Chiar, ce-ar fi sã aibã urechi care simt mirosul? Sau douã nasuri, de-o parte ºi de alta a capului, pentru mirosit, ºi-o ureche în mijlocul feþei, pentru auzit? Portarul îl chemã imediat în coteþul porumbeilor, ca sã rezolve afacerea.
Deranjaþi de lãmpaºul cu care venise stãpânul, porumbeii începurã sã se miºte ºi sã protesteze pe limba lor guturalã, care lui Nicu i se pãrea urâtã, dar nu voia sã-l jigneascã pe nea Cercel, aºa cã spuse conciliant:
— S-au bosumflat cã i-am trezit. Aº vrea, pentru Jacques, o porumbiþã, da’ nu ºtiu cum poþi sã vezi asta la porumbei, care-i bãiat ºi care fatã, la alte pãsãri e mai uºor…
Nea Cercel îi explicã niºte lucruri tare curioase despre cum se împerecheazã porumbeii ºi cã numai dupã mãrime ºi fel de-a fi îþi poþi da seama, uneori te mai ºi înºeli, adicã sunt porumbiþe mai mari ºi mai tari ca bãieþii. Asta nu-l prea bucura pe Nicu, el þinea cu bãieþii. Portarul îºi prezentã averea dupã nume ºi culori: Cavaleru, Guleratu, Rotatu, Fru-muºica, Cenuºãreasa, Guºatu, Certãreaþa, Toboºaru…
— Nu-nþeleg, unde-i toba, întrerupse Nicu, iar portarul îl lãmuri cã asta e rasa.
— Iar ãsta-i Parizianu, i-am zis aºa fiindcã are lornion, dupã cum vezi… Uite, am ºi unul Nicu, i-am pus numele dupã tine.
167
Era cel pe care-l remarcase ºi bãiatul, din prima clipã, avea ca niºte solzi verzui la gât, o minune, ºi, nu se ºtie de ce, pesemne se prinsese în vreun ciulin sau în vreo sârmã, pe creºtet avea câteva peniºoare ridicate, ca un moþ.
— Îl vrei? întrebã stãpânul, dar Nicu nu i-l putea lua pe Nicu, era bine sã stea aici, sã-i aminteascã de el. Alese o porumbiþã de toatã frumuseþea, era albã ca zãpada ºi stropitã cu negru, de parcã avea buline pe rochie.
— Cum o cheamã?
Pestriþa o chema. Portarul o luã ºi-o puse într-o colivie mare, apoi îi dãdu seminþe: ovãz – iar Nicu se mirã puþin cã porumbeii ºi caii mãnâncã acelaºi lucru, poate de-asta se spune ºi despre cai cã zboarã –, porumb cu bob mic, orz, linte, rapiþã ºi-i explicã în ce fel trebuie hrãnitã Pestriþa ºi cum sã-i facã o casã mare ºi luminoasã.
Reintrarã ºi ei în casa micã ºi cam întunecoasã a portarului, dar spoitã cu var alb ºi þinutã curatã de nevasta lui nea Cercel. Femeia nu suporta porumbeii, fiindcã, zicea ea, au ºi sufrageria ºi privata ºi promenada în acelaºi loc.
— La primãvarã vii sã-i cumperi perechea, porumbeii se vând câte doi, i-a mai spus portarul.
— Crezi cã aº putea sã mã fac porumbar, când voi fi mare? Nu m-am hotãrât încã dacã sã mã fac campion de patinaj sau sã cresc pãsãri… Comisionar nu vreau, pentru cã ce te faci dacã pierzi o comisiune?
— Ce sã te faci, te dã afarã, interveni vesel birjarul.
Portarul le oferi musafirilor sirop cu apã – însã birjarul refuzã spunând cã nu-i e sete – ºi dulceaþã de prune. Nici sarmalele, nici cozonacul nu erau gata, din nefericire, aºa cã Nicu trebui sã se mulþumeascã cu mirosul. Oricum erau încã în post, dar bãiatul era gata sã se prefacã c-a uitat.
ªi oricum nevasta lui nea Cercel nu i-ar fi dat, nici copiii 168
nu-i plãceau mai mult ca porumbeii. În birjã, Nicu începu sã se scarpine.
— Cred c-am luat un purece, spuse, dar apoi fu cu totul absorbit de grija bunã pentru Pestriþa ºi de grija rea pentru plicul pierdut, în timp ce vizitiul era ºi el preocupat de sticla lui. Uite cã i se fãcuse iar sete.
5
Seara. L-am cunoscut, în sfârºit, pe domnul Dan Creþu.
L-a adus chiar papa, care a fost sã-l ia de la hotel cu trãsura noastrã ºi-un vizitiu din vecini, de la domnul Vãleanu, tatãl Elisabetei. Nelu al nostru e bolnav, tot papa îl îngrijeºte ºi eu îi duc de mâncare, fiindcã toatã lumea e ocupatã.
Sã scriu mãcar aici cã aºteptam venirea strãinului cu sufletul la gurã, ºi supãrarea cu tãcerea lui Alexandru a trecut pe planul doi. Cât am reuºit sã vãd afarã, cã era cam beznã, mi s-a pãrut cã domnul Creþu se chinuie cam tare sã coboare din trãsurã ºi mersul îi e nesigur. A intrat în hol, dãdea sã pãtrundã cu galoºii-n sufragerie, dar mama, care l-a întâmpinat, i-a spus cu graþia ei admirabilã, de adevãratã stãpânã a casei: „Dacã doriþi sã vã lãsaþi galoºii, vã poate ajuta feciorul, ca sã nu vã murdãriþi!“ ªi i-a arãtat unde le e locul. Atunci domnul Creþu s-a fâstâcit tot ºi s-a uitat la perechile de la uºã: doi galoºi ai lui papa, douã cizme de ºevro ale mamei, douã botine cu bumbi ºi toc ale mele ºi, alãturi, ºoºonul lui Jacques. Pe mine lucrurile astea mici mã întristeazã cel mai mult, atât de mult cã-mi vine uneori sã mã întind în pat ºi sã nu mã mai scol, sã fac grevã la trãit. Fiindcã de câte ori îi cumpãrãm lui Jacques ºoºoni, pe unul trebuie sã-l aruncãm la gunoi.
169
Dan Creþu n-a înþeles de la început, s-a uitat la mine întrebãtor, s-a uitat la picioarele mele, apoi l-am invitat în casã, îºi scosese singur galoºii, n-a acceptat ajutorul. L-a vãzut pe Jacques, era pe divan, ºi musafirul s-a fãcut, din palid, alb, apoi totul s-a ºters de pe faþa lui ºi a rãmas golit parcã pe dinlãuntru. L-a invitat papa sã se aºeze pe locul de onoare, în jilþul de lângã foc, întors pe jumãtate cãtre bradul pe care-l împodobisem, zic eu, destul de reuºit (cu mere galbene, cu lumânãri roºii ºi-un înger în vârf, atât, betealã n-am pus) ºi, cum îi juca lumina flãcãrilor pe faþã, iar eu eram aºezatã mai într-o parte, l-am putut privi în voie, deºi e necuviincios sã priveºti cu atâta insistenþã un musafir. Noroc cã nu se uita mama la mine, altfel m-ar fi mustrat. ªi eu cred cã-i mai tânãr decât se zice sau decât zice cã e. La început figura lui nu mi-a spus nimic, e greu sã-i citeºti fizionomia. M-am împiedicat ºi de felul în care era îmbrãcat, ca vai de lume, fiindcã eu, una, cred cã haina face pe om, deºi pãrinþii m-au învãþat cã nu-i aºa, sã nu judec lumea dupã haine… M-a derutat ºi faþa lui fãrã barbã propriu-zisã, deºi era neras. Pãrul e lucios ºi tuns scurt. Mai târziu m-am mai liniºtit ºi eu, ºi-atunci am început sã-i pot citi emoþiile pe faþã, de câte ori se punea vreo întrebare. La un moment dat mama, care mi se pare cã l-a îndrãgit din prima clipã, i-a spus cu o veselie care n-o caracterizeazã:
— E adevãrat cã fabricaþi bani falºi? Nu de alta, dar ºi nouã ne-ar prinde bine…
Atunci s-a produs ca o minune pe faþa domnului Creþu.
A zâmbit pentru prima datã ºi i-am vãzut dinþii frumoºi, albi, dar mai presus de orice, i-am vãzut un chip luminos ºi de o dulceaþã cum nu ºtiu sã mai fi observat la cineva.
Nu lipsea mult sã-i creascã o aurã în jurul capului, aºa cum are luna în unele zile. Parcã ar fi doi oameni în el: unul absolut ºters, din majoritatea timpului, care nu atrage 170
prin nimic atenþia, care se pierde în decor, ºi unul de o frumuseþe, cum sã-i spun, de tablou romantic, unul care apare numai atunci când zâmbeºte.
La 8 a venit ºi signor Giuseppe, vecinul nostru: nu vorbeºte bine româneºte, însã ne-a cântat la chitarã, e un om bun ºi vesel, cred eu, dar, cum mã ceartã bucãtãreasa, eu cred cã toþi oamenii sunt buni. Mai puþin unul! Apoi ne-am aºezat la masã, ne era la toþi foame. ªi papa era vesel, de data asta, ºi-a povestit o mulþime de întâmplãri medicale, la care domnul Creþu era foarte atent ºi rãspundea în cunoºtinþã de cauzã, de ne-a mirat pe toþi. Papa s-a pornit sã povesteascã despre lumea teatrului, pe care o cunoaºte mai mult ca medic, altfel trebuie sã mã rog mult de el, sã vinã cu noi la reprezentaþii. ªi ne-a zis o poveste pe care nici noi n-o ºtiam, deºi pe cele mai multe le tot repetã, despre Grigore Manolescu, primul nostru Hamlet adevãrat:
— E din familia unui boiernaº, Alexandru Manolescu, avea casã pe lângã Schitu Mãgureanu ºi nu-nvãþa prea bine, a rãmas repetent la Sfântul Sava, aici, lângã noi, unde era elev. ªi când era încã în creºtere, la 14 ani, s-a dus la Conservator, fãrã ºtirea pãrintelui sãu. Nu era deloc frumos, avea braþele prea lungi, ca la maimuþe, cu palme ca vâslele, fãrã expresivitate ºi, mai ales, picioare strâmbe, în O. ªi cel mai rãu, era peltic.
— Mio Dio! a exclamat signor Giuseppe, care e sensibil la tot ce þine de scenã.
— Aºa cã profesorul l-a aºezat în ultima bancã, de milã, iar când, într-o zi, l-a suit pe estradã, vai, toatã clasa a râs în hohote, deºi avea de recitat o poemã tristã. Dar bãiatul avea vânã. A repetat cu pietre-n gurã, cu îndârjire, în faþa oglinzii de-acasã ºi s-a corectat în toate privinþele. Multe minuni se petrec ºi-n teatru, dar mai ales în medicinã, dacã e voinþã. S-a suit a doua oarã pe scândurã ºi-a spus Lacul lui Lamartine aºa de frumos, cã nimeni n-a mai râs. Într-o 171
zi, în clasã, s-a citit o piesã care l-a miºcat mai mult decât toate, aºa cã Grigoraº l-a întrebat pe profesor ce piesã e asta ºi dascãlul a spus: Hamlet. De-atunci, bãiatul a avut ideea fixã cã el trebuie sã joace Hamlet. Dar taicã-sãu a prins de veste, din ziar, cã bãiatul lui e la Conservator ºi, ca sã-i opreascã mâna care se pregãtea sã-l loveascã – bãtrânul Manolescu avea mânã grea –, fiul a zis: „M-am dus la Conservator ca sã-mi repar vorbirea ºi sã mã fac advo-cat.“ Iar piesa Hamlet, o cãrticicã tradusã în francezã, o þinea la el tot timpul, o arãta, era cartea lui de vizitã, deºi la repetiþii primea doar roluri de moºi caraghioºi. Împlinise 16 ani, ºi acasã taicã-sãu îl certa cã iar e ameninþat de repetenþie. Într-o zi, la o orã a clasei de la Conservator asistã Matei Millo, mare actor ºi bun director de trupã.
ªi-apoi îi spune profesorului cã vrea sã-i ia un elev. Ãsta îi indicã un june-prim, un bãiat frumos din banca-ntâi, dar Millo aratã cu degetul spre Grigore Manolescu, urâ-tul din ultima bancã. ªi-aºa ajunge, la 16 ani, Grigore, tot într-un rol de bãtrân, pe scenã, alãturi de Millo ºi de Frosa Sarandy.
Aici papa a fãcut o pauzã ºi i-a explicat lui Dan Creþu cine-i Frosa Sarandy, fiindcã el nu pãrea sã fi auzit de marea noastrã actriþã. Între timp musafirul mânca dus pe gânduri, mama ºoptea slujnicei câte ceva, ce sã aducã, ce sã ducã, deºi o dãscãlise din timp, eu ºi Jacques ne fãceam tot felul de semne discrete, iar Giuseppe înfuleca cu poftã ºi râdea zgomotos. ªi când sã vinã desertul, papa a fost chemat de urgenþã. Suntem obiºnuiþi cu asta ºi nu ºtiu cum, dar, mai ales în zile de sãrbãtoare, vine ºi boala, ca musafirul nepoftit.
Aºa cã ne-a spus în fugã urmarea:
— La spectacol, în salã a fost ºi Manolescu-tatãl. Bãiatul nu era trecut pe afiº, în dreptul rolului Tochenbourg din Un bal din lumea mare erau steluþe, iar sub machiaj ºi cu vocea de moº, tatãl nu-l recunoscuse. Dar la final publicul 172
a strigat: Millo, Millo! Frosa, Frosa! ªi, mai tare, Tochenbourg, Tochenbourg! Iar când cortinierul a ridicat iar cortina, Millo l-a luat de mânã pe debutant ºi l-a prezentat cu glas rãsunãtor: Grigore Manolescu! Pe scurt, cã trebuie sã plec, tatãl l-a dat afarã din casã. Trec încã niºte ani ºi iatã-l pe Grigore Manolescu triumfând în Hamlet. Eu aveam 34
