Gerota e socotit primul radiolog român, a înfiinþat un spital ºi un muzeu de mulaje anatomice.

De „Gerota’s fascia“ ºi „Gerota’s capsule“ se vorbeºte ºi azi în departamentele de chirurgie, urologie sau la seminarele de anatomie din Franþa, Germania sau Tokyo.