4

Lui Nicu i se pãru cã viseazã vocea ei bunã, care, iatã, îl scoate din somn cu biniºorul:

— Nicuºor, mamã, eu mã duc la lucru, mai câºtig un ban. Vine Crãciunul ºi lumea are încã de spãlat. Sã fii cuminte.

ªi-l sãrutã pe frunte. Era îmbrãcatã îngrijit, gata de plecare. Îi lãsase masa aºternutã. N-o mai vãzuse pe mama asta de câteva luni de zile, nici nu mai ºtia de când. Îi fusese 163

tare-tare dor de ea ºi-i veni sã plângã de bucurie, apoi însã-ºi aminti de nenorocirile lui de ieri, din staþia de tramvai, de primul plic pe care nu l-a putut duce la destinaþie ºi iar simþi cã inima îi atârnã mare ºi grea în piept. ªtia cum aratã o inimã, pe jumãtate roºie, pe jumãtate albastrã, cu niºte þevi care pleacã din ea, o vãzuse pe o planºã a doctorului Margulis, dar era sigur cã a lui e acum toatã neagrã ºi boþitã de supãrare. Sã-i spunã mamã-sii? Nu, de ce s-o sperie, fiindcã inima ei e cu siguranþã ca un pui de porumbel, nu te poþi apropia de ea fãrã s-o faci sã tremure de fricã. Sã-i spunã Iuliei? N-avea curaj, prea îi dãduse totul în mare tainã ºi-i ceruse de câteva ori sã punã scrisoarea în mâna lui Alexandru. Inima Iuliei e ca o brânzã moale.

Sã-i spunã lui nea Cercel? Asta ar putea sã facã, mai ales cã azi se duce la el în vizitã. Urmeazã sã se întâlneascã dupã-masã, la Universul, ºi sã plece împreunã. ªi la ce i-ar folosi, mã rog, sã-i zicã? Nea Cercel ºtie sã citeascã bine, deºi are numai patru clase, e la curent cu politica, e foarte deºtept, dar n-are cine ºtie ce putere. I-e ºi puþin fricã de el, de câteva ori a încasat-o, ºi nici n-a înþeles de ce. Dar dacã l-ar pune pe Dan sã rescrie biletul, dacã s-o mai putea citi ceva din ce-a rãmas? Fraþilor, chiar adoptivi, le poþi spune ºi cere asemenea lucruri. Scoase cele douã jumãtãþi ºi încercã sã le descifreze. Iulia scria foarte frumos. Semnãtura se vedea bine, Iulia Margulis, cu o coadã ca un ºiret legat cu nod dublu, iar în rest nu mai descifrã decât patru cuvinte ºi-o cifrã: „verde cu roºu“, „ora 5“. Nu era nimic de fãcut, aºa cã aruncã plicul în foc. Se gândi sã treacã disearã cu bãieþii, la colindat, pe la Livezeni ºi sã vadã ce-o mai fi, poate mai reparã ceva. Livezenii fãceau cadouri multe ºi frumoase. Ce-ar fi sã-i mãrturiseascã domnului Alexandru? Îl admira pentru cã era bogat ºi frumos ºi sigur pe el. ªi parcã simþi cã, din neagrã tuci, inima lui a devenit 164

maro, cum erau castanele din colecþia de pe poliþa din bucãtãrie, pe care o strânsese astã-toamnã. Unele erau prinse între ele cu niºte cuie lungi ºi aveau formã de om. Doar cã din rotunde ºi lucioase cum erau la început, castanele se zbârciserã. Cam aºa o fi arãtând ºi inima lui, acum.

*

La 5 dupã-amiazã Nicu ºi nea Cercel se suirã în birja pe care scria cu litere albe UNIVERSUL. Bãiatul nu ºtia cum aranjase portarul treaba asta, fiindcã birja era folositã la ziar pentru oameni mai importanþi ca ei, dar era foarte mândru sã stea alãturi de prietenul lui ºi sã se uite la lume de sus.

— Putem sã dãm coºul, ca sã ne vedem mai bine?

Erau gând la gând, pentru cã portarul împinse chiar în clipa aia coviltirul deoparte. Era o zi blândã, de mult nu mai fusese aºa de bine în preajma Crãciunului.

— Câte zile mai sunt pânã când se anunþã rezultatul la loterie?

— Pãi, dacã azi e 24, taman o sãptãmânã, pe 31, de Anul Nou, însã la noi la gazetã ºtirea o sã vinã pe 30 seara, ca s-o publice. Dacã câºtig io, ai ºi tu a treia parte, cât þi se cuvine de drept.

Trecurã pe bulevard, nea Cercel se uitã cu admiraþie spre clãdirea Universitãþii, iar Nicu spre Mihai Viteazu’, care cãlãrea pe cal de bronz ºi þinea barda cu stânga. ªi pentru prima oarã bãiatul se gândi cã poate ºi domnitorul fusese, la fel ca el, stângaci, ºi cã de-acum ºtie ce sã le spunã bãieþilor de la ºcoalã, când mai râd de el, cum fac de pildã când nu reuºeºte sã taie cu foarfeca. De ce nu s-or face ºi foarfeci pentru stângaci, cu tãiºul viceversa?

Cãsuþa portarului se afla pe strada Viºinelor, nu departe de hala Traian, în mahalaua Popa Nan. ªi ciudat era cã 165

nea Cercel n-avea deloc viºini în curte, numai pruni ºi porumbei. Iar Nicu venea acum în calitate de client, sã cumpere un porumbel, pe care voia sã i-l dea cadou lui Jacques, de Crãciun. Aveau drum lung, pe bulevardul lui Carol, apoi pe bulevardul lui Pache, amândouã curãþate de zãpadã, apoi la dreapta, pe strada Traian pânã la ªcoala comunalã, ºi-n fine la stânga, a treia casã era a portarului.

Era beznã peste oraº, iar în dosul ferestrelor se vedeau lumini ºi, ici-colo, în case mari, câþiva brazi. La porþi erau ghirlande, ºi felinarele erau toate aprinse. Nicu simþi un fel de sãrbãtoare în aer, aºa, cum stãtea pe bancheta birjei lângã nea Cercel, ºi zbura pe deasupra noroiului, cu caii suri ai Universului care alergau ca niºte campioni de curse.

Bãiatul îºi gãsi o distracþie, ca sã nu se plictiseascã: sã urmãreascã scânteile care se fãceau uneori, când potcoava atingea câte o piatrã din caldarâm. Birjarul avea o sticlã cu tãrie ºi o ducea din când în când la gurã, scoþând apoi un icnet de parcã s-ar fi ars. Cât despre portar, aþipise, ºi Nicu îi admirã îndelung nasul borcãnat ºi roºu. Ciudat, vizitiul n-avea nas roºu, deºi trãgea la mãsea, iar portarului, care nu punea gura pe bãuturã, nasul i se înroºea imediat. Una din ultimele preocupãri ale lui Nicu era sã studieze urechile ºi nasul oamenilor care, toate, i se pãreau foarte caraghioase, iar dacã te uitai la nea Cercel, care avea urechile ca niºte toarte solide ºi nasul cu pãmãtuf sub el, te cuprindea mirarea. Vizitiul îl avea ca la oamenii de zãpadã, lung ºi ascuþit ca un morcov. Ajunserã la poarta casei. Gardul era mohorât fãrã trompetele roz, albãstrui ºi mov ale zorelelor, care îl înfloreau pânã toamna târziu. Coborârã ºi-l invitarã ºi pe vizitiu în casã. ªi el voia sã cumpere un clapon, sã-l gãteascã de Anul Nou. Nea Cercel avea ºi un cocoº de sãmânþã, unul cu pieptul lat, ochi plini de foc, cu creastã mare ºi coadã rãºchiratã, care cânta des ºi scurma 166

ºi avea alai de gãini dupã el, aºa cã putea sã-ºi vândã liniºtit claponul.

Nevasta trebãluia, cu pãrul legat într-o basma albastrã, plinã de fãinã pe mâini ºi pe ºorþ, încã nu terminase pregãtirile pentru Crãciun, dar se simþea, din prag, un miros de varzã amestecat cu miros de aluat de cozonac ºi coajã de lãmâie rasã, o adiere care lui Nicu i se pãrea cã-i intrã ºi-n nãri, ºi-n urechi, ºi-n ochi, îi veni sã leºine de poftã.

Chiar, ce-ar fi sã aibã urechi care simt mirosul? Sau douã nasuri, de-o parte ºi de alta a capului, pentru mirosit, ºi-o ureche în mijlocul feþei, pentru auzit? Portarul îl chemã imediat în coteþul porumbeilor, ca sã rezolve afacerea.

Deranjaþi de lãmpaºul cu care venise stãpânul, porumbeii începurã sã se miºte ºi sã protesteze pe limba lor guturalã, care lui Nicu i se pãrea urâtã, dar nu voia sã-l jigneascã pe nea Cercel, aºa cã spuse conciliant:

— S-au bosumflat cã i-am trezit. Aº vrea, pentru Jacques, o porumbiþã, da’ nu ºtiu cum poþi sã vezi asta la porumbei, care-i bãiat ºi care fatã, la alte pãsãri e mai uºor…

Nea Cercel îi explicã niºte lucruri tare curioase despre cum se împerecheazã porumbeii ºi cã numai dupã mãrime ºi fel de-a fi îþi poþi da seama, uneori te mai ºi înºeli, adicã sunt porumbiþe mai mari ºi mai tari ca bãieþii. Asta nu-l prea bucura pe Nicu, el þinea cu bãieþii. Portarul îºi prezentã averea dupã nume ºi culori: Cavaleru, Guleratu, Rotatu, Fru-muºica, Cenuºãreasa, Guºatu, Certãreaþa, Toboºaru…

— Nu-nþeleg, unde-i toba, întrerupse Nicu, iar portarul îl lãmuri cã asta e rasa.

— Iar ãsta-i Parizianu, i-am zis aºa fiindcã are lornion, dupã cum vezi… Uite, am ºi unul Nicu, i-am pus numele dupã tine.

167

Era cel pe care-l remarcase ºi bãiatul, din prima clipã, avea ca niºte solzi verzui la gât, o minune, ºi, nu se ºtie de ce, pesemne se prinsese în vreun ciulin sau în vreo sârmã, pe creºtet avea câteva peniºoare ridicate, ca un moþ.

— Îl vrei? întrebã stãpânul, dar Nicu nu i-l putea lua pe Nicu, era bine sã stea aici, sã-i aminteascã de el. Alese o porumbiþã de toatã frumuseþea, era albã ca zãpada ºi stropitã cu negru, de parcã avea buline pe rochie.

— Cum o cheamã?

Pestriþa o chema. Portarul o luã ºi-o puse într-o colivie mare, apoi îi dãdu seminþe: ovãz – iar Nicu se mirã puþin cã porumbeii ºi caii mãnâncã acelaºi lucru, poate de-asta se spune ºi despre cai cã zboarã –, porumb cu bob mic, orz, linte, rapiþã ºi-i explicã în ce fel trebuie hrãnitã Pestriþa ºi cum sã-i facã o casã mare ºi luminoasã.

Reintrarã ºi ei în casa micã ºi cam întunecoasã a portarului, dar spoitã cu var alb ºi þinutã curatã de nevasta lui nea Cercel. Femeia nu suporta porumbeii, fiindcã, zicea ea, au ºi sufrageria ºi privata ºi promenada în acelaºi loc.

— La primãvarã vii sã-i cumperi perechea, porumbeii se vând câte doi, i-a mai spus portarul.

— Crezi cã aº putea sã mã fac porumbar, când voi fi mare? Nu m-am hotãrât încã dacã sã mã fac campion de patinaj sau sã cresc pãsãri… Comisionar nu vreau, pentru cã ce te faci dacã pierzi o comisiune?

— Ce sã te faci, te dã afarã, interveni vesel birjarul.

Portarul le oferi musafirilor sirop cu apã – însã birjarul refuzã spunând cã nu-i e sete – ºi dulceaþã de prune. Nici sarmalele, nici cozonacul nu erau gata, din nefericire, aºa cã Nicu trebui sã se mulþumeascã cu mirosul. Oricum erau încã în post, dar bãiatul era gata sã se prefacã c-a uitat.

ªi oricum nevasta lui nea Cercel nu i-ar fi dat, nici copiii 168

nu-i plãceau mai mult ca porumbeii. În birjã, Nicu începu sã se scarpine.

— Cred c-am luat un purece, spuse, dar apoi fu cu totul absorbit de grija bunã pentru Pestriþa ºi de grija rea pentru plicul pierdut, în timp ce vizitiul era ºi el preocupat de sticla lui. Uite cã i se fãcuse iar sete.

5

Seara. L-am cunoscut, în sfârºit, pe domnul Dan Creþu.

L-a adus chiar papa, care a fost sã-l ia de la hotel cu trãsura noastrã ºi-un vizitiu din vecini, de la domnul Vãleanu, tatãl Elisabetei. Nelu al nostru e bolnav, tot papa îl îngrijeºte ºi eu îi duc de mâncare, fiindcã toatã lumea e ocupatã.

Sã scriu mãcar aici cã aºteptam venirea strãinului cu sufletul la gurã, ºi supãrarea cu tãcerea lui Alexandru a trecut pe planul doi. Cât am reuºit sã vãd afarã, cã era cam beznã, mi s-a pãrut cã domnul Creþu se chinuie cam tare sã coboare din trãsurã ºi mersul îi e nesigur. A intrat în hol, dãdea sã pãtrundã cu galoºii-n sufragerie, dar mama, care l-a întâmpinat, i-a spus cu graþia ei admirabilã, de adevãratã stãpânã a casei: „Dacã doriþi sã vã lãsaþi galoºii, vã poate ajuta feciorul, ca sã nu vã murdãriþi!“ ªi i-a arãtat unde le e locul. Atunci domnul Creþu s-a fâstâcit tot ºi s-a uitat la perechile de la uºã: doi galoºi ai lui papa, douã cizme de ºevro ale mamei, douã botine cu bumbi ºi toc ale mele ºi, alãturi, ºoºonul lui Jacques. Pe mine lucrurile astea mici mã întristeazã cel mai mult, atât de mult cã-mi vine uneori sã mã întind în pat ºi sã nu mã mai scol, sã fac grevã la trãit. Fiindcã de câte ori îi cumpãrãm lui Jacques ºoºoni, pe unul trebuie sã-l aruncãm la gunoi.

169

Dan Creþu n-a înþeles de la început, s-a uitat la mine întrebãtor, s-a uitat la picioarele mele, apoi l-am invitat în casã, îºi scosese singur galoºii, n-a acceptat ajutorul. L-a vãzut pe Jacques, era pe divan, ºi musafirul s-a fãcut, din palid, alb, apoi totul s-a ºters de pe faþa lui ºi a rãmas golit parcã pe dinlãuntru. L-a invitat papa sã se aºeze pe locul de onoare, în jilþul de lângã foc, întors pe jumãtate cãtre bradul pe care-l împodobisem, zic eu, destul de reuºit (cu mere galbene, cu lumânãri roºii ºi-un înger în vârf, atât, betealã n-am pus) ºi, cum îi juca lumina flãcãrilor pe faþã, iar eu eram aºezatã mai într-o parte, l-am putut privi în voie, deºi e necuviincios sã priveºti cu atâta insistenþã un musafir. Noroc cã nu se uita mama la mine, altfel m-ar fi mustrat. ªi eu cred cã-i mai tânãr decât se zice sau decât zice cã e. La început figura lui nu mi-a spus nimic, e greu sã-i citeºti fizionomia. M-am împiedicat ºi de felul în care era îmbrãcat, ca vai de lume, fiindcã eu, una, cred cã haina face pe om, deºi pãrinþii m-au învãþat cã nu-i aºa, sã nu judec lumea dupã haine… M-a derutat ºi faþa lui fãrã barbã propriu-zisã, deºi era neras. Pãrul e lucios ºi tuns scurt. Mai târziu m-am mai liniºtit ºi eu, ºi-atunci am început sã-i pot citi emoþiile pe faþã, de câte ori se punea vreo întrebare. La un moment dat mama, care mi se pare cã l-a îndrãgit din prima clipã, i-a spus cu o veselie care n-o caracterizeazã:

— E adevãrat cã fabricaþi bani falºi? Nu de alta, dar ºi nouã ne-ar prinde bine…

Atunci s-a produs ca o minune pe faþa domnului Creþu.

A zâmbit pentru prima datã ºi i-am vãzut dinþii frumoºi, albi, dar mai presus de orice, i-am vãzut un chip luminos ºi de o dulceaþã cum nu ºtiu sã mai fi observat la cineva.

Nu lipsea mult sã-i creascã o aurã în jurul capului, aºa cum are luna în unele zile. Parcã ar fi doi oameni în el: unul absolut ºters, din majoritatea timpului, care nu atrage 170

prin nimic atenþia, care se pierde în decor, ºi unul de o frumuseþe, cum sã-i spun, de tablou romantic, unul care apare numai atunci când zâmbeºte.