3

Patru din cele zece ferestre de la Universul erau încã luminate. Gazetarii n-aveau program fix, veneau dupã voie, dupã cât aveau de lucru în ziua respectivã, dar, de plecat, 24

plecau abia dupã ce-ºi terminau treaba. La etaj, camera cea mai din stânga, cum te uitai din stradã spre faþada barocã a clãdirii, sau din dreapta, când urcai scãrile ºi priveai iar spre Sãrindar, era biroul lui Pavel – fratele lui Peppin Mirto – ºi al lui Neculai Procopiu, cel mai fidel redactor al ziarului: era aici de 13 ani, adicã de la începutul începutului. Lumea venea la el ca la un director. Ziarul tot crescuse în importanþã ºi fusese primul cu ediþie de dimineaþã, aºa cã acum avea cei mai mulþi cititori. La început era numai cu reclame, din asta fãcuserã capitalul, acum aveau din toate câte puþin. În politicã nu se prea amestecau, dãdeau cel mult ºtirea curatã. Au încercat sã facã douã ediþii, Curierul dimineþii – Curierul serii, dar n-a durat din cauza problemelor de distribuþie: ziarele ajungeau deodatã, ºi ºtirile se repetau. Procopiu ºi Pavel Mirto, care þineau legãtura cu tipografia, aflatã în aceeaºi clãdire, lungitã ca un vagon uriaº spre fundul curþii, îºi luaserã rãspunderea gazetei, aºa cã plecau ultimii. Un ciocãnit îi fãcu sã ridice deodatã capul din hârtii. Intrã Marwan, fotograful. Era un eveniment, fiindcã poze în Universul nu prea vedeai.

Ilustraþii erau zilnic, însã desenate.

— Ce ne-aþi adus? întrebã direct Procopiu ºi se sculã sã strângã mâna fotografului.

— Încã nimic, dar am fotografiat câteva scene de stradã cum n-aþi mai vãzut, pe onoarea mea. Azi am stat ore întregi în zãpadã, cu aparatul instalat, sã pândesc. Iar ieri am ieºit pe fereastra de deasupra intrãrii Teatrului Naþional, cred cã sunt mãcar 15 metri înãlþime, cu aparatul dupã mine, sã fac panoramã. Bine cã n-am ameþeli, nu de mine era pãcat, ci de aparat, cã e modelul cel mai scump. Vã aduc cliºeele, dacã vã intereseazã, le-aº da pentru numãrul de Anul Nou, însã pentru ºase lei, în loc de patru, pe bucatã, cã e marfã de calitate – se hotãrî Marwan sã încerce.

Avea reputaþia cã e cam zgârie-brânzã.

25

— Numai sã nu mi le spargeþi, ca data trecutã, adãugã cu o mâhnire prea-justificatã, ºi care-i fãcu pe cei doi sã se uite, unul lateral, la calendarul de perete cu patinatoare canadiene, celãlalt la hârtiile de pe birou.

Era o amintire penibilã. Marwan le adusese un cliºeu pe sticlã cu o imagine de la procesul doctorului Bastaki, unicat absolut, tipograful îl scãpase pe jos ºi sticla se crãpase în douã. A fost nevoie sã-l cheme de acasã pe unul dintre cei trei desenatori, specialist în portrete – de altfel rivalul lui Marwan –, sã-l scoale de la un supeu cu invitaþi ºi sã-l aducã la redacþie. Desenatorul apropiase cele douã pãrþi de sticlã ºi reconstituise imaginea: sala de judecatã, pe domniºoara Elena Gorjan în prim-plan, cu o pãlãriuþã cu panã ce-i stãtea ca o creastã pe vârful capului, cu un nas care, din grabã, îi ieºise cam lung ºi cam cãzut spre bãrbie, ºi puse de la el, îndãrãtul ei, un obraz de paznic cu mustaþã falnicã. Pe amantul femeii, doctorul Bastaki – tatã de copii –, ºi pe unul din avocaþii apãrãrii, domnul Horia Rosetti, n-a mai avut timp sã-i schiþeze, deºi în cliºeu se întrezãreau, însã pe domniºoara Gorjan o desenase ºi înainte, figura ei de mironosiþã mai apãruse în ziar. Marwan s-a supãrat ºi a plecat închizând foarte apãsat uºa. Dar foarte apãsat. Aºa cã acum cei doi redactori nu ºtiau cum sã-l mai cocoloºeascã.

Marwan se aºezã în faþa lui Pavel, pe un scaun cu pernã de catifea, consacrat vizitatorilor aleºi. Pavel îºi scoase ochelarii rotunzi, care-i oboseau ochii, îi întinse o þigarã de foi ºi-ºi luã ºi el una. Cu discreþie, domnul Procopiu întredeschise fereastra, prin care nãvãli aerul rece.

— Ce-o sã citim în ziarul de mâine? întrebã Marwan, cu interes real pentru tot ce þinea de viitor.

Se fãcuse fotograf din dorinþa de a fi mãcar cu un picior în timpurile noi.

26

Spre deosebire de frate-sãu, Peppin, care vorbea tare ºi melodios – lucru apreciat de director, signor Luigi, un italian care ducea dorul vocilor frumoase din þara lui –, Pavel Mirto fuma mult ºi vorbea foarte încet, trebuia sã cam ciuleºti urechea ca sã-l înþelegi:

— Ce-o sã citim? ºopti el. Lucruri obiºnuite, un mic incendiu în Calea Victoriei, de la coºul casei unuia, Ciuflea…

— Cum?

— Ciuflea. Ciu-flea. A fost stins repede de pompierii de la postul din strada Cometa. Apoi un portmoneu pierdut, al cãrui conþinut pare foarte, foarte preþios, fiindcã recompensa e de trei ori mai mare decât de-obicei – nu-mi dau seama ce poate sã fie, s-a pãstrat un secret neobiºnuit –, apoi doi escroci care-i pãcãlesc pe naivi cum fãcea ºi faimosul Andronic, adicã le iau toþi banii ca sã-i înmulþeascã într-o „maºinãrie“… ããã, ce mai e… un vas turcesc scufundat în Marea Neagrã. ªi, a, da, asta e cel mai important, s-ar pãrea cã la Senat se propune în fine o lege contra duelului.

— Am auzit cã Principesa a trimis depeºã mamei lui Lahovary, sã-ºi exprime compasiunea…

— Nu, îl corectã primul redactor Procopiu, mama rãposatului, doamna Olimpia Lahovary, e la Nisa ºi nu i s-a comunicat de la început ºtirea, s-a dus acolo celãlalt fiu, s-o ia cu biniºorul, cã-i bolnavã de inimã. Alteþa Sa Principesa Maria i-a trimis mesaj atunci, imediat, doamnei Lahovary, vãduva, ca sã spun aºa…

ªi redactorul oftã, de formã: era prea vechi în meseria de gazetar ca sã mai fie impresionabil. Cu toate astea, uciderea în duel a unui confrate, unul din cei mai buni gazetari ai Bucureºtiului, George Lahovary, pe care-l vãzuse nu demult, a zguduit Capitala. ªi era dupã campania pe care ziarul L’Indépendance Roumaine, pe care-l conducea, 27

o purtase tot anul împotriva actualei Constituþii ºi dupã ce Lahovary fusese atacat din toate pãrþile. Te cam punea pe gânduri… Noroc cã Universul nu face politicã.

— A, ºi mai e ceva – abia se auzi Pavel Mirto, trecân-du-ºi mâna prin pãrul bogat –, o curiozitate, un om care zice cã e în etate de 43 de ani, dar pare mult mai tânãr, n-are nici barbã, nici mustãþi, ºi-a fost gãsit ca mort, în câmp, l-a salvat Petre, vizitiul familiei Inger.

— Care Inger, cofetarul din strada Carol?

— Exact – ºi Pavel înghiþi în sec, apoi întinse mâna dupã ceaºca de cafea. Nu se ºtie ce învârte strãinul ãsta, poliþia e foarte intrigatã. Are cu el un cufãr-safe sau aºa ceva ºi nimeni nu poate da relaþii despre el.

Marwan era tare de urechi ºi nu distinse prea bine, dar înþelese cã-i vorba de-un fleac, ca femeia cu barbã sau alte lucruri de la circ.

Trecurã la alt subiect la modã, raza lui Röntgen ºi cum un chirurg din Austria a putut sã vadã piatra din bãºica udului ºi pe cea din ficatul unui om, ºi cum i-a operat el pe bolnavi. Sã vezi omul pe dinãuntru, aºa ceva meritã prima paginã. Domnul Procopiu fãcuse un material despre descoperirea lui Röntgen ºi-l intitulase Raza fãcãtoare de minuni. S-a bucurat cã le poate povesti despre subiectul lui preferat, ºtiinþa. Într-o zi de noiembrie, acum exact doi ani, sfiosul cercetãtor a vãzut, în laboratorul lui mai degrabã întunecos, o luminã verzuie care pãrea cã vine dintr-un carton acoperit cu bariu. Se mirã el ce se mirã, stinge tubul catodic ºi pe loc dispare ºi lumina din carton. Aprinde tubul ºi îºi pune mâna, pesemne din întâmplare, între bucata de carton ºi tubul catodic, ºi-atunci pe carton apar niºte oase delicate ºi cât se poate de proprii. Mâna lui ca fotografiatã pe dinlãuntru! Ce cutremur o fi simþit în suflet, nu se poate închipui! Aºa cã domnul Röntgen a fost primul 28

muritor din univers care s-a vãzut pe dinlãuntru, fãrã sã-ºi facã mãcar o zgârieturã. La asta, colegul Pavel, cu o sensi-bilitate mai curând artisticã decât ºtiinþificã, a spus cã, gata, pentru el hipnotismul e de-acum lucru dovedit, probabil cã tot printr-o razã nevãzutã se transmite. Iar cel care semna Marwan a povestit cum însuºi directorul, signor Luigi Cazzavillan, îi relatase zilele trecute, când îl întâlnise la club, cã la Roma, o venerabilã doamnã ºedea în salon ºi-odatã îl vede desluºit pe soþul ei, care era plecat la Milano, cum apare la uºã, o cheamã pe nume ºi-apoi dispare ca un abur risipit de vânt. Doamna a leºinat ºi, dupã cum au primit apoi depeºã, exact în acelaºi moment, la Milano, bãrbatu-sãu murise subit. Pavel a povestit în ºoaptã un lucru la modã, mai ales între servitori, despre fata în casã care-i spusese stãpânului ei cum a visat cã un turc rãnit a îngropat aur la rãdãcina corcoduºului din curtea lui, iar omul sãpase ºi, într-adevãr, banii de aur erau acolo. Fata s-a întors acasã cu zestre, n-a mai trebuit sã munceascã niciodatã, iar stãpânul a devenit un bogãtaº, ºi-a fãcut o casã ca un palat, în mahalaua de verde. ªi mai era un caz de halucinaþie din familia lui Procopiu, o sorã care visase ºi ea la vârsta de 13 ani cã o sã se mãrite cu un morar, în timp ce prietena ei bunã o sã fie înghiþitã de apele morii, ºi acum ea era doamna Moraru, iar prietena i se înecase, însã într-un lac.

Ce e mai ciudat e cã domnul Moraru e inginer. ªi Neculai Procopiu oftã cu invidie, meseria cumnatului fusese visul vieþii lui.

— Te pomeneºti, zise încet colegul Pavel, cã toate lucrurile care au fost ºi or sã fie sunt ºi acum, în prezent.

Pe aceastã frazã auzitã numai pe jumãtate, „toate lucrurile care or sã fie“, fotograful îºi luã rãmas-bun. Tocmai plecase, când, spre surpriza celor doi redactori, se auzi iarãºi un ciocãnit la uºã, ferm ºi politicos, nu ca al bãiatului de 29

la tipografie. Amândoi ridicarã iarãºi deodatã ochii. Intrã ªeful siguranþei publice, domnul Costache Boerescu. Nu-i plãcea sã întindã mâna ºi nici sã se întindã la vorbã sau, când le fãcea, avea un scop, nu întotdeauna clar. De data asta îi rugã cu ton de poruncã sã introducã chiar acum, cu discreþie absolutã asupra persoanei lui, un scurt anunþ pentru ziarul de mâine-dimineaþã. Pavel Mirto se sculã sã ducã biletul jos, la tipografie.

— A, sã nu uit, aveþi doi-nouã-ºapte aici? îl întrebã el pe Procopiu, la plecare.

— Telefonul? 297, da, dar seara nu mai are cine sã rãspundã, nu v-a spus domniºoara telefonistã?

Dupã încã o orã sosirã ºpalturile pentru ultima privire înainte de a se tipãri tot tirajul. Dl. Procopiu citi titlurile cu verzale, ºi începutul ºtirilor, ºi anunþurile mai importante. PROIECTUL CONTRA DUELULUI. NAUFRA-GIEREA BRICULUI OTOMAN TALY în Marea Neagrã.

Întâmplãri din capitalã. O escrocherie à la Andronic… ªtiri judiciare. Starea civilã. Adânc miºcatã de nenorocirea …

A. S. R. Principesa Maria. Declaraþii de cãsãtorii. DIN ITALIA.

DIN LONDRA. Din Buzãu. Teatre. Astã-searã, la Teatrul Naþional… Operã. Dra Olimpia Mãrculescu ºi Dl … în Rigoletto. Anunþ. „S-a pierdut un portmoneu din piele de cãprioarã în zona Teilor-Clemenþei. A se adresa…“. „S-a pierdut pisicuþã albã. Picior stânga spate amputat…“ „Arestatul gãsit ieri leºinat ºi aproape îngheþat în apropiere de moºia Bãneasa (la lacuri) a declarat cã se numeºte Dan I.

Kretzu, e gazetar ºi nu e rãufãcãtor…“ Ochii lui Neculai Procopiu descoperirã anunþul lui Costache, înghesuit, cam nelalocul lui, între reclama Cofetãriei La Inger ºi Rãzboiul de þesut România. Observã cã lipsesc ghilimelele la „România“ ºi le marcã cu creion chimic, înmuindu-l în salivã, ca sã nu se înþeleagã cã e un rãzboi la care se þese patria noastrã dragã, deºi n-ar strica, din când în când. Din cauza 30

creionului, primul redactor avea în permanenþã limba mov.

Citi cu atenþie ºi anunþul Poliþiei: „Un tânãr care pare a fi de familie bunã, de circa 22 de ani, a fost gãsit împuºcat ºi se aflã, în stare gravã, la Casa de Sãnãtate a doctorului Rosenberg. Oricine deþine vreo informaþie despre persoana lui sau cunoaºte împrejurãrile rãnirii sã se adreseze Prefecturii Poliþiei, în Calea Victoriei 25.“

Toate acestea aveau sã fie parcurse pe-ndelete ºi pe de-a-ntregul, de bucureºtenii abonaþi la Universul, a doua zi, sâmbãtã, 20 decembrie 1897 (1 ianuarie 1898). Între ei ºi doctorul Margulis, înainte de a pleca la cabinetul din strada Sfântul Ionicã, în dosul Teatrului Naþional. ªi nea Cercel, care avea sã i le transmitã, cenzurate ºi comentate, lui Nicu. ªi Costache, la a doua cafea, luatã întotdeauna la serviciu, ºi ºeful lui, Prefectul Poliþiei Caton Lecca, aflat încã acasã, la masã, alintat de planturoasa lui soþie. ªi Iulia Margulis, care cãuta câteva idei ieftine pentru cadourile de Crãciun. ªi Luigi Cazzavillan, directorul ziarului, care, împreunã cu diplomaþii de la Legaþia italianã, sãrbãtorise deja Anul Nou. ªi mulþi alþii, nenumãraþi, ale cãror nume ºi preocupãri nu ne privesc. Ultima fereastrã luminatã de la Universul, la etaj, cea mai din stânga, cum te uiþi din stradã, se cufundã în întuneric la miezul nopþii. Domnul Procopiu porni pe jos spre casã. Îi era cam urât, poate ºi fiindcã vor-biserã de atâtea lucruri… neobiºnuite. Aºa cã grãbi pasul ºi, când auzi zgomot înãbuºit în spatele lui, începu aproape sã alerge. Simþi o mânã pe umãr ºi scoase un strigãt.

4

Poate cã tot ce a fost ºi o sã fie este acum, în prezent. Poate cã ce a fost este ce va mai fi. Înainte de a-mi pune orice 31

întrebare, încercaþi sã vã obiºnuiþi cu vocea mea, o voce de om despãrþit de o lume pe care ajunsese s-o cunoascã destul de bine, ºi cãzut într-una necunoscutã ºi de neînþeles. Poate cã trãim, fãrã s-o ºtim, chiar în clipa asta nesfârºitã, în mai multe lumi deodatã. Poate cã vocea care vã vorbeºte acum ºi care se zbate printre vocile de aici ca un peºte în plasa pescarului, vocea asta care se aflã în oraºul naºterii ei ºi-n þara ei, mai singurã decât orice voce de om prizonier în þarã strãinã, vorbeºte chiar acum cu fiinþe pe care n-aveþi cum sã le vedeþi. Sau poate cã eu, izvorul vocii, m-am stins deja, ca soarele care tocmai a apus, dar voi mã auziþi încã, acolo, în lumea voastrã cu soare la zenit, acolo, în camera voastrã caldã, sau afarã, într-un parc verde sau alb, pe o bancã. Sau poate cã, tocmai când nu mã puteþi auzi, când dormiþi fãrã vise sau când þipaþi ca nebunii unii la alþii, sau când vã plictisiþi de moarte, aºteptând doar sã treacã timpul, tocmai atunci se petrec, aici, lucrurile esenþiale. Sau poate cã n-am sã ajung niciodatã la voi ºi nici asta nu mã mai întristeazã. Dar uite cã îmi ridic în sfârºit vocea la cer, ºi mã rog ºi pentru voi, cei de departe, ºi pentru mine, mã rog aici, la icoana asta de argint, din a cãrei platoºã se vede, neajutorat, un cap mic de femeie ºi-un cap ºi mai mic de copil, mã rog sã fiþi sãnãtoºi, buni ºi sã nu fiþi recompensaþi cu pedepse, ca mine. Mã rog sã îmbãtrâniþi frumos ºi liniºtit ca trandafirii. Mã rog, dacã auziþi o voce de om, s-o înþelegeþi. Te rog, pe Tine, Necru-þãtorule, cruþã-ne, cruþã-mã, fã sã scap din plasa de peºte în care am nimerit, sã gãsesc un ochi rupt ºi sã ies la larg.

Te rog, Îndurãtorule, îndurã-te. Cândva, sunt sigur, o sã vin cumva la voi ºi-o sã mã auziþi iar. Nu ºtiu de ce mã aflu aici, în bisericã, în faþa unei icoane. De ce sunt închis aici, în argintul îngheþat al unei lumi pe care nu mi-o doream, aºa cum ºi voi sunteþi, orice-aþi spune, închiºi de la naºtere, ca-n puºcãrie, ca-n plasa de fluturi sau ca-n 32

colivie, într-o lume pe care n-o doreaþi, n-o cunoaºteþi ºi n-aveþi cum s-o stãpâniþi. Degeaba vã zbateþi. Suntem pri-zonieri ºi condamnaþi, fiecare în lumea lui ºi-n singurãtatea lui. De ce nu mã vedeþi? Sunt ferecat în argintul îngheþat al icoanei unei lumi care poate cã deja nu mai este. Încerc sã vã vãd de acolo, din rama zilei mele de-acum ºi, dacã tãceþi o clipã, cum tac apele adânci din fântâni, poate-o sã auziþi ce îmi spun mie însumi, pentru cã vorbesc pentru mine ºi numai cu mine. Sunt singur: eu cel care fac ºi eu cel care mã judec. Eu sunt cel care vorbeºte ºi eu cel care tace ºi ascultã:

Mereu e altfel decât credem, dragã Dan. Ai cãzut din viaþã-n viaþã. Când am deschis ochii, am vãzut mult cer albastru ºi mulþi copaci îmbrãcaþi în chiciurã. Sute de gãmãlii care zburau la câte-o adiere.

Aerul mã strângea. Eram culcat pe spate. Mi-am cufundat ochii în cer, cu o mirare de orãºean. Deodatã am auzit un zgomot ca de apã care curge din þeava robinetului. Venea din imediata apropiere, din dreapta. Am întors capul fãrã sã-l ridic ºi nu mi-a venit sã cred. Nu încãpea nici o îndoialã: lângã mine era un cal care dãduse drumul unui jet teribil de puternic de urinã, ca o coloanã. În jurul coloanei se încolãceau aburi. Pãrea cã nu se mai opreºte, iar jos, în zãpadã, se fãcuse o adânciturã rotundã. Calul era înhã-mat la o sanie încãrcatã cu bucãþi mari de gheaþã ºi câþiva butuci.

Totul era liniºtit, încremenit chiar, albul din jur, soarele, o tãcere cum n-am mai auzit, fiindcã ºi tãcerile se aud.