calul sã meargã la pas. O fi vreun loc cu verde ºi cu roºu în centrul Capitalei, poate un parc, poate o prãvãlie, o firmã, o cofetãrie? Se uitã la firme, dar nici una nu arãta aºa. ªi-n care zi? Dracul ãla de copil nu i-a spus nimic.

Calea Victoriei era liniºtitã, câteva cupeuri, oameni îmbrãcaþi elegant ºi gros, pentru cã era o zi rece, mergeau în vizite sau se-ntorceau de la dejunuri prelungite ºi toþi arãtau fãrã griji, lumea era zâmbitoare, aºa cã Alexandru se simþea cu atât mai nefericit. Parcã-l deochease cineva, parcã-i pusese gând rãu soarta ºi orice începea cu gând bun se termina cumplit, lucrurile evoluau du mal en pis.

Vãzu înaintea lui, pe trotuar, un bãrbat caraghios, într-un palton mare, ca de cãpãtat, mergând pe stradã cu ochii pe sus, ºi-ºi aminti de aria paltonului. Vãzuse Boema în Italia, iar când se gândea la Italia zâmbea fãrã sã vrea, pentru el era raiul pe pãmânt. Aria paltonului era aria sãrãciei, dar Alexandru ar fi preferat în clipa asta sã fie un filozof nevoit sã-ºi vândã paltonul decât un Livezeanu în starea sufleteascã în care era azi. Cu siguranþã cã ºi omul ãsta era un filozof sau un poet care moare de foame, toate atâr-nau pe el ºi era cu capu-n nori, ºi mergea încet, uitându-se cu mirare la þurþurii lungi ºi groºi care ieºeau de sub streºini. În felul ãsta merg oamenii care n-au pe nimeni care sã-i aºtepte. Înainte sã-l depãºeascã, bãrbatul alunecã pe un soi de gheþuº, pãru un moment sã-ºi recâºtige echilibrul, dar apoi se întinse pe trotuar cât era de lung. Alexandru opri caii ºi sãri jos, ajungând într-o secundã lângã omul care avea dificultãþi sã se scoale. Încercã sã-l ia de braþ, dar bãrbatul urlã, apoi îºi muºcã buzele de durere:

— Cred cã mi-am luxat umãrul, spuse cu dinþii strânºi.

Alexandru ezitã: ar fi vrut sã-l ajute, dar nu voia totuºi sã piardã ºansa, oricât de micã, a întâlnirii cu Iulia Margulis. Apoi însã, vãzând spaima de pe faþa omului lungit 201

pe stradã, îl apucã bine de celãlalt braþ ºi-l luã aproape pe sus, suindu-l în birja lui.

— Cred cã v-a ieºit din loc, am mai vãzut aºa ceva.

Vã duc la mine acasã, dacã acceptaþi, fratele meu e student la medicinã ºi-o sã vã ajute, numai sã nu fie plecat.

Bãrbatul nu zise nimic, gemea muºcându-ºi necontenit buza de jos. Cine tace consimte, aºa cã Alexandru se sui pe caprã.

— Conduc încet, dar vã rog sã vã apucaþi cu mâna cealaltã de mâner, ca sã fim siguri cã nu mai pãþiþi ceva!

Dupã nici o jumãtate de orã ajunserã la peron, în dreptul marchizei. Casa era luminatã ºi pe dinafarã, ºi pe dinãuntru. Apãru Toader, vesel ca-ntotdeauna, deºi nu era cazul, ºi-l ajutã pe stãpânul lui sã-l dea jos pe bãrbatul din trãsurã. Toader nu scoase o vorbã, nu se mirã ºi nu fãcu presupuneri, era obiºnuit ca Alexandru sã intre în tot felul de dandanale.

— Fugi dupã frati-meu, sã vinã la mine-n camerã, îl rog.

Miºu sosi imediat ºi, fiindcã Toader îl prevenise bucuros cã e un domn care pare fãcut bucãþi, îºi luase geanta la el. Bãrbatul era aºezat în fotoliu, sub cele douã portrete în ulei ale strãbunicilor, Toader îi scosese galoºii, iar Alexandru tocmai îl ajuta sã-ºi dea jos haina, ceea ce era o opera-þiune din cale-afarã de delicatã. Pânã la urmã Toader aduse foarfecele ºi tãiarã haina. Medicinistul vãzu imediat cã-i o dislocare de umãr.

— Ce-ai mai fãcut? îl întrebã cu severitate pe Alexandru, dar acesta îl privi atât de îndurerat de bãnuialã, cã se grãbi sã adauge: Aveþi noroc, domnule…

Se uitã spre Alexandru, care ridicã din umeri spre fratele lui, peste creºtetul strãinului – nu putea sã facã prezen-tãrile, uitase sã-l întrebe pe necunoscut cum îl cheamã. Bãrbatul deschise ochii pe care-i strângea ºi spuse încet: 202

— Dan Creþu.

Fraþii se uitarã uimiþi unul la altul, iar Alexandru simþi cã-i cade ceru-n cap, asta-i mai lipsea!

— Pe fratele meu Alexandru l-aþi cunoscut, iar eu sunt Mihai Livezeanu.

Continuã cu bunã dispoziþia ºi încrederea care, aºa cum învãþase, fãceau parte din obligaþiile medicului bun:

— Aveþi noroc, domnule Creþu, se poate împinge la loc, numai cã e dureros. Vã dãm voie sã þipaþi. Am învãþat la Paris cum se face, dar n-am avut încã ocazia sã încerc, sunt încântat s-o fac. Sunt mai multe metode, o s-o pun în practicã pe cea mai simplã… Alexandru, fii tu bun ºi adu un pahar mare de cognac pentru bolnavul tãu.

ªuviþa care-i cãdea obraznic pe frunte era singurul detaliu care contrasta cu seriozitatea rece a lui Miºu Livezeanu. Se duse ºi el sã se spele pe mâini, reveni curând, timp în care Dan bãuse cognacul strâmbându-se, deºi era Curvoisierul cel mai pur, Napoleon însuºi, dacã ar mai fi trãit, n-ar fi fãcut mofturi. Apoi îl întinserã pe Dan în patul lui Alexandru, Miºu îi pipãi uºor locul ºi, fãrã sã-l previnã, îi împinse umãrul înapoi, cu o miºcare bruscã ºi puternicã. Se auzi un soi de clic, Dan þipã, apoi îºi miºcã uºor umãrul ºi nu mai simþi decât urma durerii vechi, dar nici o durere nouã. Îl legarã cu un bandaj strâns ºi medi-cinistul îi spuse cã nu trebuie sã-l miºte, pe cât posibil, ca sã se refacã nu ºtiu ce. Dacã are grijã, nu-l mai chinuie cu ghipsul.

4

Întors, seara târziu, la hotel, Otto constatã cã n-are cu cine sã sporovãiascã, deºi murea sã spunã cuiva cum îºi petrecuse ziua ºi ce reuºise sã afle. Otto era vorbãreþ, iar acasã 203

la el, în Transilvania, era mereu un frate sau o mãtuºã sau un vecin care sã-l asculte. Câteva lucruri aºezate grijuliu pe patul colegului sãu de camerã, legate cu fundã, erau semn cã acesta nu pãrãsise hotelul ºi cã un om bun se ocupã de soarta lui. Otto se dezbrãcã de tot ºi se spãlã temeinic, apoi se bãgã în pat, era rupt de obosealã. Mirosul de praf contra insectelor era parcã mai puternic decât în ajun.

κi tocise tãlpile ºi-ºi pierduse un blacheu mergând sã întrebe din bisericã în bisericã unde e mai mult de lucru ºi unde poate câºtiga mai bine, dar pretutindeni primise acelaºi, mereu acelaºi rãspuns: lucrãrile încep în iulie, cel devreme iunie, nimeni nu se-apucã de refaceri iarna. Era la mintea cocoºului, de altminteri. Va trebui sã se mulþumeascã deocamdatã cu ce i se oferise aici, la hotel. A prins o cãruþã pânã la mãnãstirea de cãlugãriþe de la Pasãrea.

De-acolo a fost trimis la cãlugãrii de la Cernica, la vreo zece kilometri distanþã. O þigãncuºã frumoasã, cu o privire îmbufnatã ºi verde, care spera sã ciupeascã de la el vreun bãnuþ, auzind încotro e îndrumat, a întrebat-o pe maica stareþã, cu ochii sclipind de mirare: „Valeu, da’ de ce staþi voi acilea ºi bãrbaþii voºtri la zece kilometri?“

Bãtuse atâta drum, când pe jos, când în car, când în tramvaiul cu cai, alles umsonst, de pomanã. Aflase însã un lucru demn de împãrtãºit ºi-i pãrea rãu cã domnul cel tãcut, care ascultase aºa de bucuros ce-i povestise zilele trecute, nu era aici. În mai multe locuri prinsese un zvon care, se pare, preocupa în clipa asta toate feþele bisericeºti: se pierduse urma unei icoane fãcãtoare de minuni, un odor de preþ, luat cu vreo zece ani în urmã de la o catedralã din centru, care se dãrâmase. Icoana, dacã a înþeles el bine, a fost gãzduitã o vreme la un episcop, dat jos din funcþie cu mare scandal ºi într-un fel foarte urât, acum un an, acesta o încredinþase în tainã unui stareþ care murise între 204

timp ºi-apoi i se pierduse pur ºi simplu urma. Valora enorm din cauzã cã avea doi luceferi mari de diamant pe umerii de aur. Îndãrãtul ochilor închiºi, Otto îºi imaginã icoana ºi se gândi cum ar fi ca, în timp ce reface o bisericã, sã dea peste ea, ascunsã în zid. Prin mintea numai pe jumãtate treazã îi defilau o mulþime de arhangheli cu picioare subþiri, cu fustanele ºi cu scuturi în mâini, îngeri cu bucle cãzute pe umeri ºi sfinþi ºi sfinte cu tipsie galbenã pe cap.

Pe toþi îi vãzuse, dar nu mai ºtia exact unde. Curând sfinþii au fost luaþi de apa unui râu, iar camerierul care a trecut pe hol a auzit sforãit din camera pe care strãinul Dan Creþu o împãrþea cu zidarul din Ardeal. Numai cã domnul Dan Creþu nu se întorsese azi la hotel.

SÂMBÃTÃ 27 DECEMBRIE

În vizitã

1

Z iua a-nceput prost, cu ceaþã deasã, de nu vedeam nici pânã la mesteacãnul din dreptul ferestrei Z mele. M-am gândit cum ar arãta viaþa noastrã dacã s-ar inversa lucrurile: în fiecare zi ceaþã deasã, de nu te vezi om cu om, ºi numai în unele zile fericite, o datã sau de douã ori pe an, aer limpede, ca ºi cum geamul lãptos ºi opac al vãzduhului e ºters de o mânã nevãzutã ºi devine transparent. Ce bucurie ar simþi oamenii numai fiindcã ar putea sã vadã, ce miracol li s-ar pãrea aerul invizibil ºi fãrã culoare. Dar aºa, nu se bucurã nimeni de aer ºi nici nu-ºi dã seama ce lucru ieºit din comun înseamnã sã vezi pânã departe-departe, în zare. Mama m-a ajutat sã-mi spãl pãrul fiindcã, de când am renunþat la mai toate ajutoarele din casã, ca sã facem economii (o mai avem doar pe bucãtãreasa noastrã, cu mintea ei îndesatã de superstiþii, pe Safta ºi pe firavul Nelu, mereu suferind), ne ajutãm una pe alta.

Nu spãlatul e cel mai greu, ci uscatul. Nu poþi sta prea aproape de cãmin, încã din ºcoalã ni se povesteau cazuri cu fete care au luat foc în felul ãsta sinistru.

Am mai avansat cu Vanity Fair, am terminat asearã ºi capitolul LIX, ºi nu pot sã spun în ce hal m-a iritat felul 206

în care se milogeºte major Williams: „Only let me stay near you and see you often!“ M-a iritat, fiindcã ºi eu aº putea face aºa. Nu felul oribil în care se poartã Amelia cu sãrmanul maior m-a revoltat, cum îl lasã s-o doreascã exact ca pe-o prãjiturã pe care ºtie sigur cã n-o sã i-o dea niciodatã, ci lipsa lui de mândrie, atât de asemãnãtoare cu a mea.

Însã ca mironosiþa de Amelia eu nu fac, nu las loc de echivocuri, ºi-mi pare bine cã s-au lãmurit lucrurile cu conu Costache, deºi îmi pare nespus de rãu cã un lucru care era simplu a devenit atât de complicat ºi apãsãtor. Nici nu ºtiu cum o sã mai dau ochii cu el. Mama ºi cu papa nu m-au întrebat nimic, dar mama a zis ceva de rãu despre Alexandru ºi cã ea n-are încredere în el – a zis-o ca sã aud eu. Asta m-a fãcut sã mã simt ºi mai vinovatã cã nu le mãr-turisesc invitaþia pe care i-am fãcut-o pentru azi dupã-masã, când pleacã amândoi, cu Jacques, în vizitã la domnul doctor Rizea, care l-a operat pe fratele meu acum doi ani.

L-a salvat, dar mie mi-e greu sã-l vãd, îmi reamintesc toatã groaza de-atunci. În schimb, dragul de Jacques îl iubeºte mult, iar acum mi-a spus cã-ºi ia cu el flautul sã-i cânte menuetul lui Händel.

Dar poate cã domnul Al. L. nici nu vine, cine ºtie…

Nu-nþeleg ce-i cu vorbele pe care mi le-a spus Nicu, „verde cu roºu“. Vom trãi ºi vom vedea! Papa a început sã pome-neascã tot mai des de bani, lucru pe care nu l-a fãcut niciodatã pânã acum. Oare aºa de rãu stãm? Ar trebui sã mã mãrit cu un milionar bãtrân ºi-ar scãpa toatã familia Margulis de grijile cu banii care, deºi nu ne stricã buna dispoziþie, sunt ca un nor de ploaie pe un cer albastru.

Cum sã-l gãsesc pe Nicu? Mi-a venit un gând caraghios: numai Nicu ar ºti sã-mi spunã unde sã-l gãsesc pe Nicu.

I-am zis mamei de observaþia mea cu ochii ei de agatã pe care i-a moºtenit Jacques, dar ea, care e mândrã de 207

strãmoºii noºtri greci, deºi sunt cam depãrtaþi, mi-a spus cã Agatha înseamnã „bunã“ în greacã ºi cã n-are legãturã cu piatra neagrã, cum credeam eu. Cã papa e Leon, adicã leu, cã Jacques e botezat dupã naºul nostru Iacob, ºi-atât, e un nume biblic, cã pe mine mã cheamã Iulia fiindcã sunt nãscutã pe 12 sau, dupã noul calendar, 25 iulie, întâmplãtor exact ca mama mamei, bunica Trandafira. S-a mirat cã nu ºtiam cã agathos înseamnã bun ºi îmi venea sã-i spun cã ºtiu, în schimb, cã andros înseamnã bãrbat, fiindcã eu reþin numai ce are legãturã cu sufletul. Eternul bãrbat – Alexandru.

2

Alexandru bãtu discret în uºã, dar nu primi nici un rãspuns. Era cu cãmaºa descheiatã ºi fãrã lavalierã, iar peste cãmaºã avea o vestã gris perle. Mai ciocãni o datã, ceva mai tare, ºi-ºi lipi urechea de lemnul bine lustruit, dar tot n-auzi nimic. Privi spre pendulã, era 11 ºi câteva minute.

Se hotãrî sã intre, cu riscul de a-ºi trezi musafirul, dar nu, îl gãsi aºezat în pat, cu ochii pierduþi la tapetul de mãtase, ale cãrui modele aurii se încolãceau pe fondul albastru.

Odatã cu Alexandru intrã un fecior care trase cele douã rânduri de draperii deoparte ºi întrebã dacã sã-i aducã bolnavului micul dejun în camerã.

— Da, adu-l, spuse Alexandru, fiindcã Dan nu pãrea sã se simtã vizat în vreun fel de întrebare. Feciorul ieºi, iar când se întoarse cu mãsuþa pe roþi, pe uºã, în urma lui, se strecurarã doi copii, o fetiþã ºi-un bãiat de vreo ºase ani, care se þineau de mânã ºi priveau cu gura cãscatã spre musafir.

— Sunt gemenii, doi dintre cei trei copii ai surorii mele Marioara, îi prezentã Alexandru. Salutaþi-l pe domnul Dan 208

Creþu ºi-apoi duceþi-vã la bona voastrã, hoþomanilor, cum de v-a scãpat din ochi? Spune-i cum te cheamã! îl îndemnã pe bãiat.