Fane era deasupra certurilor sociale, el avea propria lui politicã, îºi era singur stãpân. Bãrbierul îi admirã mustaþa, oferindu-se sã i-o taie dupã noua modã, care nu mai cere marginile aºa de lungi.

— Tai-o, ºi-þi tai gâtul cu briciul ãla, spuse blând Fane, iar bãrbierul râse cam mânzeºte.

Poate cã totuºi nu-i o idee bunã sã þii deschis în zi de sãrbãtoare, apar tot soiul de indivizi. Începu sã cânte uºurel, ca sã nu fie nevoit sã vorbeascã, ºi-nmuie pãmãtuful în sãpun, apoi fãcu un clãbuc de toatã frumuseþea pe obrazul 188

clientului, având grijã deosebitã sã-i fereascã mustãþile. Îi aranjã puþin pãrul ºi-i fãcu o frecþie cu apã de colonie la care Fane gemu de plãcere.

Dupã ce ieºi, tuns, ras ºi parfumat, din frizeria lui Miticã, asigurându-se cã are ºi pe mai departe o codiþã de la poliþie, Fane se gândi cã n-o sã batã la ochi dacã se duce ºi la o baie publicã, aºa cã se îndreptã spre Calea Griviþei, unde se afla stabilimentul lui Vasiliu, farmacistul. De data asta dintr-un motiv care nu trebuia sã fie bãnuit de nimeni.

Aici norocul s-a lepãdat de el, stabilimentul era închis ºi ferecat. κi muºcã mustãþile ºi înjurã cu glas atât de tare, încât l-ar fi putut auzi ºi codiþa. Dar, cum nu ºtii niciodatã unde dai ºi unde crapã, se pare cã fu auzit de undeva dinlãuntru sau poate cã fusese vãzut, fiindcã urechea lui deprinsã cu anumite sunete percepu rãsucirea unei chei, uºa se deschise ºi în fanta ei apãru un cap tânãr ºi ciufulit.

— Oameni buni, spuse Fane în chip de prezentare, vreau sã fac o baie!

Bãiatul îi spuse cã-i închis, iar el e pus doar de pazã, au bani în cassã ºi s-a mai întâmplat sã disparã.

— Lasã-mã, Jeane, ºi pe mine sã fac o baie ºi-o sã pui niºte bani în cassã ºi tot pe-atât în buzunar, se rugã Fane cu glasul lui cel mai civilizat.

Bãiatul ar fi vrut, în ce-l privea, numai cã focul la cazane merge numai în zilele de lucru ºi nu-i era permis sã-l aprindã.

— Atunci dã-mi voie mãcar la latrinã, cã p-asta n-o-ncãl-zeºti, spuse Fane ºi începu sã danseze de pe un picior pe altul strângându-ºi coapsele zdravene.

Bacºiºul nu poate sã lipseascã, dacã-i îndeplineºti cuiva o cerere atât de urgentã, aºa cã bãiatul îi dãdu voie sã intre:

— Înainte ºi la stânga ºi iar înainte!

— Îþi foarte mulþumesc, Jeane!

189

Când se întoarse, dupã douã minute, Fane avea un aer nehotãrât, de parcã n-ar fi ºtiut dacã trebuie sã dea vrabia din mânã pe cioara de pe gard sau mai bine renunþã la tot ce zboarã. Intrã în mica odãiþã în care bãiatul cel ciufulit lenevea cu coatele pe masã ºi întrebã de bãieº. Era plecat la Sinaia pe întreaga perioadã a sãrbãtorilor, spuse paznicul.

— Da’ n-a lãsat vorbã pentru mine – mie-mi zice Fane – cã aveam un cufãr mare la el, aci?

Bãiatul n-avea habar de vreun cufãr ºi începea sã fie nervos.

— Hai sã dãm o raitã, Jeane, poate dãm de el, e ca argintu’, am mare nevoie de el, spuse Inelaru cu vocea lui de sãrbãtoare ºi-l privi cu ochii brumãrii cei mai convingãtori.

Deºi bãiatul se arãta tot mai prost dispus ºi se vedea cã l-ar fi vrut plecat, Fane nu se lãsã, îl domina, aºa cã, de voie, de nevoie, îi deschise toate uºile. Se uitarã pretutindeni, îndãrãtul cãzilor de fontã, în debaraua cu mãturi.

Dinspre Inelaru venea un soi de curent rece. În odãiþa unde era cassa bãiatul nu-i permise sã intre, asigurându-l însã cã nu-i nimic acolo. În clipa în care a spus asta, Fane l-a privit foarte ciudat, iar bãiatul mai mult a simþit decât a-nþeles cã-i în primejdie ºi-a aruncat o cãutãturã iute spre uºa de la intrare.

— Þi-e fricã, Jeane? Aºa-i cã þi s-a fãcut fricã? Dacã-þi dau acum una-n cap ºi fur banii din cassã?

Apoi îi dãdu una peste umeri, de-ncurajare, râse, se-ntoarse pe cãlcâie ºi ieºi.

În urma lui auzi cheia rotindu-se în broascã de douã ori ºi râse. Se vedea cã paznicu-i pui: era dintre nevino-vaþii care-ºi închipuie cã o limbã de metal îi apãrã de rele.

Inelaru privi în urmã, apoi se îndreptã, cu codiþã cu tot, spre femeia lui. Îi trimisese vorbã sã-l aºtepte. Dupã ce 190

au mâncat ºi au bãut, dupã ce a pãtruns-o de douã ori la rând, cu toatã pofta grozavã a zilelor de arest – ea a rãcnit de s-a auzit pânã afarã, a doua oarã chiar mai tare, aºa era ea, apoi s-a vãitat gutural, ca porumbeii –, au adormit amândoi buºtean. A doua zi, Fane i-a depãnat de-a fir a pãr ce i s-a mai întâmplat ºi prin câte-a trecut în ultimul timp, iar ea a cotcodãcit ca orice muiere când i se-ntoarce stãpânul. Cât despre cufãrul lui Jean:

— Îl las dracului. Nu erau decât niºte þoale urâte în el, nimic de soi. Mã rog, n-am apucat sã vãd chiar pe-ndelete, de-asta îl voiam, dar nu pãrea sã aibã ce-l intereseazã pe Fane Inelaru!

Râserã amândoi, fericiþi ºi fãrã griji. Afarã, omul de la Poliþie dârdâia în aºteptarea schimbului.

VINERI 26 DECEMBRIE

Noutãþi

1

C ele douã felinare de la intrarea Prefecturii erau aprinse când am ajuns, deºi era în plinã zi, iar C sub fiecare felinar stãtea câte o santinelã. În trãsura pe care papa a condus-o singur, pentru cã Nelu e tot bolnav, l-am întrebat de ce crede cã m-a chemat conu Costache la biroul lui, cum de nu putea sã vorbeascã cu mine chiar la noi acasã, iar papa mi-a spus cã prietenul lui nu amestecã niciodatã lucrurile, cã le-a promis de mult, în tinereþe, sã-ºi lase meseria la uºã, cu bastonul, când intrã în casa noastrã. ªi, într-adevãr, cred cã s-a þinut de cuvânt, cel puþin pânã ieri, cu Dan Creþu. Papa a adãugat cã azi nu-i lume la Prefecturã, fiind a doua zi de Crãciun. De când mã ºtiu, îl ºtiu ºi pe conu Costache lângã mine. Când am mai crescut ºi-a trebuit sã trecem amândoi de la tu la dumneata mi-a pãrut rãu, parcã se înstrãina cel mai apropiat om, fiindcã uneori mi-era mai aproape decât pãrinþii, puteam vorbi mai uºor cu el decât cu ei. Îmi amintesc cã într-o varã, când am dat de-un gândac într-o carte ºi-am început sã þip, a venit îngrijorat, a privit gângania ºi mi-a spus cu blândeþe: „De fiinþa asta micã ºi iubitoare de carte te temi tu?“ ªi i-a fãcut vânt pe fereastrã. Papa mi-a mai 192

spus acum cã pesemne vrea sã-mi cearã niºte informaþii, era foarte liniºtit, prietenia lui pentru conu Costache dureazã dinainte sã mã nasc eu. Într-adevãr, nu era mai nimeni în Prefecturã, în dimineaþa asta. Papa m-a condus sus, la etaj, un bãtrânel de la uºã a bãtut ºi-a deschis-o larg, lãsându-mã sã intru, papa a zis bonjour ºi-a fãcut cale-ntoarsã, iar conu Costache s-a ridicat iute de la birou ºi a venit sã mã întâmpine. Mi-a cerut scuze cã a fumat înainte de venirea mea, dar n-am simþit decât o undã finã de tutun de calitate. Pãrea obosit ºi-ºi ascundea ochii cãprui, care întotdeauna mi s-au pãrut prea normali pentru ce cred eu c-ar fi un poliþist. M-a aºezat lângã foc, el s-a aºezat la birou. Cred cã era cu totul nedormit, mi-a spus cã are douã cazuri foarte grele ºi cã eu l-aº putea ajuta, cã s-a gândit toatã noaptea la asta.

— La asta? am întrebat.

— La dumneata, a spus. Mã gândesc adesea la dumneata înainte s-adorm.

A spus-o fãrã sã mã priveascã. Vorbea încet, de parcã era singur ºi, cu toate cã avea un glas adânc ºi ferm, am simþit ce greu trebuie sã-i fie. Cuvintele lui sunau blând.

Pentru prima oarã m-am gândit la el ca la un bãrbat singur.

Pentru prima oarã m-am gândit la el ca la un bãrbat. Pentru prima oarã am vãzut cã are un chip frumos, o frumuseþe care-i venea din interior. Am încercat sã glumesc, simþeam un fel de primejdie pentru bucuria mea de a-l vedea mereu pe la noi:

— Vrei sã spui cã de-obicei gândul la mine te-adoarme, atât de interesantã îþi par? Ar trebui sã mã simt ofensatã, dar pe dumneata te iert, poþi sã mã foloseºti ca medicament. Papa e doctorul, eu doctoria.

N-a zâmbit defel, nici mãcar din politeþe. S-a sculat ºi a trecut îndãrãtul fotoliului meu, în picioare, astfel cã nu-l puteam vedea.

193

— Dumneata, Iulia, eºti ca un mic pãianjen care, când simte pe cineva aproape sau când îl atingi cât de puþin, îºi strânge imediat picioruºele, se face nod, poþi sã-l con-funzi cu o piatrã micã ºi neagrã. Aºa crede el cã scapã de intruºi. De câte ori m-am apropiat de dumneata, de câte ori te-am atins, ai fãcut ca pãianjenul, te-ai strâns ghem.

ªi-acum faci la fel, numai cã eu nu mai am timp s-aºtept pânã te dezghemuieºti.

Am tãcut ºi m-am uitat cu încãpãþânare la botine. Una avea o patã de noroi.

— Ieri mi-ai lãudat vocea când am cântat din Boema.

ªtii de câte ori m-ai lãudat de când ai crescut? De trei ori, am recapitulat asearã, iar ieri ai pãrut uimitã cã ºtiu sã cânt.

Am senzaþia cã te miri de câte ori vezi cã sunt un om ca toþi oamenii. La mâinile astea m-am gândit, când am învãþat aria, sunt mereu reci, a continuat vocea dindãrãtul meu.

— N-am ºtiut cã ºi dumneata ai nevoie de laude, am îndrãznit sã murmur, tot cu ochii la pata de noroi de pe botinã, ºi mi-am dorit sã înþeleagã ce vreau sã spun, sã nu parã o mustrare, aºa cã am adãugat: Dumneata eºti un om puternic, minunat, te admir la fel de mult ca pe mama ºi pe papa.

Cred cã am zis tocmai ce nu voia sã audã, cred, zic, dar nu ºtiu, pentru cã niciodatã nu m-am gândit prea mult la lucrurile astea. ªi dintr-un soi de durere sufleteascã am adãugat:

— Dar pe dumneata te îndrãgesc chiar mai mult.