Nicu se întoarse iar la groapã ºi evaluã dezastrul. Se simþea aproape ca la înmormântarea bunicii, când, la 7 ani împliniþi, cu toate cã-l durea, þipase ºi plânsese rãu. Acum, în marþea asta urâtã, era prima datã cã prãpãdea ceva ce i se încredinþase ºi-i era foarte ruºine. Se ºi vedea dat afarã ºi rãmas pe drumuri, cea dintâi regulã la comisionari era sã nu pierzi nimic, sã nu strici nimic. Nici mãcar o petalã, spunea patronul, deºi la unele buchete de trandafiri era aproape cu neputinþã. Se gândi la mama lui, care iarna gãsea mai greu de lucru, iar când avea crize n-o mai voia nimeni. Iar groaza lui era sã nu ajungã ea la Mãrcuþa ºi el la orfelinat, cum îl tot ameninþa o vecinã din mahala.

Scoase plicul din groapa cârþiþei, rupt ºi ud. N-avea cum sã-l ducã aºa, nici la domnul Alexandru Livezeanu, nici înapoi, Iuliei Margulis, care-l aºtepta cu rãspunsul. De fapt, n-avea pe nimeni în lume cãruia sã-i poatã spune ce-a pãþit.

Îl apucã un plâns de zile mari.

5

…sã mã obiºnuiesc cu lumea asta ºi sã mã reobiºnuiesc cu viaþa, dupã ce n-am îndrãznit sã mai privesc pe nimeni în ochi, de durere… Am întrebat în ce zi suntem ºi colegul meu de birou mi-a spus, uitându-se pe calendar: 149

23 decembrie la noi, 4 ianuarie în restul Europei, inclusiv în þara mamei mele ºi-a domnului director. Dumneata ce poziþie ai, în chestiunea calendarului? Noroc cã nu voia un rãspuns, cum nu vrea niciodatã, de altminteri. Dar vocea lui melodioasã, luminoasã, îmi face bine, mã þine cu picioarele pe pãmânt. Am ieºit împreunã, portarul ne-a salutat scoþându-ºi chipiul ºi, parcã dintr-o veche deprin-dere de care uitasem cu desãvârºire, am scos ºi eu pãlãria.

Am primit cadou o pãlãrie de fetru ºi o pereche de galoºi negri. Ce repede te deprinzi cu noutãþile, cât de uºor se transformã minunile în banalitate. Pânã la urmã poate cã am fost creaþi sã acceptãm orice rãu ºi orice bine ca sã ne simþim nimicnicia. Cum uitãm de asta, cum suntem pedep-siþi cu lovituri. Poate cã ne ducem zilele pe o planetã-puºcãrie, doar cã nu-i vedem pe temniceri, iar la orice încercare de revoltã ne primim bãtaia, dar în forme subtile, fãcute cu multã imaginaþie. Mã simt în temniþã. N-am curaj sã mã cred liber ºi nu ºtiu sã mã port ca un om liber. Colegul meu m-a întrebat dacã vreau sã mã conducã la hotel ºi-abia am îndrãznit sã-i spun cã aº vrea sã mã plimb. Politicos, n-a stãruit, ºi-a luat rãmas-bun ºi dus a fost, ca o nãlucã.

— Domnule Creþu, domnule Creþu!

Am tresãrit, m-am speriat. Era un bãrbat cu barbã ca mãtasea porumbului care-a coborât vioi dintr-o birjã. L-am recunoscut: doctorul care mã consultase în arestul Poliþiei ºi mã-ntrebase dacã nu cumva sunt tuberculos! Aº zice cã-i un om cumsecade, m-a invitat la el la cabinet, sã stãm de vorbã:

— E-aici, aproape, pe lângã Teatrul Liric, cel care-a ars, o luãm înainte ºi-apoi imediat, pe strada Sfântul Ionicã, în dosul Teatrului Naþional. Prin vecini sunt locuinþe de actori, mulþi vin la mine, cu diverse boli. Nici nu ºtii cât de chinuiþi sunt actorii, câte suferinþe duc, când îi vezi 150

acolo, pe scenã, scãldaþi în lumini. Sã mã scuzi cã nu-þi dau încã mâna.

Ne-am suit amândoi în birjã.

— La mine la cabinet, Evdoºka, a spus doctorul.

— Vin de la un bolnav de febrã tifoidã, epidemia a trecut, sunt ultimele cazuri, din fericire izolate. Uite, chiar acum trecem pe lângã casa în care a murit Pascaly, poate-l ºtii, era un Armand Duval care-þi rupea inima. Am fost odatã sus, în ºopronul casei lui, unde se adunau tinerii ºi el exersa tot felul de roluri, era plin de ºarm. S-a îmbolnãvit de tuberculozã ºi unii glumeau: ai luat oftica de la dama dumitale cu camelii. Dupã o curã la Reichenhal care nu i-a fost de nici un folos, a venit înapoi, ºi toamna, într-o zi blândã, s-a stins uºor, ca lumânarea. L-au expus la biserica Sãrindar – nici ea nu mai existã –, a venit puhoi de lume, actori din toate generaþiile ºi spectatori, sã-l mai vadã pe bietul Pascaly, în ultimul lui rol, care e la noi toþi acelaºi.

Am intrat într-o clãdire de care atârna o firmã micã: Dr. Leon Margulis – medic primar, etajul I, ºi mã-ntrebam, înfiorat, cine e gazda ºi cine invitatul. Fiindcã undeva era ºi casa mea. Ne-a deschis un fecior, mi-a luat pãlãria ºi paltonul. Doctorul ºi-a pus jos geanta mare din piele, cu închizãtoare tare.

— O sã-mi dai voie, ca înainte de orice, sã mã spãl bine pe mâini ºi sã mã dezinfectez, e primul lucru pe care-l fac. Ia loc, te rog.

M-am uitat în jur cu destulã curiozitate. Un dulap, un pat acoperit cu muºama, un scaun, o masã ºi un paravan cu modele florale. Niºte rafturi cu sticle ºi borcãnaºe colorate, verde-petrol ºi albastru ºi altele transparente, pline cu tot felul de prafuri ºi pastile. Pe raftul cel mai de sus, o sticlã ca un balon albastru, cu gât lung, înalt ºi subþire, cu etichetã pe care era scris „Morphine“, alta roºcatã cu 151

„Extract de belladonna“. Lângã dulap erau niºte planºe anatomice, puse în picioare, una lângã alta. O sobã albã, cu lemnele în ordine, aºezate alãturi, într-o niºã. Mi s-a pãrut cã totul e foarte curat. M-am apropiat de raftul cu cãrþi, aproape toate de medicinã. Am descifrat Dr. Petrini, Boli de piept, Dr. Felix, Dr. Istrati ºi o carte cu aspect modest, de Charles Darwin, On The Origin of Species, pe care scria London, 1859. Gazda mea m-a întrebat cum mã simt ºi dacã m-am refãcut. Abia acum a venit ºi mi-a strâns mâna cu multã fermitate ºi, am impresia, cu multã prietenie. Pãrea sã fie la curent cu ceea ce mi se întâmplase între timp, Capitala asta e un sat, toatã lumea ºtie despre toatã lumea. Spre deosebire de colegul meu de birou, doctorul nu s-a lãsat pânã când n-a obþinut câteva rãspunsuri precise de la mine. Mi-a oferit un ceai cu rom ºi pâine cu brânzã ºi mãsline. Era primul om în care aveam încredere ºi m-am pomenit cã-i vorbesc ca unui prieten:

— Domnule doctor, e posibil ca un om sãnãtos sã aibã senzaþia cã trãieºte în douã lumi deodatã?

Mi-a spus cã da, la firile mai sensibile e posibil ca imagi-naþia sã-þi joace un renghi, chiar sã se inflameze, ca orice organ.

— Domnule doctor, nu cred cã m-aþi înþeles: în douã lumi reale ºi cu aceeaºi consistenþã. ªi de fapt am greºit când am spus deodatã, e vorba de o succesiune. Una s-a terminat, alta abia a-nceput.

— Existã multe poveºti, mai ales filozofice, despre oameni care nu mai ºtiu când viseazã ºi când sunt treji.

— Dar nu de vise e vorba, visele le ºtiu, separat, ºi-ntr-o lume, ºi-n a doua.

L-am vãzut încruntându-se. Ceva pãrea cã-l nemulþu-meºte. S-a uitat la mine bãnuitor, cum se uitã atâta lume la mine, de la un timp:

152

— Nu cumva vrei sã mã foloseºti ca paravan – ºi a arãtat spre cel înflorat din cabinet. Adicã sã-þi ascunzi vreo faptã rea sub scuza cã eºti bolnav psihic, cã ai momente de rãtãcire, cã ai douã personalitãþi? Am citit ºi eu acum vreo zece ani – m-a îndemnat fata mea, Iulia – cartea lui Ste-venson despre curiosul caz al doctorului Jekyll, care ziua salva oameni ºi noaptea îi ucidea. La moartea lui Steven-son, îmi amintesc cã ziarele au scris c-a fost toatã viaþa bolnav de plãmâni ºi cã a avut mult curaj luptându-se cu boala.

I-am cerut voie sã-mi aprind o þigarã din tabachera primitã de la colegul Mirto, dar nu mi-a permis, a spus cã în cabinet nu îngãduie cu nici un chip fumatul. M-am mulþumit cu ceaiul cu rom, care era extraordinar de bun ºi mã încãlzea. Mi-a spus cã flerul lui îi spune cã eu nu sunt bolnav psihic, cã par un om dintr-o bucatã, cu capul pe umeri, deºi crede cã ar trebui sã mã las de fumat, pe termen lung nu poate avea urmãri bune atâta fum bãgat în plãmâni.

— ªi totuºi – i-am spus, ºi greu m-am abþinut sã nu zâm-besc – ºi totuºi, domnule doctor, lumea din care vin era la fel de realã ca asta.

S-a fãcut cã n-aude, dar a cãzut pe gânduri.

— ªtii, aº vrea – a spus pe neaºteptate – sã te invit mâine searã la noi, o sã fim en famille, poate numai vecinul nostru, domnul Giuseppe, o sã mai vinã, e un om tare singur, dã lecþii de chitarã ºi mandolinã, e foarte strâmtorat cu banii. Þi-ar face plãcere?

Mi-ar face, poate pentru prima datã în noua mea lume.

MIERCURI 24 DECEMBRIE

Ajunul Crãciunului

1

P arcã aº fi pedepsitã. Curãþenia de ieri a fost ca P un rãzboi, comandat de mama ºi de la care papa a dezertat în mod laº, n-a venit acasã decât seara, destul de îngândurat. Ne-a spus cã l-a întâlnit pe Dan Creþu ºi cã l-a invitat la noi, dar nu-i sigur cã vine ºi cã e un caz care-l preocupã. Nu cred cã mai e fir de praf în casã, covoarele au fost întinse în zãpadã, cu desenul în jos, bãtute tare cu bãtãtorul. Când le luai de-acolo, rãmânea în locul lor un careu mare ºi negru. La fiecare covor operaþia s-a repetat de mai multe ori, pânã când, sub el, zãpada a rãmas curatã. Personal, aº vrea sã se poatã face o asemenea curãþenie ºi-n suflet, dar nu s-a inventat încã bãtãtorul pentru covoarele sufletului. Nu s-a ajuns atât de departe, poate cã în secolul viitor, un nou Bell…

Nu-mi vine sã cred – adicã de ce sã nu cred – cã nu mi-a rãspuns! Nicu nu s-a mai întors asearã, l-am aºteptat ºi eu, ºi sãracul Jacques, pânã târziu. Jacques a tot cântat din flaut muzica de la ceasul cu figurine, iar eu mi-am fãcut de lucru cu lista de cadouri, apoi am citit câteva pagini din Vanity Fair, dar fãrã chef, tot la scrisoarea mea mi-era gândul. Becky îmi place din ce în ce mai puþin, nu mai 154

vreau sã-i semãn, deºi mi-e milã de ea mai mult decât de Amelia. Poate s-a simþit jignit? N-am nici o ciornã sã vãd ce-am scris, îmi amintesc vag ideile, dar nu mai ºtiu exact tonul ºi vorbele. Sau poate nu l-o fi gãsit ºi-a lãsat scrisoarea la fratele lui, ºi el nu i-a dat-o? Tare rãu e sã nu ºtii în mâinile cui ajung cuvintele tale intime. Cel mai probabil e cã nu s-a ostenit sã-mi scrie, n-are chef sã mã vadã, dacã n-a putut s-o facã atunci când a vrut el, sau poate mã pedepseºte cã nu l-am primit. Trebuie sã tac ºi sã aºtept, muncã între toate nesuferitã. Totuºi o veste grozavã: puro-iul de la mãsea s-a spart singur, dupã ce am tot fãcut gargarã cu ceai de muºeþel, am început sã mã dezumflu, iar papa a zis cã mai amânãm scosul mãselei. ªi cu ochii e mai bine, iar de ochi chiar am nevoie, ca sã termin romanul. Dar mã ocup prea mult de mine, nu-i semn bun.

Mai bine sã vãd de pregãtiri. Împodobirea bradului îmi ia cel mai mult, o fac singurã-singuricã. Sunt foarte bucuroasã cã vine strãinul cel misterios, domnul Dan Creþu, adicã sper sã vinã, dar o sã-l trimitem pe papa dupã el, dacã n-apare, mai ales cã, pânã la urmã, conu Costache se duce la ei, iar la noi va fi abia mâine. Aº vrea sã mã amorezez de el, de strãin, vreau sã spun. Aº vrea sã uit de Alexandru. Nu, n-aº vrea. Ba da, aº vrea. Ba da, vreau. O sã scriu disearã cum a fost ºi dacã m-am îndrãgostit. Dar cu falca încã nu de tot dezumflatã, orice amor e compromis.

2

Conu Costache nu apucã decât sã ridice mânerul gros, ieºit din botul unui leu aurit, fãrã sã-l mai coboare, cã uºa se ºi deschise, iar în prag se ivi un tânãr cam nervos, care dãdea sã iasã, iar printre picioarele lui un motan vãrgat 155

se strecurã afarã, cu un ºoarece în dinþi. Tânãrul ºi poliþistul se ciocnirã piept în piept. Dupã ce se scuzarã deodatã, musafirul spuse cine e ºi ce vrea, iar domniºorul fãcu rapid cale-ntoarsã. Avea un mers foarte ciudat. În salon mirosea a cahle-ncinse, de la sobele înalte pânã aproape de tavan.

Costache îl privi pe tânãr cu interes profesional, era un om care nu putea sta o clipã liniºtit, semãna cu copiii mici, care când dau din mâini, când din picioare. Acum deschidea ºi închidea pumnul, de parcã ar fi apucat ceva care-i tot scãpa.

— Domnul avocat nu-i acasã, e dus dupã treburi, e…

coborî vocea ºi adãugã: e la… ei, bine, are o metresã.

Fiindcã lucraþi la Poliþie ºi sunteþi tãcut prin natura pro-fesiei, nu vreau sã vã mint. Cheltuieºte o avere cu ea.

Cucoana bãnuieºte, dar nu ºtie precis. Domnul e plecat zilnic, iar doamna are mereu dureri de cap ºi le face servitorilor viaþa amarã. Dar staþi jos, vã rog, încã o datã, iertaþi-mã, eram cam grãbit, eu sunt mâna dreaptã a domnului avocat, vreau sã intru student la Drept, ºi mergeam sã rezolv niºte urgenþe.

Costache îl întrebã despre anunþ ºi ce conþinea portmoneul, de era atât de mare recompensa. Tocmai atunci uºa salonului se deschise cu scârþâit ºi intrã stãpânul casei.

Era un personaj destul de impozant, cu o burticicã bom-batã, care, pesemne, þinea de soþie, ºi un zâmbet tânãr pe obrazul întins, care þinea de amantã. Veni spre conu Costache, prietenos, cu mâna întinsã, înainte sã ºtie cine e.

Iar când aflã, deveni ºi mai amabil. Îl concedie pe tânãr cu un gest ºi apoi dãdu imediat informaþia cerutã:

— E vorba de un portmoneu cu o cheie de la o casã de fier. Mi-a încredinþat-o un amic.