S-a aºezat lângã mine, eram pe canapea, deºi îl invitasem pe scaun. M-a privit drept în adâncul ochilor, fãrã sã-ntoarcã privirea, ºi l-am privit ºi eu, la fel. Când eram mai mici, ne jucam aºa, cu Jacques, privind animalele, iar ele nu rezistã, întorc capul iute, mai ales câinii. Am vrut sã-i arãt lui Alexandru cã eu rezist, nu sunt câine, dar n-am înþeles ce spunea privirea lui. Poate nimic. M-a întrebat:
— Ce înseamnã „verde cu roºu“?
— Chiar acum voiam eu sã-þi pun ºi eu aceeaºi întrebare.
Nu era prima datã cã gândeam acelaºi lucru, în acelaºi timp. A zâmbit. Totuºi nu atât de luminos cum zâmbeºte domnul Dan Creþu. Iatã ce obiectivã pot fi!
— Nicu mi-a transmis un mesaj cifrat, ca la ºarade:
„Ora 5, verde cu roºu“. Fãrã zi, fãrã loc, iar faptul cã am venit azi ºi aici e o îndrãznealã, mai ales dupã ce luni am avut onoarea sã nu fiu…
— Dar scrisoarea? – l-am întrerupt, fiindcã mã simþeam vinovatã pentru luni – scrisoarea mea era limpede!
— Care scrisoare? ºi spunând asta ºi-a luat figura de inocent pe care o are adesea când minte, ºi care mã scoate din fire. Iatã cã începe iar cu jocurile lui obiºnuite – ºi 220
mi-am simþit inima grea. Nicu e renumit cã n-a pierdut niciodatã vreun plic sau vreo comisiune din cele pe care i le-am încredinþat, eu sau oricine, iar acum mi-a spus cã i-a dat plicul. Între Nicu ºi Alexandru, sã mi se dea voie sã-l cred pe Nicu. M-am sculat în picioare, dar, amintindu-mi cã n-am corset, m-am reaºezat repede, fiindcã mascam mai bine lipsa obiectului de îmbrãcãminte ºi cred cã m-am înroºit puþin. Se vede însã cã a observat imediat, fiindcã a rãmas cu ochii la rochia mea ºi tocmai la talie.
— De ce m-ai cãutat luni? i-am zis, ºi întrebarea suna chiar mai rece decât dorisem.
— Iulia… eu am niºte necazuri, sunt într-o situaþie care se poate întoarce urât împotriva mea, i-am spus domnului Boerescu, dar am senzaþia cã nu m-a crezut, cum nici tu nu mã crezi când îþi spun de scrisoare, cã n-am primit-o.
Avea cu totul ºi cu totul alt ton decât toate cele pe care i le ºtiam pânã acum, numai ochii aveau tot tonul lui de homme à femmes, deºi rãsufla puþin mai greu când vorbea, parcã alergase. S-a ridicat brusc, sã plece, mi s-a strâns inima de spaimã, dar tot brusc s-a întors ºi s-a aºezat la loc, chiar lângã mine ºi mi-a luat obrazul în palma lui.
ªi-apoi, în loc sã-mi spunã despre necazurile lui, mi-a pregãtit mie necazurile, o mulþime de necazuri viitoare. Fiindcã unica lampã a putut fi stinsã uºor, iar flãcãrile din cãmin pâlpâiau blând ºi fiindcã lipsa corsetului a ajutat ca lucrurile sã se întâmple acolo, pe canapea. Mi-a trezit sânii, alarmându-i pe rând, apoi a fost un dor tot mai încercuit, tot mai strâns, ºi-o îndurare fãrã margini. Da, a fost ceva mai presus de noi, mai presus de mine, ºi mi-a spus cã „feþi-ºoara ta a arãtat ca ºi cum te-ai fi nãscut, a fost ca primul strigãt al unui copil“. Trupul meu a fãcut tot ce trebuie fãrã sã-l fi învãþat nimeni nimic. Safta cred cã ºtie, fiindcã de-atunci mã priveºte cu un soi de supãrare.
221
6
La amiazã ceaþa s-a spart pentru câteva ore ºi s-a putut vedea fumul din hornuri, dar nu drept ca o lumânare, cum era în zilele cu vreme frumoasã, ci cocârjat ºi umil, luând-o în jos, tremurat, ezitând parcã s-o apuce pe-un drum ºi destrãmându-se în fire tot mai subþiri. Pe la patru du-pã-amiaza ceaþa a înghiþit fumul care s-a ascuns în ea, iar pe searã întunericul le-a înghiþit pe amândouã. Sub valurile albe ºi negre s-a pierdut þuguiul clãdirii ziarului L’Indépendance Roumaine, în care redactorii nu mai conteneau sã vorbeascã despre fostul lor director, sperând din toatã inima ca Nicu Filipescu sã intre la închisoare. S-a pierdut ºi clãdirea destul de oarecare, din strada Sãrindar, a ziarului Adevĕrul, în care se pregãtea un atac nou-nouþ la adresa monarhiei. S-a pierdut ºi clãdirea barocã, pe care douã trupuri pe jumãtate goale îºi apropiau umerii împodobiþi cu aripi, sus, desupra ferestrelor de la biroul domnului director al ziarului popular Universul. De aici au plecat, pe rând, în bezna albicioasã, domnul Peppin Mirto ºi domnul Dan Creþu, ambii cãtre Piaþa Teatrului, ca sã ia o birjã, apoi, din ultimul birou pe stânga, cum te uiþi la faþadã, primul redactor Neculai Procopiu ºi, în fine, dupã ce-a mai scris puþin la cartea lui, domnul Pavel Mirto. Nea Cercel a pornit ultimul, asigurându-se cã n-a uitat nimeni lumina aprinsã în vreun birou. Deºi nu mai era pericol de foc, ca odinioarã, în tinereþea lui, portarul îºi fãcea datoria ca pe vremea în care o lumânare putea sã transforme casele Bucureºtilor în torþe. În plus, electrica era scumpã, ºi domnul Cazzavillan îi rugase sã nu mai uite lumina aprinsã. Ceaþa îl învãlui ºi pe el, când se îndreptã, cu trãsura redacþiei pe care scria cu litere albe UNIVERSUL cãtre cãsuþa lui din strada Viºinelor.
222
DUMINICÃ 28 DECEMBRIE
Revista presei
1
S criu în pat, pe genunchi, aºa cã scriu urât. Mã simt somnoroasã ºi rãsfãþatã, ºi îngrijoratã, ºi cu S gândurile vraiºte. Tânjesc. Azi-noapte m-am visat nici mai mult nici mai puþin decât în grãdina raiului, semãna puþin cu grãdina fostei noastre case, cea pe care au vândut-o la moartea bunicului. Am trecut pe lângã un corcoduº care nu mi-a spus nimic, am ajuns la un mãr, am vãzut în el un mic fruct auriu ºi l-am înhãþat fãrã sã stau pe gânduri. Dupã asta, vãd mai încolo un mãr mai mare ºi mai verzui ºi, la fel de repede, l-am înhãþat ºi pe ãsta. Abia când m-am trezit m-am gândit la Eva. Alexandru ºi Eva. Sã-nþeleg de-aici cã-i vina mea cã l-am ispitit pe Adam? Dar de ce vinã? Poate fiindcã n-aveam corset?
Ce poate fi rãu în bine? Ce poate fi rãu în noi? Dovadã cã nu-i un lucru rãu e cã trupul ºtie bine ce are de fãcut.
„Puþin rãu în tine.“ E drept cã el m-a cãlãuzit cu o blândeþe pe care nu i-o bãnuiam. Trupurile noastre sunt fãcute sã se înþeleagã, în timp ce cuvintele sunt fãcute sã ne despartã, pentru cã la plecare mi-a spus cu reproº: „De ce-a trebuit sã te vãd dormind?“ Vorbe de neînþeles ºi care mi s-au pãrut brutale, ca o loviturã. Fireºte cã n-am dormit!
223
Era încã destul de bine, totuºi, dar azi am luat Universul (dupã ce-l citeºte papa, ajunge la mine în camerã, cã mama nu-l suportã, zice cã n-are stil) ºi m-a pus nu-spun-cine, naiba m-a pus, sã citesc scrisorile doctorului Bastaki cãtre domniºoara Gorjan, cea care, dupã doi ani de amor, l-a împuºcat pe amant cu un pistol, din fericire stricat. Sunt teribile scrisorile astea. Meritã sã transcriu aici douã, ca sã fiu prevenitã, acum, dupã ce am cules mãrul auriu din pomul cunoaºterii binelui ºi rãului. În varã, în august, el i-a scris aºa: „Scumpa mea iubitã, Am citit scrisoarea ta pe care am primit-o azi-dimineaþã ºi sunt încã sub impresia unei strângeri de inimã. E sigur cã pãrinþii tãi nu cautã decât sã te îndepãrteze de mine ºi întrebuinþeazã pentru aceasta mijloace care li se aseamãnã, josnice ºi prea puþin scrupuloase. Ce grijã-i cuprindea oare pe dânºii despre tine, când vorbesc de rãu un om care posedã stima unei întregi societãþi?“ Uite ce modest e! Cel puþin nu e cazul cu Alexandru. ªi nici cu pãrinþii mei. Dar ce urmeazã e ºi mai ºi: „Pentru ca ei sã poatã face asta, ar trebui sã aibã calitãþi de ordin superior, pe când la dânºii e totul contrar.“ Am mai spus cã tatãl domniºoarei Elena e General. „Ce-au voit dânºii sã facã cu fiica lor? S-o mãrite pentru bani?! Aºadar ei voiau sã te plaseze ca pe un capital. Chestiunea de bani întrece dar pe toate celelalte. Puþin le pasã lor de calitate ºi inteligenþã, astea sunt pentru ei o cantitate neglijabilã.
Ei bine, pentru oameni care nu se gândesc decât la bani, dânºii nu judecã rãu. Desigur, dânºii trebuie sã fie acum furioºi vãzând speranþa lor înºelatã, comerþul lor pierdut.
Acel corp nobil, acea carne palpitândã a isbutit sã scape de traficul lor infam ºi dânºii nu pot sã ierte un aºa act de independenþã, rãsvrãtirea unei naturi sincere ºi oneste.
Citesc ºi rãscitesc scrisoarea ta ºi turbez de ruºine ºi de 224
mânie la singura idee cã tu poþi fi fiica lor. Tu nu meriþi sã mai stai un minut alãturea cu astfel de oameni, de aceea te rog sã pãrãseºti îndatã acel loc oribil ºi sã vii la mine.
Mã voi aranja astfel încât sã te fac fericitã. Te iubesc ºi te vreau pentru tot restul vieþii mele.“ Dupã nici un an, în iunie, domnul cãsãtorit din Brãila îi scrie domniºoarei o scrisoare cum recunosc cã n-am mai citit – ºi eu citesc mult:
„Scumpã amicã, Sunt de azi-dimineaþã pe malul Dunãrii care ne ameninþã; am aºa de multe treburi încât nu mai ºtiu pe care s-o încep. Reþetele mele s-au dus dracului. Ai fãcut rãu dacã ai plecat din Bucureºti. În acest moment chiar vreau sã pornesc la diguri, pe care cu mare greutate le þinem în loc. Nu pot sã plec de-aici ºi nu mã gândesc la altceva decât la pericolul care ameninþã Lacul. Pentru ca sã viu în oraº îmi e cu neputinþã. Ce-ai sã faci la Brãila?
N-o sã fiu oare lãsat în pace? Nici doamna ºi nici o altã persoanã din lume nu mã preocupã în acest moment. Nu mã gândesc la nimic afarã de ceea ce se petrece aici. Eºti hotãrâtã cu tot dinadinsul sã faci concurenþã Dunãrii? Cu adevãrat, ºi tu te reverºi. Sunt furios aflând cã tu eºti în oraº. Te îmbrãþiºez etc.“
Mi-a plãcut la nebunie acel „N-o sã fiu oare lãsat în pace?“ ºi, mai ales, declaraþia de amor: „Eºti hotãrâtã sã faci concurenþã Dunãrii?“ Iar la urmã „Te îmbrãþiºez“. ªi, poate cã am înnebunit ºi eu, cine ºtie, dar domnul Bastaki ãsta, hulit de toatã lumea, îmi e simpatic, are ceva de om din Vanity Fair ºi cred cã furia lui era adevãratã ºi, pesemne, justificatã, într-o oarecare mãsurã. Dar ce-aº fi fãcut eu în locul domniºoarei Gorjan, în aceleaºi condiþii? Oricum, revolver n-am. Deºi, vorba lui, dupã ce-am vãzut de ce-i în stare un bãrbat, „sunt sub impresia unei strângeri de inimã“. Afarã viscoleºte, comisionarii sigur nu stau la colþul 225
lor, aºa cã nu pot spera la vreun semn. Apoi m-am întors iar cu gândul ºi mai ales cu „acea carne palpitândã“ la seara de ieri. Din pudoare, nu pot sã scriu în caiet la ce m-am gândit.
2
„— Lumea þipã cã n-avem pavaj întreg, cã n-avem canale pe trei sferturi din strãzi, cã n-avem luminã electricã decât pe arterele mari, cã murim ca muºtele când sunt epidemii. Iar domnul primar Robescu are bani la ciorap ºi ne propune sã înãlþãm statui: statuia Independenþei ºi bustul lui Ioan Brãtianu. Când cerem lucrãri de îmbunã-tãþire, n-avem parale. Când avem parale, ridicãm statui!
Bucureºtii ard ºi domnul primar se piaptãnã!“
— Obiºnuitele neadevãruri de la Adevĕrul!
Procopiu ºi Pavel Mirto veniserã la redacþie, prin viscol, sã pregãteascã, în linii mari, numãrul de Anul Nou. Acum îºi fãceau curaj cu un ceai cu rom, Pavel, cãruia i se abu-riserã ochelarii, îºi încãlzea mâinile pe porþelanul ceºtii, iar Neculai Procopiu se încingea citind cu glas tare din gazeta concurenþei. Deºi primul redactor i-a semnalat lui Pavel fragmentul doar ca sã râdã de colegii din strada Sãrindar, puþinã invidie tot avea, când se gândea la ei. Articolul de fond nu era semnat, dar pãrea sã fi fost scris în stilul lui Constantin Mille. Adicã deformãri expresive ale realitãþii, frumos împachetate în cuvinte, cu o retoricã bine stãpânitã, ca de la un fost profesor de literaturã, devenit avocat. Sigur cã peste toate era socialismul lui militant, din cauza cãruia fusese dat afarã de la Universitatea din Iaºi, cu mulþi ani în urmã, ºi care, în loc sã se potoleascã, era tot mai agresiv. ªi sigur cã Alexandru Beldiman, fondatorul ziarului, i-a onorat primul cu valuri de fiere neagrã 226
pe Carol ºi pe moºtenitorul tronului, Principele Ferdinand, despre care repeta ca o cobe cã n-o sã ajungã sã domneascã nici mãcar o zi. Dacã însã de adevãr e vorba, e bine de ºtiut cã se pavaserã o seamã de strãzi, iar banii pentru statuia lui Brãtianu nu erau din buzunarul sau „ciorapul“
