276

Când îl vãzu pe Dan, Marioara avu cea mai mare surprizã din viaþa ei: bãrbatul despre care se vorbise atâta, bãrbatul cu mister, bãrbatul despre care presa avansase chiar ideea cã ar fi strãin de timpul acesta, domnul Dan Creþu sau Kretzu, era un om absolut obiºnuit. Dezamãgirea nu durã mult, pentru cã faþa domnului Creþu îi plãcea, iar când, dupã o ezitare, acesta îi sãrutã cu delicateþe mâna, Marioara îi surâse cu un zâmbet seducãtor cu gropiþe, pus la pãstrare de o grãmadã de vreme, ºi anume de la divorþ: iatã cã-l regãsise.

Urmã, pe la 8 ºi jumãtate, trãsura familiei Margulis, veche, dar cu caii proaspãt þesãlaþi ºi hamurile cu ciucuri noi, roºii. Nelu, vizitiul, se fãcuse bine, dar era tot tras la faþã. Doamna abia încãpuse, cu poalele rochiei revãrsate, pe una din banchete, iar doctorul era flancat de Jacques ºi de ºtrengarul de Nicu, la a cãrui þinutã contribuise toatã familia: arãta ca scos din cutie. Bãiatul era roºu la faþã, îi era cald, ºi avea privirea lui de fugã sub sprâncenele în unghi ascuþit. Jacques se chinuia sã nu-i alunece cârja, dar pe trepte feciorul îl luã pur ºi simplu în braþe ºi-l depuse ca pe un fulg la uºã. Alexandru, care îºi fãcuse tocmai atunci de lucru la intrare, deºi pãrinþii lui erau cei care-i primeau pe oaspeþi, simþi un nod în gât când vãzu cã Iulia n-a venit cu ei. Refuzã sã-ºi creadã ochilor. Jumãtatea de luminã din el se stinse ºi simþi zãdãrnicia unei lungi nopþi care i se deschidea în faþã. Dar înainte ca el sã întrebe, Nicu îi spuse în aparté: „N-a fost gata!“ Alexandru prinse iute prilejul ºi se oferi cu glas de om de lume s-o aducã el pe domniºoara Margulis, cã era priceput la condus. „Sã mergi încet!“ mai apucã sã-i strige doctorul, privind în urma lui cu îngrijorare. Bãtrânul General Algiu veni la ora 9, pe caprã cu ordonanþa de care nu se despãrþea, ºi apãsat de un mare gol lângã el. Generalul se ºtia prea bãtrân, bãtrân 277

la suflet, nu la trup, ca sã mai umple golul acesta cu altã femeie. Astãzi se sfârºea anul de doliu, ceea ce însemna cã astãzi era ziua în care o pierduse pe iubita lui soþie. Anul Nou va fi mereu pentru el o zi neagrã. Dar îi era mai bine sã fie între oameni. Costache apãru târziu, dupã încã o orã, cu mademoiselle Olimpia Mãrculescu, Gilda. Cei doi ajunserã în acelaºi timp cu birja condusã de Alexandru, din care coborî domniºoara Margulis. Surpriza fu reci-procã: Costache se mirã s-o vadã pe Iulia singurã în birja lui Alexandru, iar Iulia sã-l vadã pe conu Costache însoþit, când îl ºtia singur. Li se întâlnirã privirile. Poliþistul se scuzã faþã de gazde pentru întârziere: vin direct de la Operã, unde protagonista ridicase, ca totdeauna, sala în picioare.

Dupã câteva minute de amintiri pe tema petrecerilor de Anul Nou din trecutul apropiat, domnul Hristea Livezeanu le-a arãtat o caricaturã franþuzeascã din Figaro, în care era o masã festivã, frumos aranjatã, ºi dedesubt era scrisã mãrunt replica amfitrionului: „Vã rog, fãrã politicã ºi fãrã Afacerea Dreyfus!“ Iar în partea de jos a paginii, aceeaºi masã, devastatã, cu oaspeþii bãtuþi mãr ºi cu explicaþia, scrisã la fel de mãrunt: „Ils en ont parlé.“ Cu acest apropo fin, toatã lumea fu invitatã la cinã. Erau 15 la masa mare din sufragerie, o masã din lemn masiv, care se putea mãri sau micºora dupã voie: o cifrã convenabilã, deºi 16

ar fi fost ºi mai bine, pentru simetrie, iar copiii la masa lor, mai micã, 5 la numãr. Nicu fãcea naveta între cele douã mese, fiindcã mereu avea sã-i spunã ceva lui Dan, pânã când îl vãzu Agata ºi-l certã.

278

4

— Dacã mie îmi revine onoarea prea mare de a deschide primul fereastra spre viitor, spuse gazda, atunci iatã ce vãd: pânã într-un an, doi, înainte sã schimbãm secolul,

„doamna de fier“ va fi datã jos. Cel puþin aºa sper!

Înainte de ora 12 din ultima zi a anului ’97 sau ora 0

din prima zi a anului ’98, Marioara propusese un joc de societate: sã facã fiecare o previziune pentru viitor, asta în locul obiºnuitei plãcinte cu rãvaºe, de care toatã lumea era sãtulã. (Marioara n-a mãrturisit cã plãcinta ei se arsese.) Mai bine previziuni, aºadar. Se putea merge cât de departe.

Ideea de a face o micã pauzã înainte de fripturã întruni aprobãri unanime. Celor 15 adulþi li se alãturã ºi Nicu, al 16-lea, fiindcã el se simþea ca aparþinând mai degrabã lumii de la masa mare decât mesei copiilor. Cum avea lipici la oameni, fu acceptat ca noutate. Aºadar s-au scris pe bileþele numere de la 1 la 16 ºi s-au amestecat în pãlãria lui Peppin Mirto, ca sã se tragã la sorþi ordinea interven-þiilor. Pãlãria ºi hazardul au hotãrât ca domnul Hristea Livezeanu sã fie primul, iar ultimul Dan Creþu. Ceilalþi, care cum, dar multã lume uzã de dreptul de a se abþine, fie din sfialã, fie din alte motive, greu de desluºit.

Procopiu, care era al doilea, pregãtise deja un rãspuns vag despre viitorul frumos al gazetei Universul, dar când îl auzi pe Hristea Livezeanu cã doreºte cãderea „doamnei de fier“, altfel spus la tour Eiffel, i se pãru de datoria lui de gazetar sã intervinã. Sculat în picioare dupã exemplul primului vorbitor, deºi pantofii îl obligau sã ºadã cât mai mult, ceru permisiunea sã comitã impoliteþea de a-ºi contrazice onorata gazdã:

— Turnul Eiffel va dãinui peste veacuri. Va fi vizitat de tot mai multã lume. Cine va zice Paris va zice turnul Eiffel, cine va zice turnul Eiffel va zice Paris.

279

Încurajat de zâmbetul doamnei Livezeanu, care era întotdeauna de pãrere opusã cu a consortului, continuã:

— Va rezista mãcar atâta vreme cât va þine Statuia Liber-tãþii din New York, a cãrei… la care tot el a lucrat partea metalicã. Domnul Gustave Eiffel e un geniu al oþelului, ºtie toatã lumea. E drept cã afacerea cu canalul Panama, atât de exageratã de gazete, chiar ºi la noi, a ºtirbit puþin din faima domnului inginer. A trecut totuºi de mult vremea când un scriitor fãrã mari cãrþi, cum este deocamdatã acest Léon Bloy, numea turnul „un tragic lampadar“, iar un scriitor mai bun, dar cam excentric dupã gustul meu, monsieur Huysmans, l-a descris, sã mã ierte doamnele ºi domni-ºoarele, ca pe un supozitor plin de gãuri!

Lui Procopiu i se aprinseserã obrajii ºi comesenii simþirã cã a fost atins cãlcâiul vulnerabil al gazetarului. Colegul lui de birou, Pavel Mirto, ºtia ºi cauza. Visul din adoles-cenþã al primului redactor fusese sã se facã inginer, iar Gustave Eiffel ºi Anghel Saligny erau marile lui modele, într-o lume în care în privinþa modelelor era greu de ales, fiindcã erau prea multe. Fusese la Expoziþia din Paris, în

’89, ºi spera sã-i strângã cândva mâna ºi lui Eiffel, în carne ºi oase. Pe Saligny îl cunoºtea bine, erau de-un leat. Procopiu fusese ºi la serbarea inaugurãrii bijuteriei de pod de la Cernavodã, peste Dunãre, în ’96, pe 14 septembrie, ºi-ºi amintea cu fior de miile de oameni sosiþi cu cinci trenuri de plãcere, între ei ºi cei mai faimoºi gazetari. ªi de trenul special cu toatã curtea regalã, corpul diplomatic, miniºtrii.

O sãptãmânã mai târziu, Neculai Procopiu onora invitaþia de a participa la banchetul oferit de Ministrul lucrãrilor publice în onoarea lui Saligny ºi a celorlalþi ingineri care au lucrat la pod.

Alexandru ridicã politicos paharul spre Procopiu, pentru a-l felicita. Iatã cã avea un curaj ºi o pasiune de care nu l-ar fi crezut în stare, mereu i se pãruse un om banal.

280

ªi, ca sã treacã momentul uºor penibil lãsat de pomenirea supozitorului, un cuvânt osée la o masã festivã ºi de faþã cu doamnele, dar ãsta e riscul când inviþi gazetari, spuse:

— Numãrul 3, cine are numãrul 3?

Pãtruns de importanþa momentului, se anunþã Nicu.

Stãtea în picioare lângã scaunul Iuliei. κi dãduse jos haina ºi-ºi þinea degetele mari în bretele, cum vãzuse la nea Cercel, modelul lui. Vorbi repede, cum fãcea la ºcoalã când trebuia sã rãspundã, cu privirea þintã spre Dan:

— Pe fereastra viitorului e domnu’ Dan ºi ceva mai încolo e Jacques, care merge la plimbare, fãrã cârjã… Cu matale, adãugã, emoþionat de tãcerea care se fãcuse în jur.

— Bravo! Acum e rândul meu, spuse Alexandru, pentru cã lumea era chiar mai stânjenitã decât la intervenþia precedentã, deºi Jacques, de la locul lui, zâmbea. Înþelegea cã Nicu, þinând cont de urgenþe, îºi sacrificase dorinþele proprii de dragul lui. Nicu se uitã curios la Alexandru, sã vadã dacã spune despre secretul pe care-l ºtia el:

— Eu nu vãd nimic, dar doresc sã scriu la Universul.

Mãcar cronicã mondenã, cã tot n-aveþi, se adresã el celor trei gazetari, care pãreau sã aprobe ideea, mãcar din politeþe.

— Sã fie-ntr-un ceas bun! spuse doamna Livezeanu.

O sã uzez de dreptul de a mã abþine, n-am nimic de prezis.

Dar mi-aº dori sã urc în Turnul Eiffel, pânã sus, înainte ca el sã fie dãrâmat, cum prevede soþul meu. Fireºte, cu ascensorul! 5 franci s-or gãsi în buzunarul nostru. À bon entendeur, salut, adãugã, pentru urechile soþului ei.

Era rândul lui Pavel. Rosti cu tonul lui obiºnuit, cu surdinã, astfel încât bine de tot nu-l auzirã decât cei din imediata lui apropiere:

— Unii dintre dumneavoastrã ºtiþi cã scriu un roman.

Sã sperãm cã Dumnezeul viitorului nostru nu-i romancier, ca sã-ºi ucidã eroii nãprasnic ºi sã inventeze rãul – deºi el, Creatorul, e bun, nu-i aºa? – numai ca sã iasã bunã 281

cartea ºi sã nu zicã dracul cã el, Domnul, a creat o lume fãrã coarne ºi coadã. Sau, varianta cealaltã: sã sperãm cã nu trãim în lumea lui Nichipercea, care, plagiator fãrã teamã, a compilat lumea lui Dumnezeu, doar cã a pus ºi niºte rãu original, aºa, ca de la el. ªi din când în când Dumnezeu reuºeºte sã-l mai saboteze cu ceva bine. Sã sperãm cã oricine e Cel care a scris lumea asta (aici Pavel ridicã degetul spre cer ºi apoi îl coborî spre pãmânt) iubeºte sfârºiturile fericite, ºi cã totul e bine când se sfârºeºte cu bine.

— Totul e bine când se sfârºeºte cu moarte? îl întrerupse iritat doctorul Margulis.

— Aºa ar trebui sã credem, nu? replicã Pavel abia auzit, dar fãrã sã se tulbure. Iatã un bun sfârºit de roman. Totul e bine când se sfârºeºte cu moarte. ªi cred cã ceea ce a fost este ce va mai fi.

— Ce, binele sau moartea? îºi pierdu rãbdarea ºi Agata, care le întâlnise pe amândouã. Pãvãlucã i se pãrea ºi ei cam enervant. N-am prea înþeles previziunile dumitale, domnule Mirto, dar, ce-i drept, ºi Pitia le zicea tot aºa.

Hristea Livezeanu era puþin surd ºi nu înþelegea nimic.

— Ei, dacã vreþi sã se sfârºeascã cu nuntã sau botez, aflaþi cã fratele meu are de gând sã se-nsoare la anul, sau mãcar sã se logodeascã, spuse Pavel ºi-ºi privi fratele, care, contrar obiceiului, era posac, pesemne din cauza fracului.

Se mai ziserã urmãtoarele: omul va ajunge pe Lunã, ca-n Jules Verne, la putere vor rãmâne, vai, roºii, tot pãmântul va strãluci de luminã electricã ºi, poate, se va descoperi leacul tuberculozei (asta venea de la Leon Margulis, care spusese cã e „prognosticul“ lui). Generalul Algiu se înseni-nase puþin, rãul lui pãrea sã fi rãmas în urmã sau poate el reuºise sã i-o ia înainte. Vorbele lui au sunat altfel decât în zilele obiºnuite, ca ºi cum, în momentul în care se sculase în picioare, ar fi lãsat garda jos.

282

— La mine fereastra viitorului personal este închisã.

Dar pe fereastra þãrii vãd lucruri bune, deocamdatã. ªi le-aº mai spune copiilor sã se bucure de anii de acum, cã aºa de liniºtiþi ºi fericiþi n-o sã mai fie niciodatã! Nu ºtiu de ce spun asta, de unde mi-a venit, dar sunt pe deplin încredinþat cã aºa e. Eu nu cred într-un viitor rozalb, am vãzut prea multe, la viaþa mea. Îl las pe junele Boerescu sã continue, cã-i mai priceput decât mine, ºi la vorbe, ºi la luptele cu timpul.

Junele Costache se simþea bãtrân în noaptea de Anul Nou ºi spera sã plece înainte de începerea dansului, deºi domniºoara Mãrculescu îl privea zâmbind fermecãtor, cu pãrul ei ridicat nobil de jur-împrejurul capului ca o aurã neagrã. Arãta cu adevãrat strãlucitor, iar privirile Iuliei se îndreptau uneori cu mirare cãtre ei. Costache ºtia de la începutul serii ce-o sã spunã. În picioare, evitând orice întâlnire cu ochii Iuliei, uitându-se numai la General, îi surâse ºi, ridicând paharul cu vinul din recolta lui ’78, în care abia îºi muiase buzele, spuse:

— Pentru anul în care tocmai intrãm, nu ºtiu sã zic mare lucru. Însã prevãd cã secolul urmãtor, al douãzecilea, are sã înceapã cu domnul General Ion Algiu la conducerea Prefecturii de Poliþie. ªi cã amprentele din buricele degetelor vor deveni cel mai bun mijloc de recunoaºtere a rãu-fãcãtorilor care-ºi schimbã înfãþiºarea cu mustãþi noi.

Se auzirã tot felul de comentarii încruciºate, unii se uitarã la Dan ºi la nou crescuta lui mustãcioarã, ºi câþiva îºi privirã cu interes degetele. Iulia, care era penultima, rãmase aºezatã, ºi Alexandru ciocãni cu linguriþa în paharul lui, ca s-o ajute.