Aºa cã eu am propus ca din cadourile noastre nenimerite sã facem în zilele urmãtoare o tombolã, dar tuturor li s-a pãrut o propunere deplasatã ºi m-au privit consternaþi.

Catastrofã generalã, ºi-a bãgat Aghiuþã coada.

În fine, capitolul cel mai dificil, domnul Dan Creþu.

Când l-a vãzut pe conu Costache, a intrat în muþenie, iar Costache, dimpotrivã, a tot încercat sã scoatã ceva de la el, parcã era la interogatoriu, mi s-a pãrut cã a exagerat, doar erau amândoi musafiri ºi lumânãrile din pom erau aprinse a împãcare. Dar pânã la urmã, mai de voie, mai de jenã, Dan Creþu tot a trebuit sã spunã ceva ºi-am aflat astfel cu toþii un lucru nou ºi palpitant. Petre, vizitiul lui Inger, care l-a gãsit pe domnul Creþu ºi pe tânãrul boier din Giurgiu, ar fi luat din buzunarul muribundului un 180

portmoneu. Domnul Creþu a spus-o en passant, nu cred cã socotea cã-i important, dar Costache a fost tulburat, mai cã s-a sculat de pe scaun, îi venea sã plece ºi numai bunul-simþ cred cã l-a împiedicat s-o facã. Aºa cã, spre deosebire de ieri, azi a fost o zi foarte zãpãcitã, ºi cineva ne-a pus beþe-n roate, mãcar în douã din cele patru. Iar cele douã care merg ca velocipedul þin de mine ºi de Alexandru, de echilibrul nostru nesigur dintotdeauna.

2

Întors de la nea Cercel, Nicu îºi dorea din toatã inima sã-i fie mama acasã ca sã-i arate ce cumpãrase, dar gãsi casa goalã ºi rece. Aprinse focul în soba de tinichea din bucãtãrie ºi-n cea din casã, de la care pereþii spoiþi cu var începuserã deja sã se afume, ºi plasã colivia pe pat. Fiinþa pestriþã dinlãuntru era liniºtitã, mai mult dormea.

— Vrei sã mãnânci? Vrei sã bei? o întrebã Nicu ºi auzi din mintea lui cã Pestriþa nu doreºte nimic.

— Vrei sã dormi? iar pasãrea pestriþã din mintea lui rãspunse cã vrea sã doarmã ºi s-o mai lase-n pace.

Atunci Nicu nu-i mai vorbi. Mâncã el, repede ºi aproape pe nemestecate. Doctorul Margulis îi spusese cã trebuie sã mãnânce mereu la aceleaºi ore ºi sã mestece îndelung.

Dar Nicu fãcea exact pe dos: mânca atunci când ajungea acasã sau ori de câte ori îi dãdeau unii ºi alþii, ºi înghiþea iute, nu-i plãcea sã-ºi piardã timpul mestecând ca oile.

Doctorul era foarte bun cu el ºi-l controla mereu, sã nu aibã nici o boalã, iar dacã tuºea îi dãdea hapuri ºi-i spunea cum sã se îngrijeascã, odatã l-a pus sã respire aburi de la o oalã în care fierbea apã cu sare. Altã datã l-a învãþat sã dea capul pe spate ºi sã facã gargarã, adicã sã facã „clocot 181

în gât“ spunând a-a-a-a-a. L-a pus sã repete mai întâi cu apã simplã, apoi cu un sirop de-al lui. Când, dupã moartea bunicii, s-a pomenit într-o zi fierbinte de iulie cu mama în starea aia, a dat fuga în strada Fântânei ºi doctorul, care se odihnea cu perdelele lãsate, s-a sculat imediat, ºi-a luat pãlãria de paie, l-a pus pe Nelu sã pregãteascã trãsura ºi-au venit în galop în mahalaua Olari. Apoi doctorul s-a ocupat de toate cele, au bãgat-o pe mama lui la doctorul Marinescu, Nicu nu ºtia cu ce bani, iar pe el l-a luat o vreme sã locuiascã cu Jacques, a fost ca-n rai. Dar dupã aceea doctorul l-a chemat într-o zi în bibliotecã ºi l-a întrebat ca pe un om mare dacã vrea sã aibã grijã de mama lui, care o sã tot aibã „cãderi“, dacã se simte în stare sã trãiascã singur cu ea, ºi Nicu a spus cã poate ºi vrea. Doctorul stãtea cu ochii pe ei, nu trecea sãptãmânã sã nu întrebe despre

„bolnava noastrã“ ºi sã-i dea sfaturi medicale, fãrã sã oboseascã sã i le repete. Oare de ce fãcea asta?

Se pomeni cu un bulgãre de zãpadã în geam, îºi luã steaua cu betealã ºi fugi afarã, lãsând-o pe frumoasa Pestriþa adormitã în bucãtãrie, pe masã. Acum avea, pe lângã o mamã, o colecþie de castane zbârcite ºi-o vacã fãrã uger, un porumbel viu, care era, de fapt, porumbiþã, ºi de care urma sã se despartã mâine. Au trecut, cu bãieþii, pe la diverse case, traistele au început sã se umple cu mere ºi nuci, dar Nicu n-avea traistã ºi, dupã ce ºi-a burduºit buzunarele, l-a rugat pe conducãtorul corului, un bãiat înãltuþ, cu plete ondulate ºi voce prea rãguºitã pentru un corist, sã i le þinã ºi lui. Pe Alexandru l-au gãsit în prag, fumând, ºi l-au înconjurat imediat. Era cu capul gol ºi vântul îi rãscolea pãrul moale ºi castaniu. Repertoriul corului format din cinci inºi era fix: O, ce veste minuna-a-a-tã, Trei pãstori ºi cântecul de încheiere, care-i plãcea lui Nicu cel mai mult din cauza cuvintelor, cã melodia era destul de grea.

182

Nicu vibra mai ales la „dar sunt bordeie fãrã foc“ ºi la ultimul îndemn, „Nu uita când eºti voios, româââne sã fiiii bun!“, vorbe la care oamenii se duceau imediat în casã ºi aduceau bunãtãþi, unii le mai dãdeau ºi bãnuþi. E bine sã le aminteºti oamenilor ce au de fãcut, unii pur ºi simplu uitã. Alexandru le-a dat la toþi bani, bomboane ºi i-a poruncit lui Toader sã le aducã bunãtãþi din casã. Curios, Toader nu era binedispus în seara asta ºi se duse în casã fãrã chef.

ªeful corului l-a rugat de þigãri, iar Alexandru i-a dat. Când sã plece, Nicu i-a spus iute: „Domniºoara Iulia îþi trimite vorbã. Ora 5, verde cu roºu! Verde cu roºu!“ ºi-apoi s-a fãcut nevãzut, ca sã nu-l mai întrebe ceva, fiindcã nu mai ºtia absolut nimic. Spera ca Alexandru sã înþeleagã ce e de înþeles mai bine decât el. Era conºtient cã lângã „ora 5“

ar fi trebuit sã spunã ºi o zi, dar, cum n-avea habar care, o lãsase în coadã de peºte. La întoarcerea acasã pãþise iar un necaz, din cele care parcã-l urmãreau în ultimul timp, ºeful corului n-a mai vrut sã-i dea partea lui de câºtig din traistã, vasãzicã a rãmas numai cu bãnuþii ºi cu ce apucase sã-ºi punã în buzunare. S-a strecurat pe uliþa lui prost luminatã, pe furiº, cu groaza în suflet sã nu-l întâlneascã pe Botosu ºi sã rãmânã chiar fãrã nimic din toatã munca, anul trecut aºa se întâmplase. Pestriþa dormea în bucãtãrie, iar mama în casã, Slavã Domnului, se întorsese, dar bãuse iar, asta însemna c-o sã facã urât. S-a culcat ºi el, ºi a dormit bine, fiindcã rezolvase foarte multe lucruri, mai ales povestea cu scrisoarea Iuliei.

Iar azi, când sã plece la familia Margulis la dejun, cu Pestriþa, i s-a rupt inima la gândul cã se desparte de ea, cã o dã cadou acum, când avea ºi el o tovarãºã de viaþã liniºtitã, cumpãratã din banii proprii. Prietenul lui o sã înþeleagã, s-a gândit Nicu, când îl va lãmuri cã Pestriþa n-a mai vrut sã plece de la el, cã n-a putut s-o convingã cu nici un chip, deºi s-a strãduit, ºi, într-adevãr, Jacques a spus: 183

— Drragul meu, nu e nevoie de cadourri întrre noi.

Mie, ºtii tu, nu-mi plac cine-ºtie-ce porrumbeii, îmi plac mai mult pescãrruºii! Din pãcate nimeni din Bucurreºti nu crreºte pescãrruºi, ce-arr fi sã-ncep eu o afacerre? Intrri ºi tu, dacã va fi nevoie?

Nicu i-a promis sã-l ajute ºi l-a asigurat cã-i dã un alt cadou, Universul ilustrat, cel cu mamuþi. Mai fãcuse o descoperire ciudatã: vaca lui iubea banii! Când dãdea de o monedã în buzunarul lui Nicu punea picioarele pe ea ºi greu i-o mai smulgeai. Ce-i drept, ºi lui Nicu îi plãceau ºi fãcea cam la fel.

3

Nici urmã de sãrbãtoare în casa Generalului Algiu, în care era aprinsã numai o luminã, pe masa de lucru. Foºtii colegi de la Prefectura de Poliþie, care îi pãstrau, se pare, cele mai calde sentimente, i-au trimis, printr-un sublocotenent cu ochi zâmbitori, un pui de brad împodobit cu lumânãri groase, iar cel care avusese ideea cadoului, bãnuia Generalul, nu putea fi decât Costache. Dar ideea rãmânea proastã, chiar dacã venea, cu bune intenþii, de la un bun prieten. Aºa cã Ion Algiu i-a interzis ordonanþei lui sã aducã bradul în casã ºi pomiºorul rãmãsese într-o rânã lângã uºã, sã umple holul de la intrare cu miros de pãdure de munte.

La prânz, Generalul s-a suit pe cal ºi s-a dus la Bellu. Ordonanþa, în urma lui, a adus cu destulã caznã bradul, punându-l, cu pãrere de rãu, pe mormântul doamnei Algiu, Dumnezeu s-o odihneascã! Pãrerea ordonanþei era cã doamna n-are nevoie de asemenea lucruri, unde-o fi ea acum, în loc cu verdeaþã ºi rãcoare, în schimb lor le-ar fi prins tare bine, ar fi înveselit salonul, fiindcã de-un an trãiau ca niºte pustnici ºi lui i se urâse cu viaþa asta! Când 184

s-au întors, tot la galop, dupã ce s-a opintit sã-i scoatã ciz-mele înalte, care ieºeau greu fiindcã erau lungi ºi þepene, dupã ce le-a lustruit-oglindã ºi le-a pus ºanurile în interior, Generalul i-a dat liber sã se ducã unde-o ºti, sã sãrbãto-reascã cum o pofti. Cât despre el însuºi, Algiu a rãmas doar cu filodendronul de la fereastrã ºi cu barzoiul Lord, a cãrui vârstã era numai puþin mai mare decât doliul lui.

Generalul se înduioºa la gândul cã Lord apucase totuºi s-o cunoascã pe soþia lui, ba chiar, pui mic fiind, stãtuse într-un rând în patul ei de suferinþã. Fiind aºa de tânãr, ogarul era neastâmpãrat ºi þopãia în jurul stãpânului, provocându-l fãrã încetare. Îþi fãcea plãcere sã-i mângâi pãrul lung, alb, cu unduiri mãtãsoase, cu guler ruginiu în jurul gâtului. Ochii lui alungiþi, întunecaþi, îl priveau cu mândrie aristocratã ºi, de cum auzea cel mai mic zgomot de-afarã, îºi ridica uºor urechile, în alertã. Dar soneria electricã îl scotea pur ºi simplu din minþi, Generalul aproape cã regreta c-a instalat-o. Numai de dresat nu se lãsa dresat ºi orgoliul de general al lui Algiu avea de suferit adeseori, Lord era insubordonat, la fel ca acum, de pildã, când nu voia sã stea locului. Noroc cã nu existau martori.

κi luã un teanc de reviste ºi de ziare vechi ºi începu sã le rãsfoiascã, muindu-ºi degetul în gurã, citind câte un articol, ici-colo, la lumina veiozei, fãrã nici o intenþie, deºi, cum-necum, se oprea la toate ºtirile legate de Filipescu.

Personajul îl preocupa de multã vreme, îi remarcase privirea semeaþã ºi hotãrâtã, semãna într-un fel cu barzoiul lui, dar uneori avea mai puþinã minte decât acesta. Dupã ce rãsfoi câteva calendare, mai ales pe cele care aveau rubrici istorice, luã Universul din 3 septembrie 1893. „Luni s-a þinut la Ministerul Cultelor licitaþia pentru dãrâmarea bisericii Sãrindarului. Dãrâmarea s-a adjudecat pe preþ de 3 500 lei. Lucrarea trebuie sfârºitã pânã într-o lunã.“ Asta 185

sigur cã n-a fãcut bine faimei lui Filipescu. Deºi bucureºtenii acestui sfârºit de secol se gândesc mult mai puþin la cele sfinte faþã de lumea începutului de veac, deºi mulþi, între care ºi el, se laudã cã sunt atei, cerul lor nu e chiar pustiu ºi, la o adicã, ºtiu sã-ºi aminteascã cã omul e la fel de neînsemnat ca un vierme. Nicu Filipescu avea pe-atunci treizeci de ani ºi venise numai de vreo jumãtate de an la Primãria Capitalei, pus pe fapte mari. ªi fiindcã Sãrindarul era lãsat în paraginã, în loc sã caute sã-l refacã, hotãrâse sã-l dãrâme.

Un pic de dreptate avea, sã recunoaºtem: de când i se adãugaserã anapoda douã turle, devenise un pericol public.

Lasã cã Generalul îºi amintea cã ºobolanii ºi pisicile moarte erau singura podoabã a curþii bisericii, care arãta mai rãu ca un maidan. Dar în bisericã se cãsãtoriserã o bunã parte din oamenii de seamã ai Bucureºtilor, iar o altã parte, mai puþin norocoasã, fusese condusã de acolo pe ultimul drum.

Aºa cã dãrâmarea rãnea multe amintiri. Nicu Flipescu era dintre junii care cred cã e mai bine sã dãrâmi ce-i ºubred decât sã pierzi timp consolidând ºi salvând. Se lucrase cu puºcãriaºi, fiindcã nimeni nu voia sã se atingã de un lãcaº

sfânt. Efectul asupra bucureºtenilor a fost mai rãu decât s-a putut prevedea, veneau bãtrânii plângând ºi cereau sã li se dea ºi lor mãcar o cãrãmidã, s-o ia acasã, sã-i pãzeascã de rele. Curios, de când nu mai era pe lume, parcã bucureºtenii vedeau mai bine Sãrindarul decât atunci când fusese.

Dar oare nu i se întâmplase la fel ºi lui, astfel cã, de când scumpa lui soþie nu mai e – e aici, mereu lângã el? Generalul trecu apoi la ºtirile despre dueluri, câtã frunzã, câtã iarbã, dar e drept cã onoarea trebuie apãratã, el nu era de acord ca doi bãrbaþi care se luptã în duel stabilit de comun acord ºi în prezenþa martorilor sã fie socotiþi „criminali de rând“: legea propusã de Viiºoreanu era intolerabilã! ªi totuºi îi pãrea rãu de Lahovary, omul ãsta avea curaj cât 186

o armatã întreagã, pãcat cã n-avusese timp sã se antreneze, l-ar fi învãþat el în vreo zece zile de antrenamente serioase…

Încã înainte ca soneria electricã sã rãsune în liniºtea casei, Lord a ciulit urechile, apoi s-a nãpustit exact ca o ghiulea spre uºã, lãtrând asurzitor. În uºã era o doamnã necunoscutã, de vreo 60 de ani, îmbrãcatã modest, cobo-râtã dintr-un rãdvan, care trãsese chiar la scarã. Pe General îl impresionã nasul vulturesc al femeii, ºi expresia de piatrã de pe figurã, doar cei mai buni dintre ostaºii lui o mai aveau. O invitã în salon, potolind cu greu câinele de care musafira nu se lãsase intimidatã, parcã nici nu-l vedea pe bietul Lord.

— V-am trimis nenumãrate cãrþi de vizitã ºi, cum nu mi-aþi rãspuns, m-am hotãrât „sã încalc regulamentul“, spuse doamna cu o foarte slabã umbrã de zâmbet. Uite-o aici pe ultima, descoperi musafira o carte de vizitã aflatã chiar deasupra, pe tãviþa de la intrare. Generalul o depãrtã de ochi, în loc s-o apropie, ºi citi: Doamna Elena doctor Turnescu. Nu-ºi putea închipui cãrui fapt datoreazã onoarea acestei vizite.

— Nu-mi pot închipui cãrui fapt datorez, doamnã doctor Turnescu, onoarea acestei vizite, ba mai mult, aº îndrãzni sã spun bucuria ei. Vã ºtiu dupã renume!

— Am un lucru important sã vã comunic, ºtiu cã aþi fost Prefect de Poliþie, iar despre dumneavoastrã bãrbatul meu vorbea cu respect, cei de-acum nu-mi mai spun nimic.

ªi, fãrã alte ocoliºuri, în cuvinte puþine ºi limpezi, îi povesti de ce a venit.

4

Strada era pustie ºi aerul tare. Fane Inelaru cãlca uºor, cu pasul lui de sãlbãticiune. Bãnuia cã nu i s-a dat degeaba drumul din arest. Sigur cã n-aveau probe împotriva lui, 187

niciodatã n-aveau, lucra curat, cum se ºi lãuda, dar motivul adevãrat trebuie cã era safe-ul necunoscutului. Sperau pesemne cã, urmãrindu-l, o sã-l gãseascã, în timp ce cu el închis nu fãceau nici o scofalã, ba mai era ºi-o gurã de hrãnit în plus.

— Las’ pe mine, Jeane, le spusese Fane în loc de rãmas-bun nefericiþilor care-ºi petreceau Crãciunul în arest, nici io nu-s nãscut ieri!

Fluierã a mirare când dãdu de-o frizerie deschisã, intrã binedispus pe uºa sprijinitã în mãturã ºi se trânti pe-un scaun de lemn, în faþa oglinzii. Uite cã toate-i merg ca încu-ietorile unse, o sã ajungã fercheº la „logodnica“ lui.

— Ce-i Jeane, cum de þii deschis în zi de sãrbãtoare, n-oi fi turc?

— Mie-mi zice Miticã, Dumitru, nu Jean, Jean e un frizer din Schitu Mãgureanu, dupã câte ºtiu, zise bãrbierul, ºi-ncepu sã-i vorbeascã despre politicã ºi sindicate ºi refuzul bãrbierilor de-a se odihni în zilele de sãrbãtoare. Adevãrul e cã guvernul nu le aprobase, hotãrâse repausul obligatoriu, dar câþiva, între care ºi el, cãlcaserã legea, cã n-o fi foc. Clientul îl repezi:

— Tacã-þi fleanca, Jeane, cã m-apucã somnul – ºi-ntr-adevãr, ochii de prunã brumãrie pãreau gata sã se-nchidã.