— A fost amestecat într-un amor pe viaþã ºi pe moarte, se pare cã-l urmãreºte un soþ încornorat, a adãugat Marioara Livezeanu, sora lui Alexandru, mi-a spus bona copiilor.
De când divorþase, Marioara citea romane ºi visa poveºti pline de pasiune. Altfel era cu picioarele pe pãmânt ºi avea un bun-simþ care o fãcea sã nu se ia dupã zvonuri. Era frumoasã, la fel ca fratele ei, avea un ten de camelie, moºtenit de la mama lor, un nas mititel, ca desenat, ºi gropiþe în obraji.
Agata s-a mirat cu glas tare, ea nu ºtia despre aºa ceva, pãrerea ei era cã omul e un strãin necãjit care nu prea are din ce trãi ºi-ºi cautã un rost în Capitala noastrã plinã de posibilitãþi:
— Nu vedeþi câþi strãini vin la noi ºi se-apucã de câte-o afacere, pe stradã auzi toate limbile Europei! Domnul 160
Creþu cred cã-i un om cumsecade, care a trãit în strãinãtate. Dacã poliþia i-a dat imediat drumul ºi Universul l-a angajat, înseamnã cã-i bãrbat cinstit.
— Pas du tout, ma chère, poliþia îl urmãreºte, Budacu, un vizitiu foarte bun, l-a þinut sub ochi tot timpul, aºa cã nu poate fi un om cinstit. Mai degrabã un voyou încã nedat pe faþã, a intervenit planturoasa nevastã a lui Caton Lecca, care nu se sfia sã comenteze secretele de la Prefecturã, de aceea era foarte preþuitã în cercul doamnelor. Prietenul dumitale domnul Boerescu este cel care l-a pus sub supraveghere.
Agata simþi roºeaþa urcându-i în obraji, pentru cã soþia Prefectului de poliþie nu pierdea prilejul s-o înþepe ºi trecea asupra ei încordarea dintre domnul Lecca ºi Costache. Se ºtia cã ªeful siguranþei publice a fost amorezat de Agata ºi, cu toate cã nu-l putea suferi, doamna Prefect îl admira, ba poate, în alte împrejurãri l-ar fi suferit cât se poate de bine: pentru ea nu era de înþeles de ce amica lor preferase sã fie doamna doctor Margulis, un medic obiºnuit care nu avea avere ºi nu impunea, ca domnul Costache Boerescu, prin simpla lui prezenþã. Sã fi fost ea în locul Agatei Margulis…
— E adevãrat, acum îmi dau seama cã ºi eu am vãzut o trãsurã a poliþiei în preajma lui, vorbi cu sfialã o tânãrã persoanã cu faþa rotundã ºi ochi serioºi. Le fusese prezentatã drept „domniºoara Epiharia Surdu, cea mai bunã enoriaºã de la biserica Icoanei, care o sã dea o mânã de ajutor la leagãnul de copii, locuieºte chiar pe strada Teilor“.
— Eu l-am întâlnit pe strãin, continuã Epiharia, la noi în bisericã. Parcã era un înger venit de departe, nu un om din lumea noastrã.
Lucica Argintaru o privi cu un amestec de surprindere, dispreþ ºi invidie.
161
— M-aº bucura sã-l cunosc, ce-ar fi sã-l invitãm, ca gazetar, la…
În clipa aceea se sculã o persoanã în vârstã, volumi-noasã – nu purta nici corset – care stãtuse retrasã ºi nu se amestecase în discuþie. Era îmbrãcatã fãrã graþie, într-o fustã groasã ºi un surtuc cu croialã simplã, de culoare închisã, dar pãrul castaniu încã, pieptãnat cu cãrare la mijloc, îl avea strâns cu toatã grija. Nici un fel de podoabã în afarã de verighetã. Nasul avea ceva vulturesc, iar gura ºi ochii o expresie de tristeþe fãrã margini, dar ºi o hotãrâre care îngheþã imediat glasurile de pãsãrele ale doamnelor.
— Sã nu uitãm, dacã se poate, de ce am venit aici, spuse ea cu un ton a cãrui asprime nu venea din timbru – fiindcã acesta era plãcut – ci din suferinþã lãuntricã.
Era doamna Elena Turnescu, vãduva unui eminent chirurg. Renumele o preceda oriunde s-ar fi dus. Moºtenise o seamã de proprietãþi de la tatãl ei, avusese doi bãrbaþi ºi patru copii. Dupã moartea celui de-al doilea bãrbat, doctorul, cãruia-i fusese ºi nevastã, ºi asistentã, ºi confi-dentã, ºi, dupã ce pierduse doi copii, un bãiat ºi-o fatã, ºi mai rãmãsese cu doi bãieþi, adunând în ochi ºi-n inimã nenorocirile oamenilor, doamna Turnescu se dedicase din toate puterile operelor de binefacere. Nu numai cã fãcea donaþii mai mult decât generoase pentru oamenii bãtuþi de soartã, dar îºi consuma toate puterile ca sã întemeieze instituþii ca acest cãmin pentru copiii orfani, de pildã, ºi ca sã le facã sã meargã ca pe roate. Aºa cã sentimentele faþã de ea erau de admiraþie, dragoste, dar ºi un soi de teamã respectuoasã. De la o vreme n-o mai auzise nimeni râzând.
Uneori, foarte rar, surâdea.
Epiharia a întâlnit-o în singurul loc unde întâlnea ea oameni: în bisericã. A venit într-o zi, aºa modestã cum era ºi-acum, însoþitã însã de doi servitori care purtau în 162
mânã cutii mari, din carton. Doamna a deschis capacul ºi a scos niºte perdele pentru icoane, atât de frumoase, încât Epiharia a simþit cã nu mai are rãsuflare. Erau brodate de fetele „ei“ de la azil. Apoi doamna s-a dus la dascãlul bisericii ºi i-a dat o sutã de lei, ºoptindu-i ceva. Aflase pesemne cã avea mulþi copii ºi puþine mijloace sã-i creascã.
Tot atunci, vãzând privirile Epihariei, vorbise cu ea ºi o invitase cu cãldurã sã ajute de douã ori pe sãptãmânã la noul leagãn Elisabeta de pe strada Teilor. Cât despre faptul cã tânãra femeie locuia chiar pe strada asta, amândouã fuseserã de acord cã e una din acele potriveli care sunt mai presus de om.
Doamnele se scularã în grabã ºi pornirã, fiecare, la încãperea ºi copiii pe care îi aveau în grijã. Agata o gãsi cu febrã pe fetiþa care semãna cu mica ei Maria ºi intrã în panicã. Avea obraji îmbujoraþi ºi ochi lucioºi. Noroc cã Agata ºtia ce-i de fãcut, la fel ca doamna Turnescu, era ºi ea pãrtaºã la bolile cu care se lupta bãrbatul ei. Fetiþa se arãtã însã bucuroasã de oaspeþi, îi sãri de gât ºi-i spuse cã a învãþat sã coasã. Înainte sã plece, Agata lãsã cadourile pentru seara de Ajun la directoarea leagãnului.
4
Lui Nicu i se pãru cã viseazã vocea ei bunã, care, iatã, îl scoate din somn cu biniºorul:
— Nicuºor, mamã, eu mã duc la lucru, mai câºtig un ban. Vine Crãciunul ºi lumea are încã de spãlat. Sã fii cuminte.
ªi-l sãrutã pe frunte. Era îmbrãcatã îngrijit, gata de plecare. Îi lãsase masa aºternutã. N-o mai vãzuse pe mama asta de câteva luni de zile, nici nu mai ºtia de când. Îi fusese 163
tare-tare dor de ea ºi-i veni sã plângã de bucurie, apoi însã-ºi aminti de nenorocirile lui de ieri, din staþia de tramvai, de primul plic pe care nu l-a putut duce la destinaþie ºi iar simþi cã inima îi atârnã mare ºi grea în piept. ªtia cum aratã o inimã, pe jumãtate roºie, pe jumãtate albastrã, cu niºte þevi care pleacã din ea, o vãzuse pe o planºã a doctorului Margulis, dar era sigur cã a lui e acum toatã neagrã ºi boþitã de supãrare. Sã-i spunã mamã-sii? Nu, de ce s-o sperie, fiindcã inima ei e cu siguranþã ca un pui de porumbel, nu te poþi apropia de ea fãrã s-o faci sã tremure de fricã. Sã-i spunã Iuliei? N-avea curaj, prea îi dãduse totul în mare tainã ºi-i ceruse de câteva ori sã punã scrisoarea în mâna lui Alexandru. Inima Iuliei e ca o brânzã moale.
Sã-i spunã lui nea Cercel? Asta ar putea sã facã, mai ales cã azi se duce la el în vizitã. Urmeazã sã se întâlneascã dupã-masã, la Universul, ºi sã plece împreunã. ªi la ce i-ar folosi, mã rog, sã-i zicã? Nea Cercel ºtie sã citeascã bine, deºi are numai patru clase, e la curent cu politica, e foarte deºtept, dar n-are cine ºtie ce putere. I-e ºi puþin fricã de el, de câteva ori a încasat-o, ºi nici n-a înþeles de ce. Dar dacã l-ar pune pe Dan sã rescrie biletul, dacã s-o mai putea citi ceva din ce-a rãmas? Fraþilor, chiar adoptivi, le poþi spune ºi cere asemenea lucruri. Scoase cele douã jumãtãþi ºi încercã sã le descifreze. Iulia scria foarte frumos. Semnãtura se vedea bine, Iulia Margulis, cu o coadã ca un ºiret legat cu nod dublu, iar în rest nu mai descifrã decât patru cuvinte ºi-o cifrã: „verde cu roºu“, „ora 5“. Nu era nimic de fãcut, aºa cã aruncã plicul în foc. Se gândi sã treacã disearã cu bãieþii, la colindat, pe la Livezeni ºi sã vadã ce-o mai fi, poate mai reparã ceva. Livezenii fãceau cadouri multe ºi frumoase. Ce-ar fi sã-i mãrturiseascã domnului Alexandru? Îl admira pentru cã era bogat ºi frumos ºi sigur pe el. ªi parcã simþi cã, din neagrã tuci, inima lui a devenit 164
maro, cum erau castanele din colecþia de pe poliþa din bucãtãrie, pe care o strânsese astã-toamnã. Unele erau prinse între ele cu niºte cuie lungi ºi aveau formã de om. Doar cã din rotunde ºi lucioase cum erau la început, castanele se zbârciserã. Cam aºa o fi arãtând ºi inima lui, acum.
*
La 5 dupã-amiazã Nicu ºi nea Cercel se suirã în birja pe care scria cu litere albe UNIVERSUL. Bãiatul nu ºtia cum aranjase portarul treaba asta, fiindcã birja era folositã la ziar pentru oameni mai importanþi ca ei, dar era foarte mândru sã stea alãturi de prietenul lui ºi sã se uite la lume de sus.
— Putem sã dãm coºul, ca sã ne vedem mai bine?
Erau gând la gând, pentru cã portarul împinse chiar în clipa aia coviltirul deoparte. Era o zi blândã, de mult nu mai fusese aºa de bine în preajma Crãciunului.
— Câte zile mai sunt pânã când se anunþã rezultatul la loterie?
— Pãi, dacã azi e 24, taman o sãptãmânã, pe 31, de Anul Nou, însã la noi la gazetã ºtirea o sã vinã pe 30 seara, ca s-o publice. Dacã câºtig io, ai ºi tu a treia parte, cât þi se cuvine de drept.
Trecurã pe bulevard, nea Cercel se uitã cu admiraþie spre clãdirea Universitãþii, iar Nicu spre Mihai Viteazu’, care cãlãrea pe cal de bronz ºi þinea barda cu stânga. ªi pentru prima oarã bãiatul se gândi cã poate ºi domnitorul fusese, la fel ca el, stângaci, ºi cã de-acum ºtie ce sã le spunã bãieþilor de la ºcoalã, când mai râd de el, cum fac de pildã când nu reuºeºte sã taie cu foarfeca. De ce nu s-or face ºi foarfeci pentru stângaci, cu tãiºul viceversa?
Cãsuþa portarului se afla pe strada Viºinelor, nu departe de hala Traian, în mahalaua Popa Nan. ªi ciudat era cã 165
nea Cercel n-avea deloc viºini în curte, numai pruni ºi porumbei. Iar Nicu venea acum în calitate de client, sã cumpere un porumbel, pe care voia sã i-l dea cadou lui Jacques, de Crãciun. Aveau drum lung, pe bulevardul lui Carol, apoi pe bulevardul lui Pache, amândouã curãþate de zãpadã, apoi la dreapta, pe strada Traian pânã la ªcoala comunalã, ºi-n fine la stânga, a treia casã era a portarului.
Era beznã peste oraº, iar în dosul ferestrelor se vedeau lumini ºi, ici-colo, în case mari, câþiva brazi. La porþi erau ghirlande, ºi felinarele erau toate aprinse. Nicu simþi un fel de sãrbãtoare în aer, aºa, cum stãtea pe bancheta birjei lângã nea Cercel, ºi zbura pe deasupra noroiului, cu caii suri ai Universului care alergau ca niºte campioni de curse.
Bãiatul îºi gãsi o distracþie, ca sã nu se plictiseascã: sã urmãreascã scânteile care se fãceau uneori, când potcoava atingea câte o piatrã din caldarâm. Birjarul avea o sticlã cu tãrie ºi o ducea din când în când la gurã, scoþând apoi un icnet de parcã s-ar fi ars. Cât despre portar, aþipise, ºi Nicu îi admirã îndelung nasul borcãnat ºi roºu. Ciudat, vizitiul n-avea nas roºu, deºi trãgea la mãsea, iar portarului, care nu punea gura pe bãuturã, nasul i se înroºea imediat. Una din ultimele preocupãri ale lui Nicu era sã studieze urechile ºi nasul oamenilor care, toate, i se pãreau foarte caraghioase, iar dacã te uitai la nea Cercel, care avea urechile ca niºte toarte solide ºi nasul cu pãmãtuf sub el, te cuprindea mirarea. Vizitiul îl avea ca la oamenii de zãpadã, lung ºi ascuþit ca un morcov. Ajunserã la poarta casei. Gardul era mohorât fãrã trompetele roz, albãstrui ºi mov ale zorelelor, care îl înfloreau pânã toamna târziu. Coborârã ºi-l invitarã ºi pe vizitiu în casã. ªi el voia sã cumpere un clapon, sã-l gãteascã de Anul Nou. Nea Cercel avea ºi un cocoº de sãmânþã, unul cu pieptul lat, ochi plini de foc, cu creastã mare ºi coadã rãºchiratã, care cânta des ºi scurma 166
ºi avea alai de gãini dupã el, aºa cã putea sã-ºi vândã liniºtit claponul.
Nevasta trebãluia, cu pãrul legat într-o basma albastrã, plinã de fãinã pe mâini ºi pe ºorþ, încã nu terminase pregãtirile pentru Crãciun, dar se simþea, din prag, un miros de varzã amestecat cu miros de aluat de cozonac ºi coajã de lãmâie rasã, o adiere care lui Nicu i se pãrea cã-i intrã ºi-n nãri, ºi-n urechi, ºi-n ochi, îi veni sã leºine de poftã.
