— ªi?

— ªi s-au dus la sala de arme de pe cheiul Dâmboviþei, în sala micã de scrimã. Înainte de duel martorii lui au spus cã ar trebui sã se renunþe, cã-i foarte frig, iar Filipescu nu ºi nu, sã se batã cum au stabilit. Martorii au povestit pe urmã cum a fost. Încã de la sfârºitul primei reprize Lahovary a fost pus la zid, parcã îi îngheþaserã degetele pe mâner.

Victor Ionescu, unul din martorii lui Filipescu, care fusese tras la sorþi ca director de luptã, a oprit jocul ºi a permis adversarilor sã-ºi reia locurile de la început ºi sã se aºeze iar în gardã. Imediat dupã angajament, dupã ce lamele s-au lipit una de alta, Filipescu a fentat, apoi, cu o iuþealã ºi-o vigoare surprinzãtoare, ºi-a înfipt spada în burta lui Lahovary. Dar cu atâta putere cã vârful a atins o coastã ºi s-a îndoit! L-a doborât pe loc. Regula era sã lupte pânã când unul ajunge în imposibilitate vãditã de a mai continua. Duelul s-a întrerupt, iar ceea ce a stârnit ºi mai mult pasiuni ºi compasiuni sunt ultimele cuvinte ale lui Lahovary: „Mor! Mor! M-au asasinat…“

125

Peppin interpretase întregul duel cu mãiestrie de actor.

— Poliþia n-a fost încã în stare sã stabileascã dacã este sau nu o intenþie la mijloc, dacã directorul de la Indépendance a murit pentru ideile lui, pentru principiile lui care unora nu le erau pe plac sau „doar“ pentru onoarea lui.

Costache Boerescu a vorbit cu toþi, i-a invitat la masã, când pe unul, când pe altul, i-a luat cu biniºorul. Oricum mare pierdere… îmi pare nespus de rãu, îl cunoºteam destul de bine… Nu era un om aprins, era echilibrat, de cuvânt, ºi mai curând vesel. Familia e distrusã… Dumitale cum îþi mai merge? Cum te-mpaci cu noua locuinþã?

Dan dãdu sã rãspundã ceva, însã Peppin se reaºezã la birou. Avea caracteristica oamenilor care vorbesc mult: asculta puþin.

*

La etaj, în biroul primului redactor, discuþia se lega mai greu. Fratele lui Peppin, Pavel, fiind de mic în preajma unei persoane vorbãreþe, devenise taciturn, iar Procopiu, care avea o nevastã guralivã, iubea liniºtea mai presus de orice. Când nu vorbea, Pavel îºi imagina tot felul de scene, scria în gând. Nici nu ºtiai câte se petrec îndãrãtul oche-larilor lui rotunzi. La el aveai impresia cã întredeschide uºa spre exterior, vorbeºte puþin din prag cu cei de-afarã, apoi, pe neaºteptate, le trânteºte uºa-n nas, trage draperiile la ferestre, rupe toate posibilitãþile de comunicare cu exteriorul ºi cade în el însuºi ca-ntr-o groapã adâncã, plinã de ºerpii ideilor. Neculai Procopiu, dimpotrivã, era mereu în panicã, dornic de oameni ºi la vânãtoare de idei. Se scula odatã cu nevasta, la 7 dimineaþa, se primenea, îºi lega lava-liera, se fãcea fercheº, de parcã s-ar fi dus la logodnã cu Ideea. Între timp doamna îl toca la cap, aºa cã plecarea de-acasã era o binecuvântare. Alegea strãzile care sunt pline de lume, privea galantarele prãvãliilor, uneori mai intra 126

la cafenea, la Bulevard, ºi cerea mereu „un capuþiner mai alb“, îl sorbea pe-ndelete, cu ochii dupã oamenii publici.

Azi umblase mult prin oraº, cu tramvaiul, în cãutarea unui subiect bun, de la Episcopie la Sfântu Gheorghe, apoi pânã-n Moºilor, ºi de-acolo pe Bulevardul Elisabeta pânã la staþia Ciºmigiu. Din staþie venea pe jos, pe lângã grã-dinã – vara era o bucurie sã vezi rondurile de flori în culori vii ºi ceasul solar –, apoi cotea la dreapta pe Brezoianu ºi iatã-l ajuns, disperat cã n-a gãsit nici o întâmplare bunã de transformat în articol de prima paginã. Prea mergea totul bine ºi toþi oamenii erau la locul lor ºi prevenitori, pe drumul lui. Or, abia dezordinile ºi incidentele, incen-diile ºi hoþiile erau un adevãrat noroc pentru gazetã ºi spo-reau tirajul. Oare sã vorbeascã despre ordonanþa Primãriei cu privire la tipografii? Nu era chiar o noutate. De când s-a inventat tiparul se cunosc inconvenientele lui toxice, din cauza plumbului. Sigur cã ordinea ºi curãþenia cea mai strictã, ca sã nu se inhaleze praful, pot reduce riscul, dar nu-l eliminã. Iar a vorbi despre aºa ceva e cumva primejdios, când eºti o mare gazetã cu tipografie proprie ºi te lauzi cu rotativa unicã în România, adusã tocmai din Würzburg. Mai bine fac alþi confraþi, dau ºtiri americãneºti care te uimesc din cale-afarã, dar nu devin subiecte de disputã: de pildã cã un tipograf culege 12 mii de litere pe zi. Dacã socotim cã distanþa strãbãtutã de mânã, pentru fiecare literã, ar fi de 2 paºi, reiese cã pe timp de un an, suprimând sãrbãtorile, mâna culegãtorului face cam 6 mii de kilometri. Aproape pânã la New York.

— Crezi cã Nicu Filipescu o sã fie condamnat? întrebã Pavel ridicând capul, ca ºi cum ar fi simþit frãmântãrile colegului sãu ºi voia sã le alunge.

— Un fost primar? Greu de crezut, deºi s-ar putea, pentru cã niciodatã n-am vãzut opinia publicã mai aprinsã, 127

nici mãcar atunci când tot el a hotãrât demolarea bisericii Sãrindar, þii minte ce praf înghiþeam când veneam încoace, iar cei de la Adevĕrul, deºi îºi aveau pe-atunci redacþia în Pasajul Vilacross, au gãsit prilej sã facã iar mare scandal.

Dar, când mã gândesc cã bietul Lahovary era exact de vârsta mea ºi când îmi amintesc ce om dintr-o bucatã ºi plin de voie bunã era, îmi doresc din suflet ca Filipescu sã fie condamnat.

— Dar de ce? se înflãcãrã Pavel, cu vocea un pic mai iritatã ºi mai tare decât de-obicei. Oare n-ai dreptul sã trimiþi martori când eºti ponegrit într-o gazetã? Nu-l apãr pe Filipescu, dar în cazul de faþã era onoarea lui în joc, Lahovary e cel care l-a atacat. ªi ºtia cã loveºte un om care se aprinde iute.

— Adicã ai uitat câte atacuri a avut Epoca, prin directorul ei Filipescu, la adresa lui George Lahovary ºi-a ziarului sãu? se supãrã ºi primul redactor. Adicã unul dã cu mãciuca tot anul, fãrã sã pãþeascã nimic, iar când celãlalt îi dã o pãlmuþã, gata, te provoc la duel! Uite ce-i, dumneata mã faci sã-þi spun ce cred: e un omor! Fiindcã sã vrei cu orice preþ sã duelezi cu unul care n-are obiºnuinþa asta, ºi-apoi, în loc de-o zgârieturã, sã-i bagi spada-n burtã se cheamã asasinat! Duelul e-o instituþie medievalã ºi mã surprinde cã o fire sensibilã ca a dumitale, un om cu suflet de artist, o poate aproba.

— Sã nu-mi spui, domnule Neculai, cã faci parte dintre cei care sunt de acord cu interzicerea duelului. Sã nu-mi spui cã dumneata vrei sã trãieºti într-o lume în care oricine te poate batjocori cum pofteºte ºi n-ai nici mãcar o armã cu care sã-þi aperi onoarea, spuse Pavel cu vocea aproape tremuratã de mânie. E posibil ca-ntr-un viitor la care acum unii dintre noi se gândesc sã se ajungã la o asemenea absurditate, 128

dar azi, cel puþin, dacã n-avem alte avantaje, mãcar îl avem pe cel al onoarei.

Atmosfera devenise foarte tensionatã, la fel fusese ºi-n parlament când se discutase chestiunea, primul redactor se sculã de la birou ºi se plimbã cu paºi mari, iar Pavel îºi mai aprinse o þigarã, ceea ce spori supãrarea preopinentului.

— ªi nu uita de la ce-a plecat totul, adãugã Neculai Procopiu, fãrã sã se uite la el.

Discutarã, pe un ton aparent mai potolit, deºi clocoteau încã, despre incidentele din strada Carol, de la care, în fond, pornise avalanºa, încercând sã stabileascã care a fost scânteia.

Niºte bande de derbedei, drojdia Bucureºtilor, pungaºi de meserie, certaþi cu legea, spãrseserã vitrinele ºi furaserã din magazinele din strada Carol, cele mai multe þinute de evrei.

Bucureºtenii nu mai pomeniserã aºa ceva de la jafurile grecului Melanos Bocceagiul ºi ale vagabonzilor lui, pe care oamenii i-au numit „craii de la Curtea-Veche“. La Inger ºi la prãvãlia „Au bon goût“ au spart vitrajele care erau groase de un centimetru, iar la doctorul Steinhart numai ferestrele. Câþiva fuseserã ºi loviþi. Ziarele fuseserã de partea proprietarilor evrei. Jandarmii i-au pus pe goanã pe rãufãcãtori ºi au fãcut arestãri. Aici era însã o micã problemã.

Asupra lui Caton Lecca, zis „cel Bãtrân“, plutea penibila bãnuialã cã închide ochii la manifestãrile antiovreieºti.

Fratele lui de la Buzãu avusese niºte scandaluri de acelaºi fel. Dar Costache Boerescu, dimpotrivã, avea o probitate profesionalã fãrã pete vizibile. Lumea ºtia cã cei doi îºi sunt dragi ca pisica cu câinele. ªi de Nicu Filipescu se spunea cã-i antisemit, deºi mai apoi le luase apãrarea evreilor.

Lahovary a scris în articolul Douã politici cã Nicu Filipescu e cu douã feþe, cã scrie dupã cum bate vântul, a amintit ºi de afacerea cu Mitropolitul Ghenadie. ªi-aici era cât 129

pe ce sã reînceapã cearta, aºa cã primul redactor socoti oportun sã schimbe vorba:

— Ai vãzut cã bãrbierii ºi frizerii cer sã li se dea voie sã lucreze în ziua de Ajun ºi de Crãciun, fiindcã altfel pierd o mulþime de clienþi? ªi, dacã nu li se permite, ameninþã cu greva! Ai mai pomenit grevã ca sã n-ai zi liberã? Crezi c-ar fi un subiect de prima paginã?

Întrebând, Procopiu îl privi cu invidie pe Pavel: el n-are asemenea probleme, când i se cere articol de fond, gãseºte pe loc un subiect la zi, de pildã audiþia telefonicã prin care s-a ascultat, în aparat, un concert de vioarã de la Palatul Poºtei. O, asta l-a interesat pe Procopiu în cel mai înalt grad! Era ca ºi cum te-ai afla în douã locuri în acelaºi timp, chiar dacã numai prin intermediul unui singur simþ, auzul.

Însã cât de curând, îi spunea mintea lui scormonitoare, partea de inginer din el care poseda ºi facultatea imagi-naþiei, cât de curând o sã putem fi în douã locuri deodatã ºi prin intermediul vãzului, apoi ºi cu celelalte simþuri ale trupului nostru ºi, de ce nu, peste vreo sutã de ani, cu totul, cu întreaga noastrã fiinþã. Aici, în asemenea ºtiri, cei doi se întâlneau, unul venind cu ºtiinþa ºi speranþa, celãlalt cu fantezia ºi literatura. Procopiu oftã ºi deschise ferestra.

În ziarul de azi, pe prima paginã era articolul lui, cu tânãrul aristocrat ucis, iar povestea românului sfâºiat de jaguari fusese mutatã ceva mai cãtre margine, deºi ar fi meritat mijlocul, era un adevãrat roman. Sub ea, ia te uitã potri-vealã, „UN SFAT PE ZI: Obraz umflat. Se ia un pumn de floare de soc, unul cu flori de romaniþã, ºi altul cu floare de tei, se amestecã bine ºi se pun în sãculeþ. Încãlziþi bine sãculeþul ºi puneþi-l pe partea umflatã.“ Se gândi la domniºoara Margulis, pe care tocmai o vãzuse, fiindcã a avut ideea bizarã sã treacã pe la redacþie deºi avea obrazul umflat, ºi regretã cã n-a apucat sã-i spunã despre sfatul din gazetã, 130

mai ºtii, poate folosea. De fapt nu prea credea în sfaturile astea ºi nici în toate reclamele pe care erau nevoiþi sã le publice, care te vindecau miraculos de toate bolile, cum e, de o pildã, cel cu Apa de Genova, bine plãtit, se-nþelege, sau cel cu leacul contra microbilor pleºuviei.

— De când cei mai mulþi tineri preferã mustaþa, în locul bãrbii, bãrbierii au ºi mai mult de lucru, nu prididesc.

ªi nici pletele nu mai sunt la modã, a rãspuns Pavel, cu ton de împãcare.

Ceva mai mulþumit, fiindcã în privinþa asta putea fi socotit foarte tânãr, Procopiu îºi mângâie mustaþa neagrã ºi ceruitã:

— Dar, de pildã pe conu Costache Boerescu, eu, unul, îl preferam cu barbã, nu cu mustãþi. Cine ºtie pentru ce pri-madonã ºi-o fi ras barba.

Pavel Mirto adãugã, ca sã ºteargã urmele incidentului de mai-nainte:

— A, dar am altã veste pentru dumneata. În Franþa s-a fãcut o gazetã numai cu femei, La Fronde. Santa Maria, Madre di Dio! Acolo m-aº angaja.

— Ca fumãtor, cred c-ai avea unele probleme, gãsi primul redactor prilejul revanºei, cu un reproº subînþeles.

Ce facem cu articolul de mâine, ai vreo idee?

MARÞI 23 DECEMBRIE

Hazardul

1

A searã papa, abia întors de la Giurgiu, s-a speriat când a auzit cã am umblat toatã ziua prin frig, A aºa cã azi mi-a interzis cu desãvârºire sã ies din casã. Îl voi chema pe prietenul Steinhart sã te consulte, a zis, dar, din câte vãd, mãseaua cu puroi e „de minte“, aºa cã trebuie scoasã, mãselele astea nu folosesc la nimic, aduc numai necazuri. ªi mintea la fel, i-am replicat, pentru cã eram tare posomorâtã. Sã ne gândim puþin, aveam toate motivele sã fiu aºa: mã simþeam tot rãu, tot ca ºi când aº

fi avut praf în ochi, obrazul tot umflat ºi îl visasem tot pe Alexandru. Se duela cu Nicu Filipescu ºi amândoi erau rãniþi, ºi parcã eu eram unul din martori, directorul de luptã. Nu-l puteam ajuta, totuºi, se fãcea cã n-aveam voie.

Desigur, nu poate fi decât urmare a obsesiei gazetelor pentru cazul Lahovary – Filipescu, altfel spus, L’Indépendance Roumaine – Epoca, altfel spus, querellã politicã. Eu n-aº

crede cã Nicu Filipescu l-a ucis intenþionat, cum zic servitorii, e renumit pentru cã se aprinde iute. Dar nici milã n-a avut de un om nedeprins cu sabia. Într-un fel a fost totuºi scrimã-crimã în numele onoarei. Papa mi-a pus Collir în ochi, nu m-a durut. Nici de scosul mãselei nu mi-e fricã.

132