*
Când reveni acasã, dupã serviciul care fusese obositor, cinci comisiuni ºi la adrese destul de îndepãrtate una de alta, dar ºi câteva bacºiºuri pe mãsurã, mamã-sa spãla rufele cu leºie ºi le dãdea pe-o frecãtoare cu niºte ºerpi ondulaþi, care-þi gâdilau palmele dacã-i mângâiai, dar îþi fãceau bãtãturi dacã spãlai cum trebuie. Mama a pus cãmãºile ºi batis-tele la fiert, într-un cazan cu scrobealã, între timp au mâncat, apoi Nicu s-a oferit sã scoatã el albia ºi sã-ntindã rufele pe sârmã. Îi plãcea cã, de cum le-ntindea, moi ºi aburinde, ele se întãreau de la ger ºi se lipeau, de parcã erau de piatrã ºi, dacã voiai sã le desprinzi, scârþiau ca uºile neunse.
N-avea rãbdare sã stea locului ºi-i spuse maicã-sii cã o sã meargã la Jacques, sã-i ducã mamuþii pe care i-a promis.
243
Îi arãtã ºi ei desenul din Universul ilustrat, iar ea râse de spinarea lor cu zimþi de fierestrãu ºi de coada lor lungã cât o zi de post. Râsul îi aminti bine de tot de alt râs, al mamei ei, de parcã mamaia ar fi rãmas toatã în gura mamei, aºa cum oamenii de departe pot sã stea în întregime în gura telefonului. Era mic atunci, mic de tot, ºi mâncau împreunã cireºe pietroase. Mamaia i le rupea în douã ca sã le poatã mesteca mai uºor. El a luat una ºi, spre uimirea lui, a descoperit cã ceva drãguþ se iþeºte ºi se miºcã uºurel acolo înãuntru, ca coarnele melcului. I-a arãtat mamaiei ºi ea a spus Pfui!, iar când el a-nceput sã râdã, au repetat operaþia la fiecare cireaºã, ºi când apãrea un viermiºor, ea spunea Pfui! ºi râdeau amândoi de-i durea burta. Cireºele fãrã viermi n-aveau nici un haz, le lãsau deoparte, numai cele în care era miºcare îi interesau. A fost una din zilele cele mai fericite de care-ºi amintea ºi de-atunci Nicu socotea cã numai atunci când râde e o zi bunã. ªi azi era.
Mamaia îi spusese cã ea dupã moarte îºi doreºte sã se transforme într-o vrabie, sã fie foarte atent la vrãbii, poate cã e ºi ea acolo, þopãind între ele, deºi îi era greu sã ºi-o închipuie þopãind, fusese o femeie destul de þeapãnã, umbla anevoie pânã ºi prin casã. Era foarte greu s-o recunoascã, toate vrãbiile seamãnã între ele, ºi nici una n-a pãrut încã sã se bucure în mod deosebit la întâlnirea cu el. Era sigur cã mamaia i-ar fi atras atenþia cu un semn din aripi. Pe drumul spre strada Fântânei, în capul lui Nicu se fãcu auzitã o voce care-i zicea: o sã fie bine! o sã fie bine! o sã fie bine! Nu ºtia a cui e vocea, cã parcã nu-i venea sã creadã cã ar fi a lui.
Jacques era ºi el vesel, doctorul Rizea îi fãcuse cadou un flaut nou, o minunãþie. Îi cântã lui Nicu menuetul lui Händel tim-tam-tam, tim-tam-tam, ºi apoi, pe neaºteptate, se întrerupse în mijlocul unei fraze muzicale ºi-i spuse: 244
— Eºti invitat cu mine, adicã cu noi, la Alexandrru Livezeanu, de Anul Nou. Vine ºi domnul Dan Crreþu, nu-i aºa cã-i grrozav? A prrimit papa invitaþie pentrru toatã familia ºi am cerrut eu sã vii ºi tu, Iulia a zis cã îþi dã costumul meu de galã de acum doi ani, nu l-am purrtat decât de douã orri, e nou-nouþ.
Adãugã în ºoaptã cã Iulia ºi Alexandrru „sunt amorre-zaþi“, iar Nicu îi spuse, dându-ºi un aer dezinteresat, cã ºtie de mult. Doctorul Margulis recomanda ca atunci când eºti bolnav sã te gândeºti mereu cã te vindeci ºi sã-þi repeþi fãrã contenire: trebuie sã mã vindec, mã vindec, mã vindec!
Uite cã ºi când nu eºti bolnav foloseºte sã-þi spui: o sã fie bine, o sã fie bine, o sã fie bine! Mãcar ca sã te alegi cu un costum nou la sfârºitul unui an cu totul învechit.
3
— O sã fie bine?
Ochii lui Pavel Mirto sclipirã ironic din dosul oche-larilor rotunzi, în timp ce Procopiu, de la celãlalt birou, îºi verifica mustaþa cum fãcea de-obicei, ca ºi cum s-ar fi temut cã poate sã disparã de la locul ei:
— Da, eu cred cã România seamãnã cu o orchestrã, numai cã n-a ajuns încã la concert, ci tot face repetiþie.
Mai scârþâie un violonist, mai greºeºte intrarea solistul, mai dau chix suflãtorii sau se supãrã dirijorul ºi opreºte muzica ºi-i ceartã pe toþi, de-a valma, totul e fragmentar ºi mereu reluat de la capãt, dar la concertul propriu-zis melodia se va lega fãrã cusur ºi aplauzele Europei…
— ªi când o sã fie concertul ãsta, domnule Procopiu?
întrerupse Pavel cu glasul lui ºoptit încãrcat de data asta de un sarcasm nelalocul lui, dat fiind cã el era cel mai tânãr.
245
— Înainte sã te însori dumneata, replicã uºor iritat Procopiu ºi, pe replica lui, intrã Peppin, fãrã sã mai batã.
— Cine, Pãvãlucã al meu? Te-nsori, bãiete? spuse cu o voce care umplu biroul de bunã-dispoziþie ºi risipi pe loc încordarea. Eu sunt primul, sã fim bine înþeleºi, e în ordinea intrãrii în lume, ca sã nu se facã îmbulzealã. Fratele mai mare are întâietate.
— Nu, spuse Pavel uscat, fãrã sã ridice vocea, vorbim de viitorul României, aici, domnul Procopiu o compara cu o orchestrã care face nesfârºite repetiþii.
— A, nu, mie mi se pare cã-i exact ca jocul de biliard de la Fialkowski. Dai într-o bilã, nu ca s-o loveºti pe ea, ci ca sã se miºte alta, orice loviturã are scop ascuns, un zigzag de urmãri ºi totul se transmite din aproape în aproape, într-un mecanism cosmic, aºa ºi-o fi lovind ºi Dumnezeu lumile, cu tacul. O sã câºtigãm, pânã la urmã, chiar dacã acum nu se vede încã, la masa noastrã de biliard istoric, soarta jocului.
— Nu, zise iar Pavel, la fel de uscat, mai degrabã seamãnã cu un roi de lãcuste.
— Un stol de lãcuste, îl corectã Procopiu.
— Un nor de lãcuste, propuse Peppin, cu experienþa lui de traducãtor.
— Ei, las-o dracului, roi, nor, ce-o fi! Pânã de curând nu ºtiam cã lãcustele nu zboarã, ci fac numai salturi, salturi uriaºe… ªi cã se lasã duse de vânt ca de niºte corãbii aeriene rapide, nu fac efort ºi nu se opun, folosesc, cum sã spun, toate serviciile oferite gratuit de naturã.
— Ce vrei sã spui, zise Neculai Procopiu uºor ameninþãtor, dar ºi interesat de latura inginereascã a problemei.
Cã distrugem totul ca lãcustele?
— O, nu, nicidecum, m-am fãcut greºit înþeles! Dimpotrivã, voiam sã spun cã vin furtunile peste noi ºi cã 246
n-avem cum sã ne opunem, puterea marii istorii nu se com-parã cu puterea noastrã de împotrivire, iar asta e valabil ºi-n viaþa personalã. ªi cã la fiecare paginã de istorie a lumii, facem ºi noi un salt, cam fãrã sã-l controlãm, iar singura noastrã ºansã e sã ne lãsãm duºi, aºa, dar folosind la maximum puterea aburului evenimentelor, sã nu rãmânem pe jos, în urma ei. Sã fim pãsuiþi cu viteza timpului, a timpurilor, mai bine zis. Sã ne potrivim, mai bine decât sã ne împotrivim.
— A, da, interesant, admise primul redactor mai liniºtit, asta pot s-o semnez ºi eu, mai ales dacã sunt timpuri favorabile. Dar acum ne preseazã timpul, nu timpurile, e cazul sã ne-apucãm ºi de numãrul de Anul Nou. Ia sã vedem ce-avem?
Discutarã despre povestea icoanei dispãrute, dar nu dispuneau de prea multe date, Procopiu se oferi sã cerceteze chestiunea, mâine în zori, iar dacã nu gãseºte nimic atrã-gãtor, vor da o simplã ºtire. Nu erau noutãþi nici în ce priveºte cazul Rareº Ochiu-Zãnoagã ºi sãrbãtorile trecuserã destul de liniºtit, n-aveai ce sã scoþi.
— Rezultatele de la loterie le-ai comunicat? întrebã Peppin, liniºtit, pentru cã nici el, nici Pavel nu jucaserã.
— Da, astea apar mâine, eu n-am câºtigat, ce sã spun, nici nu mã aºteptam… A fost lume puþinã, cã era vreme rea, tragerea nu s-a mai fãcut în Ciºmigiu, cum era plã-nuitã, ci la Hotelul Bulevard. O sã iasã cam subþirel numãrul, îºi fãcu griji primul redactor, la care Pavel ridicã dintr-un umãr, iar Peppin din amândoi.
Luarã cu mare atenþie cliºeele aduse de Marwan pentru
„Ilustraþia noastrã“ – pânã la urmã se înþeleseserã la preþ –
erau într-adevãr foarte bune, pe lângã ele aproape cã nu mai avea importanþã ce scrii, aºa cã, dacã nu mai apare nimic pânã mâine la amiazã, cu fotografia ºi cu poeziile satirice 247
ale lui Marion (colegul Dumitru-Marinescu) se poate salva numãrul. Pavel îºi scoase ochelarii de miop ºi se uitã cu atenþie la imagini. Una era cu Calea Victoriei vãzutã de sus, de la etajul Teatrului ºi era fãcutã pe ninsoare, se distingeau fulgii unul câte unul, ca niºte bulinuþe albe, cu trãsuri ºi oameni micºoraþi de perspectivã. Alta era fãcutã pe vreme bunã, într-o zi luminoasã, lângã redacþia ziarului L’Indépendance Roumaine, pe care toþi cei de la Universul îl invidiau pentru partea tehnicã: toate maºinãriile erau aduse din strãinãtate ºi ziarul arãta ca Le Figaro.
— Aici nu e conu Costache Boerescu? spuse Peppin ºi-ncepu sã râdã.
— Chiar el, mi-a atras atenþia ºi Marwan, când le-a adus.
