— Mã tem cã ºarada n-ai rezolvat-o cu totul corect, spuse binedispus Generalul Algiu, iar Costache se încruntã.Te deranjeazã dacã fumez?

ªi-ºi aprinse o pipã, iar musafirul îl secondã, însã cu o þigarã de foi.

— E drept cã numai întâmplarea m-a ajutat sã dau peste un element în plus. Pentru dumneata cuvintele erau scrise aºa: ºi-i arãtã cartea de vizitã pe care le notase: luminã, Popescu, luminã, cu stele, Maica Precistã, sar (dar?).

Intrã ordonanþa, aducând cu sine obiºnuitul miros de cremã de ghete ºi întrebând dacã domnii mãnâncã de searã acasã, dar Algiu îi fãcu semn cã n-au timp de asta acum.

— Am înþeles, pregãtesc, spuse ordonanþa, care ºtia la fel de bine ca ªeful siguranþei cum sã interpreteze semnele Generalului.

— ªtiam despre povestea cu icoana de la doamna Elena Turnescu, vãduva chirurgului, cea care face donaþii de mare valoare. Apoi am dat, mai mult sau mai puþin din întâmplare, peste o ºtire cu avansãrile din armatã ºi-am vãzut cã, acum câteva luni, domnul Popescu-Luminã a ajuns sublocotenent. El e cel cãruia trebuia sã-i încredinþeze 268

Alexandru pachetul, de-asta bãiatul a spus, înainte de moarte, ca o parolã, exact ce-ar fi trebuit sã-i spunã lui Alexandru.

Deci Luminã trebuia scris cu literã mare. Am fost chiar eu ºi-am vorbit cu el, fiindcã-i ºtiu bine pe superiorii lui: pare inocent, dar nu se ºtie niciodatã. Acelaºi Grigore Cernea îi transmisese sã-l aºtepte pe Alexandru Livezeanu – îl cunoºtea din vedere – la ora douãsprezece, la Gara de Nord, la primul stâlp de la coloane. Zice c-a stat douãsprezece ore prin garã, pânã la miezul nopþii, închipuindu-ºi cã poate n-a înþeles bine, dar cã n-a venit nimeni la el. Koneþ!

— Sunteþi redutabil, izbucni Costache, m-aþi fãcut ºah mat. Acum se leagã totul. Acest Grigore Cernea nu mai e în þarã ºi ceva mã face sã cred cã nici nu se mai întoarce.

Am aflat de la un hamal din Gara de Nord cã a plecat chiar de-acolo, cãtre Viena. Dar nu sunt deloc sigur cã el e cel care are icoana, fiindcã totul pare pus la cale dupã metoda lanþului de oameni care nu ºtiu decât de veriga de lângã ei, lanþ cãruia nu-i poþi da de capãt. E cea mai bunã metodã pentru cel care pune la cale lovitura, dacã vrea sã rãmânã pentru totdeauna în umbrã.

— ªi domnul Dan Creþu? întrebã Generalul. Am citit în Lumea nouã niºte lucruri pe care, spun drept, nici ordonanþa mea nu le-ar crede.

— A, da, am aflat cã cel care le-a povestit ziariºtilor de la Lumea este ajutorul amicului meu Margulis, de la cabinet, un flãcãu în care nu poþi avea încredere, l-am sfãtuit de mult sã-l dea afarã. Acum sper s-o facã. Cine ºtie ce-a auzit ºi ce-a înþeles! Oricum, despre Dan Creþu n-am aflat absolut nimic nou, n-a luat legãtura cu nimeni, nimeni nu l-a cãutat. Pare sã fi rupt toate punþile cãtre propriul trecut. Safe-ul lui nu s-a mai gãsit, dar concubina lui Fane ne-a spus cã-n el nu erau decât haine. I-a jurat ei Inelaru.

269

Trecurã la masã ºi schimbarã vorba.

— Sunteþi ºi dumneavoastrã invitat la Livezeni, de Anul Nou? Vã rog din suflet sã veniþi, m-aº simþi mai în largul meu, spuse Costache, iar pleoapele Generalului, dupã ce bãturã de câteva ori nehotãrâte, coborârã peste ochi a aprobare. Ridicã paharul, cu un vin rubiniu care lãsa franjuri transparenþi pe pereþii de sticlã.

— Pentru tine, spuse cu un ton care se voia nepãsãtor.

MIERCURI 31 DECEMBRIE

Viitorul ºi trecutul

1

M aisunt câteva ore ºi se terminã anul. Ce-am fãcut cu el sau mai bine zis din el? Am des-M coperit menuetul lui Händel, adicã melodia de la ceasul muzical al lui Jacques. Asta e bine. L-am cunoscut pe domnul Dan Creþu, care a intrat foarte uºor în familia noastrã ºi s-a împrietenit cu noi toþi. Asta e, de asemenea, foarte bine, dacã nu chiar un miracol, pentru cã papa, cam sever ºi pretenþios cu oamenii, îndepãrteazã lumea, cu atât mai mult pe un bãrbat asupra cãruia plutesc tot felul de bãnuieli, care de care mai neobiºnuite. Am cunoscut un alt Alexandru decât cel de pânã acum. Asta cred cã e rãu, deºi a fost bine. Sunt invitatã sã-mi încep anul 1998 – ia uite ce prostie am scris, ºi ce ciudat aratã! – 1898, desigur, sã-mi încep anul, aºadar, în familia Livezenilor.

Asta nu e nici bine, nici rãu, nu e nicicum, mai ales dacã rãmân acasã. ªi n-am terminat încã Vanity Fair. Asta e ºi bine, ºi rãu: rãu pentru cã nu m-am þinut de promisiune, ºi bine, fiindcã îmi pare întotdeauna rãu când se terminã o carte bunã.

M-am gândit la oamenii din jurul meu, în aceastã ultimã dimineaþã a anului, la toþi cei pe care-i cunosc ºi de care, 271

în majoritatea timpului, entre nous, nici nu-mi prea aduc aminte. M-am gândit, de pildã, la nea Cercel, portarul de la Universul, care creºte porumbei ºi care, ne-a spus papa, are niºte probleme de sãnãtate ºi se teme „sã n-ajungã la cuþit“. Ce-o fi ºi-n sufletul lui acum! M-am gândit la domnul Peppin Mirto, cât munceºte el de mult ºi cum face de toate, ºi cât de vesel ºi de politicos este, ºi ce frumos ar fi fost pentru el sã facã o carierã de cântãreþ de operã.

ªi, la fel, la signor Giuseppe, care e mai puþin talentat, dar are inimã mai mare, deºi o duce de azi pe mâine. M-am gândit la mama. ªi la papa, care se omoarã ducându-se la toþi bolnavii, pe nimica toatã sau chiar fãrã bani, cum se luptã el cu boala, zi de zi, fãrã duminicã, fãrã sã-i facã cineva statuie, nu din alt motiv decât pentru cã vrea ca suferinþa din lume sã fie cu un fir mai micã. Ca ºi cum ar face sã disparã un fir sau zece sau chiar o mie, din tot nisipul de suferinþã al lumii. M-am gândit la Jacques, cât e de curajos ºi m-am întrebat ce viitor îl aºteaptã. Nu ºtiu de ce am încredere în el mai mult decât în mine. ªi m-am gândit la biata Safta, care, pânã acum atât de încrezãtoare în steaua ei, atât de plinã de voie bunã, se duce de Anul Nou, pe drumuri înzãpezite, acasã, la o familie îndoliatã, în care durerea e proaspãtã, ºi iar mi-a venit sã plâng.

M-am gândit la Miºu, fratele lui Alexandru, la care-mi place ºuviþa de pe frunte ºi la ce-o sã facã din medicina lui ºi, imediat apoi, la doctorul Gerota, omul care m-a impresionat cel mai mult din câþi cunosc ºi care ºtiu sigur cã o sã mute munþii din loc în medicina româneascã, i se citea asta în priviri ºi-n vorbe. M-am gândit cã n-am câºtigat la loterie ºi cã nimeni din cei pe care-i cunosc n-a câºtigat la nimic. M-am gândit sã nu mã gândesc la Alexandru ºi la mine, fiindcã fac asta tot timpul. ªi m-am întrebat cine ne-a fãcut pe noi toþi sã ne cunoaºtem ºi sã trãim în acelaºi 272

timp ºi-n acelaºi loc… ªi la urmã m-am gândit cã, dacã ºi numai dacã m-aº duce la petrecere, n-am nici o rochie care sã-mi convinã – poate doar cea de culoarea violetelor de Parma, care nu-i tocmai nouã – aºadar nu mã pot duce.

ªi nici nu vreau!

2

Marioara Livezeanu privi masa prin uºa întredeschisã ºi nu-i mai veni sã-ºi ia ochii de la ea. Era ca un vis de frumoasã, ca o vitrinã de bijutier, ca o rochie de sãrbãtoare.

Faþa de masã din olandã albã înghiþise puþin cam multã scrobealã, se vedea cã la colþuri nu se unduieºte îndeajuns, stã þeapãnã ca femeile care-ºi strâng prea mult corsetul.

Însã alt defect nu mai gãsea mesei. Stelele tãiate în cristalul paharelor luceau moale, dar când va fi aprins candelabrul ca un ou plin de lumini, vor lua foc, îºi vor încruciºa razele.

Cupele de ºampanie cu clinchet subþire erau pregãtite deoparte, pe mãsuþa de serviciu, lor le venea rândul abia la miezul nopþii. Sticlele cu ºampanie erau deja în frapiere, prinse între bucãþi mari din gheaþa lacului Ciºmigiu. Ideea cã licoarea cea mai bunã din lume a venit din Franþa ca sã stea între bucãþi de lac bucureºtean o intriga pe Marioara.

Citise în Universul, acum câteva zile, care sunt lacurile din care bucureºtenii aveau voie sã ia gheaþã: Floreasca, Herãs-trãu, Ciºmigiu, Teiu Doamnei, Pasãrea, Mogoºoaia, Fun-deni. Le-ar fi venit mai aproape Floreasca, dar acolo se înecase de curând un rândaº care se dusese tocmai ca sã ia gheaþã, aºa cã Hristea Livezeanu preferase sã-l trimitã pe al lor la Ciºmigiu. La împodobirea mesei au lucrat pânã adineauri patru femei ºi-un fecior: farfuriile von Rosenthal aveau bordurã aurie, trandafiri roz ºi frunze verzi-aurii.

Aºa cã tot restul a trebuit asortat pe aceste nuanþe – de asta 273

s-a ocupat ea însãºi. Trandafiri roz, comandaþi din timp ºi livraþi la timp, alternau cu unii albi, boboci uºor desfãcuþi, iar ºervetele cãlcate în evantai ºi prinse cu un inel de argint suflat cu aur, în formã de delfin încolãcit, erau din pânzã verde pal. Farfuriile pentru hors d ’œuvres stãteau în cele întinse ca niºte pui de porþelan în poala mamei, altele aºteptau teanc, câte douãsprezece pentru fiecare persoanã. ªi aparatul de încãlzit farfuriile, nou-nouþ, adus de la Viena.

Cupele de ºampanie: le încercase sunetul cu unghia. Sosiere, serviciu de cafea ºi ceai, port-liqueur, olivierã, samovar, cafetiere, toate se aflau la îndemânã, dar deoparte, fãrã sã deranjeze ochii. Patru rânduri de furculiþe ºi tot atâtea cuþite de argint frecate ca spadele, ºi douã linguri, numai pentru început, numãrate la fiecare mesean, cuþitele la aceeaºi distanþã cu furculiþele, nici un milimetru în plus, cuþitul de peºte la locul lui, iar lingurile ºi linguriþele în partea de sus, cum se cuvine. Supierele erau tot din porþelan Rosenthal, cu mânere dantelate, la fel ca bumbul capa-cului. Vasul era cu unduiri albe ºi borduri aurii, dar capacul avea, vai, o crãpãturã subþire ca un fir de pãr: îl lovise bucãtãreasa, iar apoi izbucnise în plâns, dar nu mai era nimic de fãcut acum, era prea târziu sã-l înlocuiascã. Marioara se desprinse cu greu de opera ei de artã ºi fugi sã se aranjeze pentru cea mai importantã searã a anului ºi sã-i pregãteascã ºi pe cei trei copii. Pentru ea, ziua de 31 era ca ºi cum ai pune punct, iar 1 ianuarie ca ºi cum ai lua-o de la capãt cu literã mare ºi îngroºatã, din cele pe care le vedeai în cãrþi, desenate la fiecare capitol. Murea de curiozitate sã-l cunoascã, în fine, pe domnul Dan Creþu. În viaþa ei nu erau prea multe evenimente, în afarã de bolile copiilor ºi certurile pãrinþilor.

Alexandru Livezeanu abia avu timp sã ajungã acasã, sã se schimbe pentru sãrbãtoarea de care n-avea nici un 274

chef. κi puse butonii cei mai frumoºi, primiþi de la tatãl lui, ºi regretã cã regula nu admite floare, la frac. Se simþea înflorit pe dinãuntru. De pe 27 decembrie anul acesta, nãvãliserã în el ºi ruºine, ºi bucurie, ºi pudoare, ºi o sfialã în faþa lumii, pe care ar fi jurat cã el n-o sã le simtã niciodatã. Anul Nou, cel puþin acum, nu era decât o noapte gãlãgioasã, care risca sã-i acopere frãgezimea de gânduri ºi de trãiri pe care ºi-o acceptase de câteva zile. Sau poate cã tãria tãcerii lui va acoperi tot vacarmul, iar sentimentul nerostit va fi auzit ca þipãtul liniºtii în mijlocul gãlãgiei.

Se simþea jumãtate luminos, jumãtate plin de întuneric.

Lumina venea de la trecut, întunericul era pentru viitor.

Grija cea mare era ca ea sã nu vinã, dupã ultima lor întâlnire, pentru cã de-atunci n-o mai vãzuse ºi ea nu-i dãduse rãspuns dupã ce primise invitaþia. Doctorul ºi soþia lui anunþaserã cã vin, o ºtia de la Marioara. Despre ea, nici o vorbã. Îi tremurã mâna când îºi potrivi papionul de mãtase, dar oglinda nu-l nemulþumi, cu chipul din ea, care-l privea altfel.

Hristea ºi Maria Livezeanu se ciondãnirã încontinuu prin uºa deschisã între camerele lor, în timp ce se pregãteau de seara festivã. Pentru ei Anul Nou era un prilej de soco-teli vechi mereu reluate. Reuºirã sã-ºi recapituleze toate acuzaþiile unei vieþi întregi, începând de la momentul în care se cunoscuserã ºi când Hristea avea ochi pentru oricine în afarã de Maria, dar ea fãcuse ce fãcuse ºi pusese mâna pe junele amorez. Ajunserã cu cearta pânã la seara precedentã când domnul întârziase, ca întotdeauna, la club.

El îi amintea ei, ea îi amintea lui, într-un duel fãrã sfârºit, din care amândoi ieºeau tãbãciþi, ºi mai îndârjiþi ca înainte.

Cât despre bãiat, Alexandru, le-a scãpat cu totul din mânã, a zis mama, ºi a simþit cã-i dau lacrimile ºi cã una se pre-linge peste pudra obrazului plin de creþuri. Hristea s-a 275

apropiat ºi i-a încheiat, dupã obicei, ºiragul de perle la spate, cadou de la nunta de argint, dar a fãcut-o cu neîn-demânare, alegându-se cu o nouã muºtruluialã. Doamna-mamã Maria Livezeanu era nervoasã ºi emoþionatã: prea mulþi musafiri necunoscuþi.

3

Vizitiii oprirã rând pe rând, la peronul bine mãturat de zãpadã. Era ger. Prima ajunse birja de piaþã a lui Miºka, cea la care erau înhãmaþi doi frumoºi cai albi. Din ea coborârã cei patru gazetari de la Universul, Procopiu ºi fraþii Mirto, toþi în þinutã de galã, ºi apoi doamna Procopiu, ºi Dan Creþu, cãruia hainele îi stãteau surprinzãtor de bine, opera lui Alexandru, mai precis a croitorului sãu.

Era de nerecunoscut, iar Neculai Procopiu trebui sã remarce cã, pentru prima datã de când l-a întâlnit, redactorul lui se potriveºte cu „decorul“. Doamna Procopiu îl privea îngânduratã ºi soþul ei nu ºtia dacã nu cumva are, acum, inima în ochi. Peppin, care se îngrãºase în ultimul timp, avusese surpriza sã vadã cã fracul nu-l mai încape. Trebuise sã împrumute de la unchiul lui, în ultimul moment, unul care-i era cam scurt, iar cãmaºa de corp a lui Pãvãlucã, cea de zile mari, era mâncatã de molii, noroc cã nu se vedea.

În ce-l priveºte pe redactorul-prim nu se simþea la larg în perechea de pantofi pãstratã numai pentru ocazii cu totul speciale, de parcã i-ar fi crescut între timp picioarele.

Toader, feciorul cel binedispus, sãri sã-i ajute ºi-i conduse pânã la treptele intrãrii, deasupra cãreia erau becuri aprinse ºi ghirlande de brad. Era ora 8. Pânã la miezul nopþii mai rãmãseserã 4 ore.