Însã tânãrul, prea agitat ca sã salute, trecu la chestiune:
— Unde se dau anunþurile? S-a pierdut un portmoneu ºi stãpânul…
— Cu bani? se auzirã deodatã bãiatul ºi portarul.
— Nu, nu cu bani…
— Bijuterii? întrebã Nicu tocmai când portarul spunea:
— Documente?
— Nu, cu un… cu o… cu altceva. ªi stãpânul meu, stãpânul lui, vreau sã zic, oferã bunã recompensã. Locuim nu departe de biserica Icoanei, pe strada Teilor, casele cele noi la care s-a lucrat toatã vara.
ªi iar îºi ciocni pumnii.
— A doua uºã pe dreapta, scrie pe ea Anunciuri. Poftiþi…
În timp ce tânãrul nervos, cu miºcãri de ºopârlã, pleca însoþit de portar, Nicu o luã spre prima lui adresã, la sediul concurenþei, în strada Sãrindar, mãturând cu ochii, pentru orice eventualitate, zãpada drumului. Avea un scop care-l fãcea sã uite de plictiseala îndatoririlor zilnice ºi de picurii din streºini. Cãuta un portmoneu în care sã fie un inel 18
cu diamant sau, poate, un ac de cravatã cu rubin, cum avea tatãl lui Jacques, doctorul Margulis. Dar dacã omul-ºopârlã a spus adevãrul, ceea ce nu-i deloc sigur, nu erau bijuterii.
Brusc îi veni o idee mai bunã: un bilet de loterie, ºi tocmai cel care o sã câºtige.
— Asta e! îºi spuse Nicu destul de mândru de el. Acum zãpada de care se bucurase la venire îl supãra, noroc cã începuse sã se topeascã. Bunica lui, care credea în sfinþi, ca orice femeie, îi spusese cã existã un sfânt pentru orice necaz.
Spera cã ºi pentru obiectele pierdute. Mai ales pentru cele pierdute de alþii.
— ªi sã sperãm cã apuci matale ºi o bunã recompensã.
*
Dupã ce scãpã de ultimul comision, fugi acasã sã-ºi schimbe chipiul roºu de serviciu cu ºapca de timp liber: dacã rãmânea cu chipiul, oamenii îl opreau pe stradã ºi-l trimiteau încoace ºi-ncolo. De undeva dinspre bãtrânul nuc al vecinilor, un corb croncãni de câteva ori cu acrealã.
Fiindcã nu era nimeni acasã – cine ºtie pe unde umbla mamã-sa – putu sã se îndrepte cãtre strada Teilor, loc din care trebuia, fãrã îndoialã, sã înceapã cercetarea. Era mai rãu decât sã cauþi un ac în carul cu fân, dar, oricum, n-avea altceva mai bun de fãcut: intrase în vacanþa de Crãciun.
De altfel ºcoala fusese suspendatã vreo lunã de zile, din cauza febrei tifoide, aºa cã o dusese destul de bine din punc-tul ãsta de vedere. Abia pe 8 decembrie au reînceput orele.
Nicu avea încredere în norocul lui, cu toate cã – sau, mai bine zis – tocmai pentru cã Dumnezeu îl pedepsise deja cu o mamã slabã de minte ºi cu lipsa unui frate ori mãcar a unei surori, ºi-i rãmãsese dator pe toatã viaþa pentru asta.
κi fãcu, din prudenþã, o cruce în sân, ca întotdeauna când 19
i se pãrea cã vorbeºte prea familiar despre Domnul din cer, dar o cruce micã de tot, ca un scãrpinat.
Bãiatul ºtia bine strãzile Bucureºtilor ºi o mulþime de bucureºteni bine îl ºtiau pe Nicu. Cu unii se împrietenise chiar, aºa cum se întâmplase cu cei din strada Fântânei, familia Margulis. ªi servitorilor le cam intrase pe sub piele.
Era un comisionar pe care te puteai bizui, foarte util la treburile urgente ºi care cereau discreþie. Firmã serioasã, spunea patronul lui, asumându-ºi toate meritele celor cinci bãieþi, în timp ce greºelile erau ale fiecãruia în parte. Ridicã ochii ºi vãzu în dreptul ªcolii Centrale de Fete o trãsurã a poliþiei, de culoarea viºinelor din sticla din care mai trãgea mamã-sa câte-o duºcã. κi înfipse iar ochii în zãpada care, dupã ce se topise la amiazã, începea sã prindã pojghiþã, ca pieliþa de caimac de pe oala cu lapte, dupã ce dã-n fiert.
Cum se face cã arsura laptelui ºi-a gheþii, dac-o þii în mânã, seamãnã aºa de bine, ºi pielea þi se înroºeºte la fel? Nicu mergea cu paºi cât putea de mari ºi cu privirile în pãmânt.
Tocmai atunci dãdu cu ochii de cea mai neobiºnuitã pereche de încãlþãri din câte îi fusese dat sã vadã în cei 8 ani lungi (ºi grei) de când venise pe lume. Nu semãnau cu galoºii, nici cu ºoºonii, nici mãcar cu modelele cele mai noi din Universul, nu erau cizme ca ale ofiþerilor, nici opinci, nici ghete, nici pantofi. Erau niºte bidigãnii nemaivãzute, de nici nu ºtii cum sã le zici.
*
— Erau niºte bidigãnii nemaivãzute, de nici nu ºtiu cum sã le zic, frate dragã, cum nici tu, nici io n-am mai vãzut, povestea Nicu în aceeaºi searã, în strada Fântânei.
Era rupt de obosealã, umblase pe jos toatã ziua, prin zãpadã, vizitiul nu-l lãsase sã se suie în tramvaiul cu cai fãrã sã plãteascã bilet, iar el nu voia sã-ºi risipeascã averea 20
din buzunar – zece bãnuþi, adunaþi numai din bacºiºuri.
Dar relatarea ciocnirii cu picioarele strãinului îl înviora.
Simþea cã ºi el a devenit dintr-odatã un om important în lume. Nu vezi toatã ziua-bunã ziua lucruri frumoase pe strãzile Bucureºtilor.
— Cum adicã, se bucurã Jacques, pentru care poveºtile comisionarului, de cele mai multe ori înflorite ºi exa-gerate, erau apã vie. Venirea lui Nicu îl sculase din pat. Cum adicã, dihãnii, nu-nþeleg, explicã-mi!
ªi Jacques îºi îndreptã spatele în fotoliul adânc, în care se pierdea cu totul.
— Sã vezi, rãspunse Nicu, pierdut în fotoliul de-alãturi ºi rãsucindu-se cu capul peste braþul de catifea: sã vezi ºi sã nu crezi, erau colorate. Colorate!!
— Colorrate? se mirã Jacques, care îl rula pe r, ca fran-cezii. Darr nu existã aºa ceva. Eu n-am vãzut alte încãlþãrri decât negrre sau cafenii sau albe, varra.
— ªi n-aveau nici bumb, nici ºiret, nici copci, parcã erau lipite pe picior. Când mã uit mai sus, vãd niºte pantaloni urâþi, negri, fãrã dungã, ºi-apoi un palton obiºnuit, ca de la haine vechi, ca de pricopsealã, nu se brodea cu restul.
ªi… a, da, da, sã vezi ºi sã nu crezi: era în capul gol!
— Nu þi-a fost frricã? Eu aº fi rrupt-o la fugã, adicã …
spuse gazda ºi se înroºi puþin.
