— O sã aibã o surprizã, râse încetiºor ºi Pavel.
— ªi-ncã cum!
4
Doi din pescãruºii care se roteau de-obicei peste Dâmboviþa ajunseserã astãzi pânã la fereastra lui Costache Boerescu de la Prefectura Poliþiei. Erau enormi ºi pluteau împreunã, într-o potrivire de necrezut a miºcãrilor, de parcã cineva i-ar fi tras în aceeaºi clipã de niºte sfori nevãzute. Îi privi melancolic: pesemne cã el nu va fi niciodatã, cu nimeni, într-o asemenea armonie liniºtitoare.
Despre cuplurile din jurul lui ºtia în genere mai multe decât ar fi vrut. De-obicei îi plãcea mai mult unul din cei doi, dar, vorba lui Peppin Mirto, pe oamenii cãsãtoriþi îi iei la pachet, n-ai ce-i face. Erau ºi unii pe care-i invidia sincer, pentru cã dãdeau din aripi ºi îºi schimbau direcþia de zbor exact în aceeaºi secundã, iar o asemenea pereche era Agata cu Leon Margulis. Oare ar fi putut ºi 248
el sã zboare deodatã cu ea? Oare ce s-ar fi întâmplat cu viaþa ei, dacã l-ar fi ales pe el? N-ar fi fost mai fericitã? ªi ce s-ar fi întâmplat cu viaþa lui dacã Iulia…
— A venit popa de la biserica Icoanei, anunþã plutonierul de la uºã.
Se sculã sã-l primeascã.
În ajun, când, dacã e s-o spunem pe-a dreaptã, puþinã lume s-a ostenit prin viscol, la bisericã, Epiharia, care-i cunoaºtea dupã nume sau mãcar dupã chip pe toþi eno-riaºii, s-a mirat sã vadã cã apare un om distins, cu baston cu mãciulie de argint în formã de cioc, care nu mai cãlcase niciodatã pe-aici – asta cu siguranþã! – îºi agaþã pãlãria în cuierul de deasupra ultimului jilþ ºi ascultã liniºtit slujba din Duminica de dupã Naºterea Domnului. Nu pãrea deloc cu gândul la cele sfinte, se uita pe pereþi, mângâia lemnul de la mânerul jilþului, deºi preotul, vãzându-l, se înviorase dintr-odatã ºi vorbea despre fuga în Egipt aºa de frumos de parcã ar fi fost ºi el de faþã atunci când înge-rul l-a vestit pe Iosif sã-ºi ia „pruncul ºi pe mama lui“ ca sã-l scape de urgia lui Irod: „Plângere ºi bocet mult…
Rahela îºi jelea copiii ºi nu voia sã fie mângâiatã, pentru cã nu mai erau.“ Epiharia ºi-a ºters ochii ºi n-avea cum sã bãnuiascã, vãzând cã nou-venitul se uitã când ºi când spre ea, cã motivul pentru care acesta se afla acolo era chiar neînsemnata ei persoanã. A ieºit ultima, ca de-obicei, iar înaintea ei un tatã cu fiica lui, el ºi-a fãcut o cruce mare, cu o mânã mare, ºi fetiþa, în acelaºi timp, o cruce micã, cu o mânã micã, iar Epiharia i-a privit cu dragoste. Dar lângã uºã era nou-venitul, care-a salutat-o ºi a vrut sã-i vorbeascã, noroc cã s-a apropiat de ei ºi pãrintele, cu veselie, bine a fãcut, cã ea s-a pierdut cu firea ºi obrazul i-a devenit stacojiu pânã ºi-n gropiþa din bãrbie. Din vorbã-n vorbã ºi pornind de la strãinul Dan Creþu, cu care fusese ea nu 249
demult singurã în bisericã, se pare cã domnul nou-venit, care era ªef al siguranþei publice, aflase ceva ce-l interesa, despre icoana dispãrutã. Pãrintele s-a oferit sã continue discuþia a doua zi, fiindcã acum îl aºtepta coana preoteasa, care era suferindã.
— Luaþi loc aici, lângã foc, spuse Costache invitându-l în fotoliul lui favorit, în care nu demult stãtuse ºi Iulia.
Vã ofer un ceai? Sunt foarte curios, cu adevãrat, sã-mi spuneþi mai multe despre icoana aceasta, care, dacã am înþeles bine, face sã fiarbã toatã suflarea bisericeascã. Ce nu-nþeleg este cum poate sã disparã o icoanã ºi de ce n-a fost anunþatã imediat Poliþia.
Pãrintele s-a aºezat bucuros lângã foc. Ca toþi oamenii nevoiþi sã stea mult în picioare, nemiºcaþi, avea probleme mari cu spatele. Cu vorbe multe ºi repezi, cum nu te-ai fi aºteptat de la un om evlavios, ºi cuvinte alese, cum te aºteptai, i-a lãmurit câteva probleme. Gazda ºi le-a notat pe hârtie, pe scurt:
1. Icoana fãcãtoare de minuni de la biserica Sãrindar.
Semne particulare: luceferi de diamant pe umeri. La dãrâmarea bisericii (1893) a fost luatã de viitorul (azi fostul) Mitropolit Ghenadie.
2. Când a izbucnit scandalul în urma cãruia Mitropolitul a fost luat de-acasã cu forþa, icoana se afla – se pare –
într-o casã de fier. Dar tot la fel de bine putea sã fi fost datã deja altcuiva.
3. Mitropolitul, acum retras la Cãldãruºani, îi acuzã pe cei responsabili cu ridicarea lui cã au furat casa de bani cu icoana, aceºtia neagã ºi-i întorc acuzaþiile.
4. Icoana are, din pricina diamantelor uriaºe, o valoare inestimabilã. Ziarele ºi publicul feminin au fost de partea Mitropolitului, socotindu-l nevinovat, deºi el fusese condamnat de Sinod.
250
— ªi Sfinþia voastrã ce zice? încercã conu Costache sã vorbeascã cum se cuvine. A furat-o Mitropolitul?
— Sã nu ne facem pãcate cu limba, aruncând cu noroi într-un slujitor al bisericii, replicã sever pãrintele. Apoi îi spuse în ºoaptã, privind în jur, sã nu mai audã cineva: Eu sunt cu totul de partea Prea Sfinþiei Sale Mitropolitul, dar nu pot nici în gând sã pun la îndoialã o hotãrâre a Sinodului. Aici ºi-a vârât coada Ãl de pe comoarã. Mai degrabã cineva din anturaj, vreun poliþai de-al dumneavoastrã, profitând de toatã tevatura de-acum un an, vã amintiþi cât de precipitat a fost totul, a furat casa cu bani, cu icoanã cu tot. Cred cã la ora asta nici nu mai e în þarã.
— Ãl de pe comoarã… O sã-l cãutãm!
5
Gemenii se luptau cu ouãle moi ºi se mozoliserã cu gãlbenuº în jurul gurii.
— Când vine Anul Nou? Vreau sã-l vãd mai repede!
spuse ªtefan, aprobat, ca întotdeauna, de sora lui, care dãdu ºi ea tare din cap, cu gura plinã.
— Cheamã-l, ºi-o sã vinã!
De-asta îl iubeau mai mult pe unchiul Alexandru decât pe unchiul Miºu, fiindcã mereu îi stârnea, în loc sã-i potoleascã. ªtefan se crezu deci în drept sã þipe din toate puterile:
— Anule, anule, vino mai repede!
Mama lui tresãri ºi îl certã, dar apoi vãzând mutriþa nedumeritã a bãiatului ei îl întrebã ceva mai blând:
— Cine nu-i cuminte?
— Anica, rãspunse prompt bãiatul.
— ªi pe tine cum te cheamã?
— Anica, repetã bãiatul.
251
Într-adevãr, aºa cum arãta, cu bucle ºi obraji albi, putea foarte bine sã treacã drept sora lui. Marioara îi trimise cu bona, pentru cã oricum nu mai mâncau, iar ea voia sã vorbeascã despre pregãtirile pentru Anul Nou.
Cei trei fraþi nu mai stãtuserã împreunã, doar ei, la micul dejun, din copilãrie, când le plecau pãrinþii în lungi voiajuri în strãinãtate ºi-i lãsau în grija guvernantei. Se vede cã sângele apã nu se face, pentru cã ºi Miºu, ºi Alexandru, ºi Marioara aveau un aer vesel, deºi mari motive nu erau.
Miºu se plânse cã nu mai are decât patru zile de stat acasã ºi cã nu învãþase nimic în vacanþã, cu excepþia practicii fãcute pe umãrul domnului Dan Creþu, în urma bine-venitei lui alunecãri pe gheaþã, Marioara se întrebã cu glas puþin teatral, deºi ce spunea era din suflet, dacã va mai gãsi vreodatã un bãrbat care sã o accepte cu trei copii, dintre care doi, gemenii, foarte neastâmpãraþi, „pun pe fugã orice pretendent“, iar Alexandru le spuse cã e îngrijorat ºi îndrãgostit:
