κi fãcu, din prudenþã, o cruce în sân, ca întotdeauna când 19

i se pãrea cã vorbeºte prea familiar despre Domnul din cer, dar o cruce micã de tot, ca un scãrpinat.

Bãiatul ºtia bine strãzile Bucureºtilor ºi o mulþime de bucureºteni bine îl ºtiau pe Nicu. Cu unii se împrietenise chiar, aºa cum se întâmplase cu cei din strada Fântânei, familia Margulis. ªi servitorilor le cam intrase pe sub piele.

Era un comisionar pe care te puteai bizui, foarte util la treburile urgente ºi care cereau discreþie. Firmã serioasã, spunea patronul lui, asumându-ºi toate meritele celor cinci bãieþi, în timp ce greºelile erau ale fiecãruia în parte. Ridicã ochii ºi vãzu în dreptul ªcolii Centrale de Fete o trãsurã a poliþiei, de culoarea viºinelor din sticla din care mai trãgea mamã-sa câte-o duºcã. κi înfipse iar ochii în zãpada care, dupã ce se topise la amiazã, începea sã prindã pojghiþã, ca pieliþa de caimac de pe oala cu lapte, dupã ce dã-n fiert.

Cum se face cã arsura laptelui ºi-a gheþii, dac-o þii în mânã, seamãnã aºa de bine, ºi pielea þi se înroºeºte la fel? Nicu mergea cu paºi cât putea de mari ºi cu privirile în pãmânt.

Tocmai atunci dãdu cu ochii de cea mai neobiºnuitã pereche de încãlþãri din câte îi fusese dat sã vadã în cei 8 ani lungi (ºi grei) de când venise pe lume. Nu semãnau cu galoºii, nici cu ºoºonii, nici mãcar cu modelele cele mai noi din Universul, nu erau cizme ca ale ofiþerilor, nici opinci, nici ghete, nici pantofi. Erau niºte bidigãnii nemaivãzute, de nici nu ºtii cum sã le zici.

*

— Erau niºte bidigãnii nemaivãzute, de nici nu ºtiu cum sã le zic, frate dragã, cum nici tu, nici io n-am mai vãzut, povestea Nicu în aceeaºi searã, în strada Fântânei.

Era rupt de obosealã, umblase pe jos toatã ziua, prin zãpadã, vizitiul nu-l lãsase sã se suie în tramvaiul cu cai fãrã sã plãteascã bilet, iar el nu voia sã-ºi risipeascã averea 20

din buzunar – zece bãnuþi, adunaþi numai din bacºiºuri.

Dar relatarea ciocnirii cu picioarele strãinului îl înviora.

Simþea cã ºi el a devenit dintr-odatã un om important în lume. Nu vezi toatã ziua-bunã ziua lucruri frumoase pe strãzile Bucureºtilor.

— Cum adicã, se bucurã Jacques, pentru care poveºtile comisionarului, de cele mai multe ori înflorite ºi exa-gerate, erau apã vie. Venirea lui Nicu îl sculase din pat. Cum adicã, dihãnii, nu-nþeleg, explicã-mi!

ªi Jacques îºi îndreptã spatele în fotoliul adânc, în care se pierdea cu totul.

— Sã vezi, rãspunse Nicu, pierdut în fotoliul de-alãturi ºi rãsucindu-se cu capul peste braþul de catifea: sã vezi ºi sã nu crezi, erau colorate. Colorate!!

— Colorrate? se mirã Jacques, care îl rula pe r, ca fran-cezii. Darr nu existã aºa ceva. Eu n-am vãzut alte încãlþãrri decât negrre sau cafenii sau albe, varra.

— ªi n-aveau nici bumb, nici ºiret, nici copci, parcã erau lipite pe picior. Când mã uit mai sus, vãd niºte pantaloni urâþi, negri, fãrã dungã, ºi-apoi un palton obiºnuit, ca de la haine vechi, ca de pricopsealã, nu se brodea cu restul.

ªi… a, da, da, sã vezi ºi sã nu crezi: era în capul gol!

— Nu þi-a fost frricã? Eu aº fi rrupt-o la fugã, adicã …

spuse gazda ºi se înroºi puþin.

Nicu se grãbi sã continue, ca ºi cum n-ar fi bãgat de seamã.

— Pãi nu, cã obrazul era destul de frumos, ca… sora ta de-acolo, arãtã Nicu deasupra sofalei, unde era un mic portret pastelat. Nu ºtiu cum, da’ m-a dat gata. N-o sã-l uit câte zile oi avea. C-o fi fost un înger, c-o fi vreun drac, mie sã ºtii cã mi-a plãcut mult. Aºa un frate ai vrea matale, ca el! (deºi îi cunoºtea felul de-a vorbi când era emoþionat – Nicu se referea aproape întotdeauna la Nicu însuºi, 21

când vorbea cu matale, în timp ce altora le spunea dumneata –, Jacques se gândi cã ar putea sã fie vorba ºi despre el, fiindcã ºi el voia un frate). M-a întrebat…

Tocmai atunci intrã, prin uºa întredeschisã, chipul

„destul de frumos“ din portretul aflat deasupra sofalei, dar mai aprins la pieliþa obrazului decât era în ramã, domniºoara Iulia Margulis, îmbrãcatã într-o rochie de catifea verde, aducând douã farfurii, douã cuþitaºe de argint ºi douã mere bot de iepure. Doctorul le cerea copiilor sã mãnânce mãcar un fruct în fiecare zi, iar pentru iarnã avea în pivniþã un raft plin cu mere aºezate la distanþã de un deget unele de altele, ca sã nu se transmitã putreziciunea vreunuia la cele din jur.

— Stai, vreau s-aud ºi eu! Ce te-a întrebat strãinul?

— Îl cunoºti ºi dumneata? se mirã Nicu.

Avea sprâncenele ca linia unui acoperiº – jos-sus, sus-jos – nu bine arcuite, ca fraþii Margulis, ºi asta îl fãcea sã parã mereu uimit sau încruntat.

— Mi-a zis… ããã… mi-a zis: stai puþin, bãiatule, te rog. Mi-e cam frig ºi mã tem sã merg acasã. De ce? zic. Cred cã locuieºte cineva acolo, zice. Aº vrea sã dorm undeva.

Ai vreo idee? Aºa a zis, îmi aduc aminte foarte bine, „ai vreo idee?“

— Trrebuia sã-l inviþi la noi!

— Nu, nu, nu, cum aºa? ªi nici la mine n-am putut, cã nu ºtiam dacã vine maicã-mea acasã. Când se supãrã, sperie lumea, cu toate cã nu face rãu la nimeni. Cum eram lângã biserica Icoanei, i-am zis ºi io, aºa, cum i-ar fi zis mamaia: Mergi înãuntru, închinã-te la icoana fãcãtoare de minuni a Maicii Domnului, cea ferecatã în argint, ºi-o sã þi se întâmple o minune. Mi s-a întâmplat deja, a zis el, în batjocurã. ªi-n loc sã se închine, m-a întrebat dacã am þigãri. Încã nu fumez, zic. Nici sã nu te-apuci! zice.

22

Nicu se sculã din adâncimile moi ale fotoliului, bãgã mâna în buzunarul de la pantaloni ºi scoase din el un obiect.

— ªi þi-a dat matale asta. Ia uite!

Era o jucãrie care aproape cã-i încãpea în palmã, o vacã albã ca zãpada, moale, cu urechi roz ºi un ochi acoperit c-o patã neagrã, cum au piraþii. Toate cele patru picioare erau strânse sub ea, ca patru mâini cuminþi într-o poalã.

Jacques apucã lucruºorul cu o grijã nesfârºitã, de parcã s-ar fi putut sparge, îl privi cu cu gravitate ºi i-l trecu solemn surorii lui.

— Pot sã umblu la ea? întrebã Iulia. ªi, fãrã sã aºtepte rãspunsul, îi ridicã un picior. Când sã-i dea drumul, picio-ruºul se repezi la loc ºi se lipi de celelalte trei, ca o pecete.

Tânãra repetã manevra, dar toate cele patru picioare se repezeau la loc.

— O, Doamne, parrcã-i vie! se mirã Jacques, rotun-jindu-ºi ochii.

— Vie, vie, dar fãrã uger, m-am uitat, bombãni stãpânul animalului. Cine-i prostu’ ãla care face o vacã fãrã uger?

Picioarele cred cã au un arc sau ceva. Am vãzut lucruri din astea la jucãriile pentru Crãciun, din gazetã. Îþi arãt, am numãrul acasã, i l-am cerut lui nea Cercel ºi, fiindcã era cu jocuri, mi l-a dat. ªi Nicu întinse mâna dupã vaca lui, o luã înapoi ºi-o ascunse cam repede în adâncimile buzunarului.

— Strrãinul þi s-a pãrut întrreg?

— Adicã Jacques vrea sã spunã dacã era în toate minþile…

— O, da. Coborî tonul: De când cu maicã-mea, de când o mai þine pe-acolo, îi cunosc de la o poºtã pe… ãºtia.

Domnu’ doctor zice cã nu-i drept sã le spunem nebuni, sunt doar bolnavi. Vasãzicã domnu’ ãsta era sãnãtos la cap, ca mine ºi ca dumneata. Am stat pânã a intrat în bisericã.

Când mã uit în spate, se apropiase uºurel, la pas, trãsura 23

poliþiei, o recunosc dupã culoare: viºinã putredã. A oprit ceva mai încolo, în dreptul clopotniþei ºi-au început s-o latre niºte dulãi. Sticleþii îi calcã pe urme, nu ºtiu dacã o fi bãgat de seamã… Matale nu-þi plac sticleþii. Am vrut sã mã-ntorc sã-i zic, dar nu l-am mai putut aºtepta, mã grãbeam, cã aveam… o treabã de fãcut.

— Eu vã las, cã m-aºteaptã bucãtãreasa, sã ne sfãtuim pentru cina de mâine, când îl avem invitat pe conu Costache, a spus Iulia, privindu-l semnificativ pe Nicu.

Acesta îi întoarse, spre liniºtea ei, o privire seninã ºi un zâmbet de o perfectã nevinovãþie. Tânãra a ieºit iute, nu înainte de a aranja lemnele care ardeau în cãmin cu douã-trei miºcãri abile de vãtrai. Nicu se felicitã cã n-a amânat vizita la Jacques, cum se simþise ispitit, ºtiind cã are mereu, la el, uºã deschisã. ªi-ºi propuse sã nu treacã mâine searã pe strada Fântânei, ca sã nu dea ochii cu poliþaiul, era prea curând dupã nefericitul accident… de luptã. Nu scoase însã nici o vorbã despre întâmplarea cu spada de gheaþã ºi nici despre portmoneu, erau secrete. Lui Jacques nu-i putea spune tot, deºi îl socotea cel mai bun prieten, pentru cã el avea niºte reguli de viaþã stricte, impuse de domnul doctor, pe când Nicu crescuse fãrã tatã ºi cu bunica pe post de mamã, ºi îºi putea lua unele libertãþi. N-apucase sã cerceteze decât o porþiune neînsemnatã din strada Teilor, chiar lângã casele noi, apoi se lãsase întunericul. κi repeta cã el ºi numai el va fi gãsitorul ºi cã buna recompensã oferitã cu siguranþã de ºopârla aia de tânãr îi va încununa eforturile.