În schimb, dupã ce am socotit ºi-am parasocotit banii strânºi, i-am luat lui Jacques, cu un preþ uriaº, 4 lei 50, exact cât un corset de la Marie Rose, o micã minune: Fântâni luminoase. Erau descrise aºa de ispititor cã n-am putut rezista: „Lumea care a fost la expoziþia din Paris n-a uitat încã impresiunea ce i-au produs Fântânile luminoase. Dar de ce tocmai la Paris? Cine n-a vãzut de 10 Mai, în Bucureºti, Fântânile luminoase din Ciºmigiu? Aceia care însã nu le-au vãzut niciodatã – ºi e tocmai cazul lui Jacques –, sau care ar dori sã le mai vadã în miniaturã – cazul meu –, ºi le pot face singuri, în mic, tot aºa de reale ºi de frumoase ca în mare. Aparat complect cu toate necesariile ºi instrucþiuni.“ O desfãtare! În rest, mai erau „Globulele Naibei“
care rãspândesc un miros urât, contra oaspeþilor care uitã sã plece, ºarpe care se miºcã „prin sistem invizibil“ de parcã ar fi viu, ac de cravatã ºi broºã care aruncã parfum, mustãþi ºi barbã ºi favorite false, pentru balurile mascate. Vasilica spune cã-s prostii, a devenit foarte serioasã, de când tot naºte. Mie îmi plac toate, numai bani de-aº avea.
La plecare l-am întâlnit pe domnul Peppin Mirto, un bãrbat foarte galant ºi gentil, care cântã frumos arii din operete, pe la serate, ºi face traduceri în ziar. L-am întrebat, ascunzându-mi bine un obraz în eºarfã, cum ar tãlmãci el titlul lui Thackeray, Vanity Fair. Mi-a propus Târgul zãdãrniciei sau Bâlciul vanitãþii, dar nu-mi place nici unul.
L-am rugat sã treacã pe la noi, l-aº mai întreba unele lucruri pe care le-am subliniat, fiindcã nu le-am înþeles în roman.
Întâlnirea cu domnul Mirto, dar mai ales semi-întâlnirea cu strãinul ºi clipele petrecute sã aleg cadouri m-au fãcut sã mai uit cã aveam puroi la mãsea, cã mã usturã ochii ºi cã, de dimineaþã, îmi refuzasem o vizitã aºteptatã în fiecare 111
searã, de douã luni, a unui om care mã preocupã de un an încoace. Puþin rãu… mult rãu. ªi totuºi, ºi totuºi, ºi totuºi ce-a vrut? Am început sã frec de zor argintãria, cu praf de curãþat dinþii – o invenþie pe care ar trebui s-o brevetez.
2
Alexandru se aºteptase sã nu fie primit, deºi spera într-o minune. Cã luni dimineaþa nu se fac vizite e la fel de sigur, ba chiar, în cazul de faþã, mai sigur decât faptul cã ziua de luni vine dupã duminicã. Dar nevoia de a-i cere ei, tocmai ei, ajutorul fusese dincolo de teama de reguli, iar încrederea în norocul lui ºi-n ea, dincolo de ruºine. Safta îi spusese cu pãrere de rãu în glas: „Domniºoara vã roagã s-o iertaþi, îi pare tare rãu, dar nu poate sã vã primeascã acum!“ ºi-l privise pe sub gene. Era destul de sigur cã mesajul ajunsese modificat la el, ºi tare i-ar fi plãcut sã-l afle pe cel adevãrat. Dar servitorii sunt adesea, se ºtie, cen-zorii stãpânilor.
Întoarse birja spre Sfântul Iosif ºi porni fãrã sã se asi-gure. Un câine jigãrit se feri la timp de roþile ei, schelã-lãind. Prima lui întâlnire cu Iulia a fost tot pe patru roþi, acum ºase ani. Despre asta nu ºtiau decât el ºi bunul Dumnezeu. Domniºoara Margulis nu. Era de Sfântul Gheorghe, o zi deodatã foarte blândã, dupã o perioadã de ploi. ªi clocotul lui din trup ºi din suflet îl întrecea pe cel al naturii, era ca un vapor cu aburi gata sã porneascã în larg. Margareta, de care i se pãrea cã e amorezat atunci, vãduvã la numai 20 de ani, cu toate simþurile stârnite într-o cãsnicie de doi ani ºi plinã de dorinþã, tocmai îi arãta prin fereastra poºtalionului, scoþând un soi de þipete mici, un pom înflorit, când îi cãzurã ochii pe tovarãºele de drum de pe bancheta 112
de vizavi. O tânãrã doamnã însãrcinatã, drãgãlaºã, care suferea vizibil ºi îºi tampona în fiece clipã faþa pãtatã cu o batistã cu margini dantelate, iar alãturi, adormitã, o adolescentã de vreo 14 ani. S-a uitat la florile pomului care rãmãsese în urma trãsurii de poºtã, ºi-apoi iar la fatã: avea ceva mai fin decât ele. Bãrbia nu-i era cãzutã dizgraþios în piept, cum se întâmplã la unii, ci îndreptatã uºor spre umãr, ca un cãpºor de pasãre. Nu se vedea cã respirã, buzele erau moi, parcã abia fuseserã închise. Ochii cusuþi de genele negre, strânse, îºi ascundeau culoarea. S-a gândit sã le dea el o culoare, ca un pictor. La pãrul întunecat al fetei ar fi mers ºi unii cãprui, ºi unii albaºtri. Lui i-ar fi plãcut mai mult albaºtri ºi a pariat cu el însuºi cã-s albaºtri. Aproape cã nu s-a mai putut dezlipi de obrazul adormitei, iar Margareta, simþind cã-i cu gândul în altã parte, îl tot atingea din te miri ce fleac, îi tot vorbea, râdea, ºi-l tot întorcea spre ea, deja îngrijoratã cã-l pierde. Biata Margareta! Dar privirile lui mângâiau iar ºi iar chipul fetei, ca sã nu-l uite ºi s-o facã sã deschidã ochii. La prima staþie surugiul a oprit caii cu multã artã, astfel încât fata nu s-a trezit, abia dacã ºi-a schimbat poziþia capului. De-obicei surugiii sunt brutali, a trebuit sã-l nimereascã el pe singurul artist al opririi, dintre toþi! A salutat-o pe femeia cu burta la gurã, care i-a zâmbit chinuit ºi cu multã politeþe, apoi s-a uitat pentru ultima datã în direcþia adormitei. Trupul era plã-pând, iar pieptul abia se rotunjea. A coborât, a ajutat-o ºi pe Margareta, care l-a luat pe dupã gât ºi s-a lãsat greu pe el, iar poºtalionul a plecat ducând cu el secretul unei culori nedescoperite. A regretat cã n-o va mai vedea niciodatã. Ciudat a fost cã, dupã doi ani, a recunoscut-o imediat. Ieºise de la teatru, de data asta el nu era însoþit, se grãbea la o doamnã care-l aºtepta, alta decât Margareta. Afarã era urgia lui Dumnezeu, iar în lumina becurilor electrice din 113
Piaþa Teatrului se vedeau ace de ploaie. De sub umbrela lui a vãzut cine era sub umbrela lor, a vãzut-o pe ea, cu un domn, probabil tatãl. Se mai împlinise parcã, dar capul încadrat de pãrul negru acoperit cu o glugã de catifea ºi mãtase era acelaºi. Singura birjã – ca de-obicei, pe ploaie, nu gãseºti nici una – a venit la el, fiindcã era renumit pentru bacºiºuri. Le-a lãsat-o lor, înclinându-se politicos ºi într-o clipã au fost sus. Tatãl a mulþumit cu simplitate, iar fata a dispãrut imediat sub coviltir. I-a fost ruºine sã-i mai reþinã. Nici de data asta n-a putut sã afle ce culoare au ochii ei, era prea întuneric, dar a apucat sã audã o adresã. „Strada Fântânei, lângã Sfântul Iosif !“ Acolo s-a dus culoarea lui.
A doua zi servitorii s-au mirat cã tânãrul conaº vrea sã ºtie cum se numesc proprietarii caselor din strada Fântânei, de pe lângã catedrala Sfântul Iosif. S-au mirat ºi nu prea, în cazul lui era limpede cã-i o femeie la mijloc. Iar Toader, mai isteþ ºi cu un chip mereu bucuros, de parcã lumea era în veºnicã sãrbãtoare, i-a spus direct care sunt casele cu tinere fete: familia Petrescu, cu cinci fete, sãracii de ei, le trebuie o prãvãlie întreagã de rochii pentru ele, e o adevãratã nenorocire! ªi, din cele cinci, numai cea micã e frumoasã. Domnul Vãleanu, negustorul, cu o fatã de 17 ani ca o zânã, pe care o cheamã Elisabeta, ca pe reginã, ºi-apoi Margulis, doctorul, cu o fatã tot de 17 ani, mãrunþicã ºi al cãrei nume Toader nu-l ºtia, dar nu credea cã merita atenþia. Pe cât era de limpede cã preferinþa fecio-rului mergea spre zâna Elisabeta, încãrcatã cu toate darurile rotunjimilor care-i trebuie unei fete, pe atât de sigur era Alexandru cã nu-i ea, fata adormitã. Nu credea sã fie nici una din cele cinci surori, pãrea o singuraticã. Dupã ce ºi-a condus de vreo douã ori ºareta (încã n-avea birjã) pe strada Fântânei, Alexandru a lãsat totul baltã. I s-a pãrut cã uitã 114
ºi chiar a uitat. Dar dupã încã trei ani, când a cercetat lista de invitaþi la onomastica lui Miºu, fratele lui mai mare, student la Paris, care la sãrbãtorile de familie venea la Bucureºti, a vãzut domnul doctor Leon Margulis ºi doamna. Iatã cã nu uitase acest nume.
— Nu-i ºi-o domniºoarã Margulis? a întrebat Alexandru în treacãt.
Miºu îºi fãcuse un cerc de mediciniºti, deocamdatã interesele profesionale îl acaparau mai mult decât cele sufleteºti.
— Dupã câte ºtiu, doctorul are doi copii, o fatã, Iulia, ºi un bãiat, Iacob, care… de ce?
— Pentru cã am avut ocazia sã le fac odatã un mic serviciu ºi mi-ar plãcea s-o revãd pe domniºoara Margulis.
Pe Iulia, a spus, conºtient cã este prima datã cã-i rosteºte numele.
Nu fu nevoie de mai mult pentru ca Miºu s-o includã ºi pe ea pe lista invitaþilor. Alexandru îºi alesese o þinutã simplã pentru fata adormitã, sacou la douã rânduri în locul redingotei, ºi o legãturã de gât din mãtase mov. Avea un aer de licean întârziat, care nu-i venea rãu, pãrul cam lung ºi mustaþa erau castanii, cu luciri blânde, în schimb obrajii erau tãiaþi cu o anume asprime, tresãrind uºor când îºi strângea buzele, ca ºi cum l-ar fi strãbãtut un fior. Era om de lume ºi n-avea nevoie de mult timp ca sã priceapã cã familia Margulis nu era dintre cele mai înstãrite. Nu voia sã facã paradã de averea lui. Încã tot nu ºtia dacã la petrecerea lui Miºu vor veni ochii negri sau ochii albaºtri. A vãzut-o intrând, ºi el, care era, în momentul acela, destul de departe de intrare, a strãbãtut salonul plin de lume. I se pãrea cã avanseazã prea încet, cã umblã prin nisip. Îl tot opreau unii ºi alþii, ºi trebuia sã piardã secunde preþioase ca aurul. În fine, a ajuns la ea. ªi, când Iulia i-a întins mâna 115
sã i-o sãrute, avea ochii plecaþi. Apoi s-a uitat drept la el ºi el a vãzut priviri verzi, de copil. Ea nu ºtia cã e eroina unei lungi cãutãri, nu ºtia cã e fata lui adormitã, iar cu ochii deschiºi pãrea lipsitã de mister. O gândise atât de intens cu ochi albaºtri, încât nepotrivirea îl irita. Nu aflase pânã atunci cã orice defect joacã, în asemenea cazuri, în favoarea sentimentului. Era, într-adevãr, mãrunþicã. ªi bretonul cârlionþat îi stãtea cam neobiºnuit. Avu grijã de ea, adicã de povestea lui, o însoþi, o apãrã de bãdãrani, fiindcã în orice societate mai intrã câte unul, iar vulga-ritatea e azi mai frecventã decât oricând înainte, îi prezentã lumea, familia. Remarcã doar cã tânãra e cu capu-n altã parte. Din când în când zâmbea cuiva din gândul ei, nu lui. Ar fi vrut sã ºtie unde e, dar, când o întrebã: „Unde sunteþi, domniºoarã?“, Iulia rãspunse: „Într-o trãsurã, pe un drum lung.“ Înþelesese imediat. Comme elle est sage! Avea ceva atât de cuminte pe figurã încât Alexandru îºi dori brusc sã-i vadã chipul rãvãºit. La plecare, îi conduse pe toþi trei ºi, în jocul luminilor de la intrare, vãzu cã el ºi Iulia erau douã umbre aºternute pe pãmânt. Douã con-tururi cenuºii care se tot atingeau. Fu sigur cã umbra ei a simþit atingerea umerilor lui de umbrã. Îi sãrutã iar mâna albã, punând anume buzele mult mai jos decât se cuvine.
Iar buzele lui calde simþirã ceva ca mãtasea.
Este ciudat cã, indiferent dacã în tine intrã rãul sau binele, efectul e acelaºi. Ba chiar, când intrã binele, poate fi mai rãu. Alexandru nu ºtia dacã e îndrãgostit de Iulia, mai degrabã nu. Se întâlnea iar cu Margareta, dupã ce se despãrþiserã o vreme, dar simþea nevoia s-o revadã pe fata din povestea lui neºtiutã. ªi prilejul a fost mai curând decât se aºtepta. A fost balul dat la Teatrul Liric, cu tombolã pentru strângere de fonduri – copii orfani sau vãduve de rãzboi, nu mai ºtia –, cel în care a invitat-o la dans, iar apoi a fost hotãrârea bruscã de a pleca fãrã un cuvânt de 116
rãmas-bun. Îl aºtepta iarãºi Margareta, ºi i-a fãcut bine sã fie cu ea întreaga noapte, ca sã uite dansul cu Iulia. Margareta râdea prea sonor, abia se abþinea sã nu-i spunã, îl irita. Fata lui adormitã þinuse ochii aproape închiºi, ca atunci, cu capul într-o parte, ºi-i amintea extraordinar de tare de drumul în trãsurã când o zãrise prima oarã. Un lucru putuse sã vadã: nu semãna cu femeile care suceau ºi rãsuceau minþile bãrbaþilor ºi de care el, unul, apucase sã se sature devreme. Era altfel. Îl lovise un fel de putere interioarã a ei, de care ea însãºi nu pãrea sã fie conºtientã.
Sau era?
Dar între timp lucrurile au evoluat rãu pentru ei. Teatrul Liric arsese aproape în întregime. Alexandru se gândea cu un fel de groazã cã sala în care dansase cu ea, în care-i cãutase rãsuflarea ºi parfumul, se fãcuse scrum. Era ca ºi cum ar fi ars o parte din povestea lui, ca ºi cum ar fi ars parfumul ei, ºi paºii ei, ºi rãsuflarea ei, ºi iubirea lui. ªi el nu fãcuse nimic s-o salveze. Era, acum, în cea mai cumplitã situaþie din toatã viaþa, atât de rea încât nu ºtia cine l-ar putea salva. De ce crezuse cã ea? Ce puteri poate sã aibã o fatã de medic, destul de novice într-ale vieþii? Opri birja lângã un vânzãtor de ziare ºi ceru Universul. Îl deschise cu fricã ºi citi acolo, în bãtaia fulgilor anemici, articolul de pe prima paginã, nesemnat: Un tânãr aristocrat ucis lângã pãdurea Bãneasa. Vãzu negru înaintea ochilor: murise!
3
Primul titlu pe care-i cãzurã ochii a fost Un tânãr aristocrat ucis lângã pãdurea Bãneasa. Vasãzicã bãlanul murise!
Petre rãsuflã uºurat. Poate cã totuºi n-ar trebui „sã se lebede de bortmoneu“, dar, când a citit anunþul din gazetã ºi a 117
vãzut recompensa, s-a speriat. I-a povestit totul nevestei, care-l sfãtuia sã se ducã ºi sã-l dea îndãrãt, ca sã punã mâna pe bani. Dar Petre n-avea curaj, iar dupã discuþia cu conu Costache hotãrârea lui fu luatã ºi comunicatã ca definitivã femeii:
— Tre’ sã scab de bacostea asta. Da nu ºtiu un’ sã-l arunc. În gârlã? Într-un lac? În bãdure? În ºanþ?
Duminicã inspectase puþin locurile cu apã ºi poate, dacã l-ar fi avut la el, l-ar fi aruncat. Îi era teamã „sã nu blu-teascã“. Îi era teamã sã nu fie vãzut. Deja „dracu’ ãla de cobil“ se þinuse dupã el. Scoase iar portmoneul ºi-l privi cu atenþie. Pe mijloc erau întipãrite într-un cerc de piele trei litere împletite între ele: R.O.Z. Când îl deschideai dãdeai de o mulþime de buzunare ºi buzunãraºe, unele la vedere, altele tainice, îi trebuise mult timp pânã sã le descopere pe toate. Era o adevãratã bijuterie a priceperii omeneºti portmoneul ãsta, de fapt o combinaþie de portmoneu cu portefeuille. Din pãcate toate buzunarele erau goale, cu excepþia unuia. Decepþionat, Petre se mai uitã o datã la „comoara“ din portmoneul de antilopã: o cheie!
O cheie destul de micã, dar solidã, auritã, cu dinþi foarte dantelaþi de o parte ºi de alta a tijei, din care acopereau exact o jumãtate. Mai mult ca sigur o cheie de la o casã de fier! Ca toate comorile adevãrate, era un lucru care nu foloseºte decât unora, lui Petre ºi nevestei lui nu-i era de nici o trebuinþã. N-avea cum sã afle de unde provine cheia ºi, cum nu era spãrgãtor de meserie, ci vizitiu, chiar dacã, prin minune, ar fi aflat unde se gãseºte acea casã de fier, tot degeaba ar fi fost. Iar acum, dupã ce bãlanul murise ºi dupã discuþia cu conu Costache („bagã de seamã, dacã tãinuieºti ceva ajungi drept la gros“), lui Petre nu-i dãdea mâna sã mai ducã înapoi obiectul. Era singurul om din Bucureºti care, citind Universul, fãcuse legãtura între ºtirea cu moartea „tânãrului aristocrat“ ºi „s-a pierdut un 118
portmoneu“. A legat lucrurile, gând cu gând, cam aºa: bãlanul împuºcat ºi portmoneul fuseserã întâmplãri din aceeaºi dimineaþã. Pesemne bãlanul furase portmoneul ºi le spusese celor din strada Teilor – ºi ce ciudat cã se întorsese sã moarã în acelaºi loc, „cum le scrie soarta be toate!“ –
cã-l pierduse acolo. Sau poate chiar ãºtia nu l-au crezut ºi
„l-or fi îmbuºcat“? Dar, pentru mai multã siguranþã, dãduserã totuºi anunþul? Precis cã cei de la casele noi, o minune de case, ºtiu cã tânãrul a fost adus la doctorul Rosenberg.
Atunci de ce n-au spus cã-l cunosc? Sigur era bãnet mult la mijloc ºi primejdie mare. Nimeni nu ºtia deocamdatã cã portmoneul nu se pierduse, ci se furase, poate a doua oarã, ºi cã el, Petre, devenise un hoþ. De unde-i venise asta aºa, deodatã, când pânã vineri fusese om cinstit? Eºti cinstit o viaþã ºi, dintr-odatã „devii bungaº“, hoþ de buzunare,
„netrebnic“. Petre era tot mai speriat pe mãsurã ce se gândea. Iatã cã bãlanul murise, dacã-l aºteaptã ºi pe el aceeaºi soartã, ca în istoriile despre lucruri blestemate, pe care, dacã le furi, îþi aduc cine ºtie ce nenorociri? ªi Petre începu sã gâfâie de spaimã ºi simþi cã trebuie sã facã urgent un drum pânã în curte. Luã Universul, rupse în opt fiecare filã ºi porni grãbit spre privatã. Dupã nici cinci minute scãpase de spaimã ºi de portmoneu. Numai vidanjorii ar mai fi putut sã-l gãseascã, dar e greu de închipuit cã ar încerca sã scotoceascã prin materia primã nu tocmai frumos miro-sitoare a muncii lor. Se spune însã cã aduce noroc.
4
De data asta tânãrul nervos, cu mers de ºopârlã, dãdu bunã dimineaþa, deºi într-un fel destul de jignitor, cam de sus.
119
