143
— Înclin spre ideea cã e un escroc de lux, un falsificator de bani din lumea bunã sau un hoþ de bijuterii cu mult stil, venit de departe, poate de peste ocean. Însã…
Generalul îl îndemnã din sprâncene sã meargã mai departe.
— Însã mi s-a pãrut ºi cu minþile cam duse, cum spun oamenii.
— De ce s-ar exclude cele douã?
— Ce mã mirã e cã primul redactor de la Universul, cel care a scris articolul despre celãlalt caz – înþeleg cã l-aþi citit –, pe care l-am rugat sã-l angajeze ca sã-l putem avea sub ochi tot timpul ºi sã-i controlãm legãturile, mi-a spus cã sigur a fãcut gazetãrie, se vede experienþa.
— De ce-ar fi excluse cele trei?
— Nu ºtiu, mie mi se pare cã se exclud, nu în teorie, ci în ce-am vãzut eu la om, nasul de care spuneþi. ªi à propos de nas, am vãzut odatã, la un dineu, un turc cu nas de carton care era aºezat nu peste, ci în locul celui obiºnuit.
O arãtare curioasã, pe onoarea mea. Dacã nasul meu n-o fi ºi el de carton, acest om nu seamãnã cu un simplu gazetar: când îl pui lângã Procopiu, de pildã, vezi imediat de ce. Nu seamãnã nici cu hoþii ºi escrocii pe care îi miroºi de la o poºtã. Nu vã ascund cã o clipã m-am gândit chiar la Jack Spintecãtorul ºi mi-am imaginat cã-n bagajul lui sunt cine ºtie ce bisturie ºi fierãstraie. Pânã la urmã cel mai mult ar semãna cu un om normal, cu momente de alienare mintalã, dar doctorul Margulis m-a asigurat cã, deºi vorbeºte oarecum ciudat, de parcã are alte semne de orientare decât noi, totuºi vorbeºte mai degrabã ca poeþii.
Pe orice cale aº merge, apare ceva care nu se brodeºte, n-am mai pãþit asta…
— Am o singurã sugestie, dar nu ºtiu cât te poate ajuta.
Tocmai de potriveli e vorba. În Universul de sâmbãtã trei 144
lucruri mi-au atras atenþia: tânãrul împuºcat, aºa-numitul Dan Creþu, ºi un portmoneu pierdut la care recompensa era cu totul neobiºnuitã. Ãsta m-a nedumerit cel mai mult.
Ce-ar fi putut conþine? S-a gãsit portmoneul?
Conu Costache nu ºtia.
— Vezi, Costache, mãcar douã dintre cele trei cred cã se leagã, iar al treilea lucru e cel care încurcã. Dar care sunt cele douã care merg împreunã trebuie sã afli dumneata. Du-te pe urma anunþului, dacã deocamdatã celelalte cãi s-au înfundat.
— ªi v-aº mai da un subiect de meditaþie, dacã-mi permiteþi, spuse Costache din uºã, luându-ºi bastonul cu cioc de argint. Tânãrul a rostit câteva cuvinte înainte de a muri, le-am notat: luminã, Popescu, luminã, Maica Pre-cista ºi încã un cuvânt nedesluºit, sar sau dar. Dacã vã vine vreo idee, ºtiu c-o sã-mi daþi de veste. Mã bucur nespus cã ne-am vãzut, mi-aþi lipsit, abia acum îmi dau seama cât de mult, mai spuse, întorcându-se încã o datã de sub marchiza de la intrare ºi salutând, în glumã, militãreºte.
Ion Algiu privi în urma lui cu o urmã de zâmbet acoperit bine de mustaþã. Îi lipsise ºi lui.
4
Nicu luã plicul ºi-l puse cu grijã în buzunarul surtucului, sã nu se boþeascã. Apoi se înclinã în faþa surorii lui Jacques, cum vãzuse cã fac bãrbaþii importanþi, ca domnul Cazzavillan în faþa nevestelor redactorilor, dar fata pufni în râs ºi-l apucã de bãrbie, ridicându-i-o spre ea. Aºa a putut el sã vadã cã nu aratã deloc bine, în dimineaþa asta, un obraz crescut ca aluatul de cozonac, altul subþirel. Dar îmbujoratã la amândoi. Pentru Nicu, chipul domniºoarei 145
Iulia era ca farurile despre care scrisese nu demult în Universul, unul, la Tuzla, cu foc roºu, altul, la Mangalia, cu foc alb. ªi la ea, când se-aprindea unul, când celãlalt, fiindcã ºi cel alb strãlucea. Acum era aprins farul de la Tuzla.
— Aºtept rãspuns, îi spui, da? ªi neapãrat, n-o lãsa decât în mâna lui sau, dacã nu se poate altfel, la domnul Mihai Livezeanu, un bãrbat cu o ºuviþã de pãr cãzutã pe frunte, fratele lui care e student la Paris. Dacã nu, mi-o aduci înapoi, dar sã nu faci asta, te rog, sã stai pânã vine, îmi promiþi?
Uite cã deja se stinsese Tuzla cea roºie, iar acum era iar aprinsã Mangalia. Asta e cu femeile! Porni spre staþia de tramvai, preocupat. Iulia Margulis nu era o persoanã pe care s-o poþi refuza. Pe doctor îl puteai refuza fiindcã era un om liniºtit ºi înþelegea multe, pe doamna doctor o puteai refuza fiindcã era mamã, pe Jacques îl puteai refuza ca-ntre bãrbaþi, dar pe sora lui nu te lãsa inima s-o refuzi sub nici un motiv. Nici el nu înþelegea de ce. Însã chef nu avea absolut deloc, era „în afara serviciului“, dovadã cã n-avea chipiul, ci ºapca, venise ca sã se joace cu soldaþii lui Jacques, dar uite cã iar nu-l lãsau treburile.
— Matale eºti ocupat ºi paraocupat, îi spuse confesiv unui câine de stradã, n-ai un moment de liniºte ºi odihnã.
Mii de treburi…
Câinele dãdu din coadã vesel ºi se þinu o vreme dupã el, apoi îl pãrãsi, de parcã ar fi ajuns la o vamã nevãzutã a lumii. Primãria dãduse ordin ca toþi proprietarii ºi chi-riaºii sã cureþe zãpada din faþa caselor ºi sã punã cenuºã, ca sã nu-ºi rupã oamenii picioarele. Dar ghetele lui tot alunecau, aºa cã se dãdea pe gheþuº de câte ori avea ocazia.
Ajunse în staþia de tramvai ºi se opri sã aºtepte. Vãzu o fatã care venea de mânã cu mama ei ºi simþi ca o scânteie electricã – nu simþise de fapt niciodatã o scânteie electricã –, 146
simþi cã-l furnicã din cozoroc pânã-n vârful ghetelor. Se apropie puþin de cele douã ºi parfumul de lãmâiþã îl învãlui ca o primãvarã. Parcã albul zãpezii era dintr-o datã verde ºi pe frunziºul verde vedea flori albe de lãmâiþã, cu miez galben.
— Mamã, de ce e singur bãiatul ãla mic ºi slab? ªi de ce-i îmbrãcat aºa? o auzi cã întreabã, iar mama o smuci ºi-i fãcu semn sã tacã.
Dacã mai înainte se simþise invadat de dragoste, acum furnicãturile, tot de la cozoroc la botul ghetei, erau de dublã ofensã. Uite la proasta asta micã, ce s-o fi crezând? Micã e un fel de-a spune, de fapt e o lunganã. Oricum, Nicu amânã pe altã datã întâlnirea mult doritã cu marea lui iubire, cu logodnica lui cea frumoasã. Atenþia îi fu atrasã de o groapã ºi, cum în ultimul timp închipuirea îi era aprinsã de tunelurile cârtiþelor ºi de traiul lor pe sub pãmânt, se întrebã dacã pe-acolo se ajunge în casele ºi pe strãzile întu-necate ale cârtiþelor. Ar fi întrebat-o pe lunganã, dar orice dialog cu ea era închis. Ostentativ nu se sui în tramvai, ca sã nu fie nevoit sã stea, Doamne fereºte, lângã ea ºi sã-nceapã sã miroasã ºi el a lãmâiþã. O sã-l ia pe urmãtorul.
Dar, se vede cã asta era marþea neagrã de care vorbeau babele. Fiindcã, dupã ce în loc sã se joace lângã foc, era trimis la treabã în frig, dupã ce în loc sã se lase în braþele dragostei, fusese jignit de o fatã proastã ºi micã, deºi lunganã, a vãzut cã în staþie, lângã el, îºi face apariþia singurul om pe care nu-l putea suferi, de care îi era teamã ºi mai ales scârbã. Un borfaº care, de câte ori dãdea peste el, îl jumulea ca pe-un clapon. Mereu, orice încercare de apãrare i-a fost zãdãrnicitã, la fel þipetele, aºa cã Nicu, dupã ce cântãrea situaþia, ori o lua la fugã, când era în zone mai aglomerate, ori se lãsa buzunãrit ºi umilit. Sandu zis Botosu’, clientul poliþailor, era unul din cei prezenþi în toate dezordinile din Capitalã, ºi la ultimele evenimente, 147
la manifestãrile din strada Carol, devastase câteva prãvãlii.
Cum îl apucã de mânã, rãsucindu-i-o la spate, Nicu simþi cã botul – fiindcã numele îi venea de la cum îi era fãcutã gura – îi puþea.
— Bã, ãsta, cu mama nebunã, hai, fã-te’ncoa cu pomana porcului.
Bãiatul, care suporta de-obicei agresiunea ca pe-o doc-torie amarã al cãrei gust trece dupã un timp, îºi aminti cu groazã cã tocmai azi avea douã lucruri pe care beþivanul nu trebuie sã le gãseascã cu nici un chip: vãcuþa primitã de la Dan, Fira pe numele de botez, ºi plicul domniºoarei Margulis. Scoase aºadar, strategic, banii de tramvai pe care i-i dãduse Iulia ºi se fãcu cã-i întinde cu greu, cu ochii plecaþi, ca ºi cum n-ar fi vrut. Borfaºul îi ascunse imediat într-un buzunar interior, apoi începu sã-l batjocoreascã iar, mai cu vorba, mai rãsucindu-i mâna la spate, slãbind puþin strânsoarea, apoi sãgetându-l iar, mai rãu. Nicu ºtia din povestea cu vulpea cã trebuie sã þipe când nu-l doare deloc ºi sã tacã mâlc când îl doare, aºa cã tãcu mâlc.
– Mai doseºti ceva, bã, pomanagiule, ce, te pui cu mine?
Cu Sandu, bã? Cu Botosu’ te pui tu, mocârþane? – ºi-ºi apropie botul de faþa bãiatului.
Nicu socoti cã a venit momentul sã urle cu toate cã-l durea, mai ales cã-i dãduserã lacrimile de-a binelea. Însã, pentru cã tramvaiul abia plecase, nu mai era nimeni în staþie, ca sã-l apere. Pungaºul se apucã de cãutat, cu multe pauze ºi la întâmplare, suflându-i aburii de þuicã în nas, Nicu credea cã scapã, dar nu, iatã cã a dat peste Fira. A privit-o fãrã interes ºi-a aruncat-o în „groapa cârtiþei“, apoi imediat a gãsit în buzunarul stâng al surtucului ºi plicul.
Nu ºtia sã citeascã, aºa cã, rupt în douã, l-a aruncat peste vaca lui Nicu, în groapã, ca un linþoliu. Dupã ce se convinse cã nu mai e nimic demn de atenþie prin buzunarele bãiatului, îi mai dãdu vreo doi ghionþi ºi-i spuse rãguºit sã 148
spele putina cât mai iute. Nicu plecã târºâindu-ºi paºii ºi se ascunse dupã primul colþ. Hoþul nu se dãdea dus, se aºezase pe bancã ºi scosese sticla. Începurã sã vinã oamenii, care-l priveau bãnuitori, apoi staþia se umplu, aºa cã beþivul plecã cu coada-ntre picioare, dintr-odatã foarte umil. Ca toþi nemernicii, era foarte curajos cu cei slabi. Victimele lui predilecte erau copiii ºi tinerele servitoare. Un nor de ciori umplu cerul de negrealã ºi croncãnit, parcã scârþâia vãzduhul.
