primãriei, ci din fonduri obþinute la tombole organizate chiar în acest scop. ªi de la marea loterie de Anul Nou al cãrei rezultat nu-i era indiferent nici lui Procopiu, o parte din bani erau destinaþi lucrãrilor edilitare. Cât despre domnul Mille, toatã lumea ºtie cã a cumpãrat deja acþiu-nile ziarului cu niºte fonduri cel puþin, hm, dubioase. Folosea acum Adevĕrul ca sã batã-n Rege ca-n fasole, care Rege, însã, nu se sinchisea sau se abþinea s-o arate, pentru cã, se ºtie, presa a devenit a patra putere în toatã lumea.
— Nu m-ar mira dacã peste ani ºi ani, cu colectiviºtii la putere, cu Regele alungat, niºte oameni care n-or sã ºtie sau n-or sã vrea sã ºtie adevãrul, au sã-i facã lui Mille plã-cuþã cu nume de stradã. Poate chiar aici, pe Sãrindar, spuse ºoptit Pavel. Apoi îºi aprinse o þigarã de foi.
Procopiu era obiºnuit cu asemenea idei originale ºi sum-bre: una din obsesiile colegului sãu era viitorul, iar acum, cã scria ºi-un roman despre asta, aproape cã nu mai trãia în prezent. Iar viitorul lui Pavel se deosebea radical de toate viitorurile prietenilor ºi cunoscuþilor lui. De multe ori ºi degeaba îi spusese Procopiu sã se însoare, cã viaþa ºi viitorul o sã-ºi schimbe culoarea, fiindcã ºi la el fusese aºa. De când e om însurat parcã ºi gândurile s-au aºezat la locul lor, dupã cum mâna nevestei aºazã în casã toate lucruºoarele la locul lor, chiar dacã îl cicãleºte cam mult. Însã, pe de altã parte, cel mai vechi gazetar de la Universul se temea de previziunile lui Pavel, care, cel puþin în privinþa alegerilor, se confirmau sistematic. Se gândi o clipã la viitor ºi, pentru prima oarã, se temu.
227
3
De la o vreme burta lui nea Cercel se comporta ca un animal, îi dãdea semne, iar el îi vorbea cum le vorbea ºi porumbeilor. De pildã, azi-dimineaþã, când s-a trezit, burta a-nceput imediat sã chiþãie, iar el i-a spus: „Ia te uitã, te-ai trezit ºi tu?“ Vorbise cu glas tare, aºa cã nevasta i-a rãspuns cu un ton sec: „De când! Doar mã scol în fiecare zi înaintea ta.“ Ceva mai încolo, Cercel îi spusese burþii neliniºtite:
„Hai, porumbiþo, sã mâncãm!“, iar nevasta crezuse cã despre ea e vorba ºi se cam mirase. Acum, la serviciu, burta era supãratã pesemne cã a trebuit sã înfrunte viscolul ca sã stea la muncã ºi duminica, ºi-l înþepa cu rãutate, de parcã avea cuþite, acolo, înlãuntru, iar el o împãca: „Stai cuminte, aºa-i înainte de Anul Nou, da’ p-ormã avem liber.“ ªi totuºi nu era bine cu burta lui, ce-ar fi sã se repeadã pânã la cabinetul doctorului Margulis? Numai cã trebuie sã lase pe cineva sã-i þinã locul aici, o jumãtate de orã n-o fi foc! Nehotãrât, portarul luã un ziar, la întâmplare, din teancul sosit de la alte redacþii, dar vãzând cã-i tocmai L’Indépendance Roumaine, îl puse la loc. N-avea poftã, cu burta lui de-acum, sã buchiseascã gazeta rãposatului Lahovary ºi, la drept vorbind, nici nu putea. Nea Cercel ºtia franþuzeºte, dar numai cât sã se înþeleagã om cu om, când mai intrã un strãin pe poarta Universului, cu cititul era altã socotealã. Luã gazeta urmãtoare ºi se nimeri sã fie Lumea nouã. Se strâmbã ºi-o puse ºi pe asta la loc. Era una care avea idei socialiste, pânã acu’ doi ani se ocupa de ea vecinul Constantin Mille, iar acum îl tot atacau urât pe Nicu Filipescu, spunând cã e mai rãu decât criminalii de rând, fiindcã ucide în vãzul lumii ºi cu martori! Portarul îl respecta pe fostul primar ºi-i plãcea cã-i tânãr ºi activ. N-avea chef nici de Românul, nici de 228
Drapelul, iar de Adevĕrul nici pe-atât, îl enerva cel mai tare. Timpul era prea fad ºi nu mai avea haz, ca pe vremuri, când scriau la el oamenii cu creierii cei mai mari din Bucureºti. De fapt, fãrã Nicu, pe care sã-l punã la curent cu ce e la gazetã, nici nu-i mai venea sã citeascã.
— Batã-te norocul, tocmai la mãtãluþã mã gândeam.
Da ce-i, ce s-a petrecut? întrebã speriat, când vãzu cã bãiatul, alb tot de viscol, carã colivia cu o Pestriþã foarte necãjitã înlãuntru.
Nicu arãta la fel de jigãrit ca pasãrea, sprâncenele i se uneau ca vârful sãgeþii ºi, cu tot frigul de-afarã, obrajii nu i se îmbujoraserã deloc.
— Nu-i place la mine nu m-a-ndrãgit io o iubesc cred cã-i bolnavã i-e dor de casa ei!
Vorbise ca din puºcã, fãrã pauze.
— Stai jos ºi trage-þi sufletul.
ªi portarul deschise uºa coliviei, o apucã pe Pestriþa de sub aripi, o pipãi ºi o-ntoarse pe toate pãrþile.
— Cred cã n-a mâncat, spuse el apoi, ºi bãiatul îi con-firmã cã n-a mâncat ºi n-a bãut, dar s-a gãinãþat, cum se ºi vede. Ba a fãcut mizerie ºi prin casã, cã el i-a dat drumul din colivie, ºi-apoi s-a luptat o groazã de timp ca s-o punã îndãrãt.
Portarul hotãrî s-o ia el înapoi ºi la primãvarã îi dã o pereche, da’ numai dupã ce le face coteþ. Porumbelul nu se þine-n colivie, ca papagalu’ sau canaru’, cã-l omori.
Vãzând cum aratã bãiatul, îi propuse sã-i citeascã din Universul ºi cãutã o poveste de amor cu piedici, fiindcã pe astea Nicu le asculta cu toate urechile: „Fuga unei domniºoare din Vaslui: Dragostea nu are hotar ºi nici legile lumei, nici religia nu pot s-o opreascã din aventurosul ei sbor.
O dovadã despre aceasta sunt cele întâmplate acum câteva zile la Vaslui…“ Pe mãsurã ce vocea lui nea Cercel îi 229
desfãºura ghemul aventurii, faþa bãiatului se liniºtea, prindea culoare ºi fulgii topiþi pe obraji o fãceau sã strãluceascã.
La sfârºit, când vãzu cã pe cei doi tineri „de religii diferite“
nu i-a putut opri nimic ºi cã rudele fetei „se vor convinge ºi ele în cele din urmã cã nu se pot sfãrâma uºor puternicele lanþuri ale dragostei“ se simþi ºi el o rudã a pãsãrii lui ºi nu-i mai pãru atât de rãu c-o trimite înapoi, la perechea ei.
— Adicã cum de religii diferite?
— Adicã unu-ºi face cruce de la dreapta la stânga ºi altul de la stânga la dreapta sau deloc.
Nicu se gândi cã poate e ca atunci când eºti stângaci sau dreptaci ºi întrebã curios:
— Dacã-þi faci cruce cu stânga, eºti de religii diferite?
Portarul nu-i rãspunse fiindcã, la drept vorbind, nu-i prea pãsa de trãsnãile astea, le lãsa în seama nevestei.
— ªi io ºtiu o poveste de dragoste, dar nu-i cu religii, zise Nicu. M-am întâlnit cu domnul Alexandru Livezeanu, era foarte grãbit, cum e dumnealui totdeauna, ºi m-a trimis sã-i fac un comision, deºi io sunt liber duminica. A zis cã arde! Mã crezi cã e legat ºi el cu puternicele lanþuri ale dragostei? Matale ºtii de cine, spuse el emoþionat.
Portarul nu întrebã, din pãcate, de cine, deºi Nicu i-ar fi spus bucuros. Nea Cercel nu era curios din fire, meseria de portar la un mare ziar îl fãcuse sã întâlneascã prea multã lume în viaþa lui. Nu mai avea curiozitãþi legate de oameni.
De-asta creºtea pãsãri.
4
Generalul lua la rând Calendarele puse teanc lângã mãsuþã, reviste pe care le adulmecase ºi ogarul, mai întâi cu interes, apoi fãrã ºi, în fine, ridicându-ºi botul spre franjurii de la tapiseria fotoliului, mult mai distractivi. Barzoiul se 230
uita cu reproº la Algiu: de douã ore nu se clintise din fotoliu. Ochii migdalaþi ai ogarului erau umbriþi de o nobilã nedumerire: stãpânul citea, fãrã sã se miºte, fãrã sã-l strige pe nume, fãrã o cât de fugarã privire pentru el. Generalul, în schimb, retrãia fiecare zi a anului 1893, când biata lui soþie era încã aici, lângã el, de cealaltã parte a mãsuþei, lucrând o broderie, când ogarul nu era încã pe lume, iar pãrinþii lui Lord, doi barzoi cu un pedigree impresionant fiecare, tineri ºi frumoºi, erau separaþi de mulþi kilometri, unul la Craiova, altul la Bucureºti. Vizita doamnei doctor Turnescu, venitã curând dupã cea a lui Costache, îi retrezise dorul de muncã. Reluã ºtirile despre dãrâmarea bisericii Sãrindar, deºi le ºtia aproape pe dinafarã. Demisionase deja din funcþia de Prefect, dar îºi amintea bine împrejurãrile dãrâmãrii ºi îºi spuse încã o datã cã Filipescu n-avea nici o vinã. ªi de altfel nu din cauza lui Filipescu reluase el ºtirea, deºi, cumva, toate se legau cu toate. Apoi reveni la ziarele recente. ªi, tocmai când sã renunþe, a dat de o ºtire scrisã cu litere mãrunte pe care o tot sãrise, fiindcã era sub desenul cu sala de judecatã din Brãila, de la procesul domniºoarei Gorjan, fiica Generalului Gorjan pe care îl cunoscuse pe vremea când era colonel, avansarea era de datã recentã. Acum citi ºtirea ºi vãzu cã în raza ei, ºarada pe care i-o dãduse junele Costache când îl vizitase începe sã se lege: luminã, Popescu, luminã, Maica Precistã, dar…
— Nu acum Lord, ai rãbdare!
Generalul îºi fãcu niºte însemnãri cu creionul, cãutã în alte calendare cu efemeride, apoi îºi chemã ordonanþa care veni cu ochii cârpiþi ºi cu damful lui obiºnuit, de cremã de ghete.
— Du-te ºi cautã-l pe conu Costache. Dacã nu-l gãseºti, lasã-i vorbã cã-l invit la mine azi, mâine, când o putea, ºi la orice orã.
231
Dacã n-ar fi ºtiut cã ordinele se executã, nu se discutã, ordonanþa ar fi avut câteva obiecþii solide. Aºa însã, bãrbatul se uitã la General cam cu aceiaºi ochi cu care se uitase mai înainte barzoiul, mai ales cã ºi ai lui erau tot migdalaþi.
Apoi ogarul îºi primi, în sfârºit, mângâierea ºi fu scos în curte, unde alergã ca un nebun prin viscol. Îi venea ºi Generalului sã facã la fel, dar se obiºnuise sã nu arate ce simte. Rãmase neclintit lângã uºã, între cele douã statui dezbrãcate ºi insensibile la frigul de-afarã. Iedera se lipea de faþada casei, apoi rafalele o fãceau sã se zbatã, dar fãrã s-o poatã rupe. Iedera ºtia sã lupte, iar Generalul ºtia s-o admire pentru asta.
5
