Nicu se grãbi sã continue, ca ºi cum n-ar fi bãgat de seamã.
— Pãi nu, cã obrazul era destul de frumos, ca… sora ta de-acolo, arãtã Nicu deasupra sofalei, unde era un mic portret pastelat. Nu ºtiu cum, da’ m-a dat gata. N-o sã-l uit câte zile oi avea. C-o fi fost un înger, c-o fi vreun drac, mie sã ºtii cã mi-a plãcut mult. Aºa un frate ai vrea matale, ca el! (deºi îi cunoºtea felul de-a vorbi când era emoþionat – Nicu se referea aproape întotdeauna la Nicu însuºi, 21
când vorbea cu matale, în timp ce altora le spunea dumneata –, Jacques se gândi cã ar putea sã fie vorba ºi despre el, fiindcã ºi el voia un frate). M-a întrebat…
Tocmai atunci intrã, prin uºa întredeschisã, chipul
„destul de frumos“ din portretul aflat deasupra sofalei, dar mai aprins la pieliþa obrazului decât era în ramã, domniºoara Iulia Margulis, îmbrãcatã într-o rochie de catifea verde, aducând douã farfurii, douã cuþitaºe de argint ºi douã mere bot de iepure. Doctorul le cerea copiilor sã mãnânce mãcar un fruct în fiecare zi, iar pentru iarnã avea în pivniþã un raft plin cu mere aºezate la distanþã de un deget unele de altele, ca sã nu se transmitã putreziciunea vreunuia la cele din jur.
— Stai, vreau s-aud ºi eu! Ce te-a întrebat strãinul?
— Îl cunoºti ºi dumneata? se mirã Nicu.
Avea sprâncenele ca linia unui acoperiº – jos-sus, sus-jos – nu bine arcuite, ca fraþii Margulis, ºi asta îl fãcea sã parã mereu uimit sau încruntat.
— Mi-a zis… ããã… mi-a zis: stai puþin, bãiatule, te rog. Mi-e cam frig ºi mã tem sã merg acasã. De ce? zic. Cred cã locuieºte cineva acolo, zice. Aº vrea sã dorm undeva.
Ai vreo idee? Aºa a zis, îmi aduc aminte foarte bine, „ai vreo idee?“
— Trrebuia sã-l inviþi la noi!
— Nu, nu, nu, cum aºa? ªi nici la mine n-am putut, cã nu ºtiam dacã vine maicã-mea acasã. Când se supãrã, sperie lumea, cu toate cã nu face rãu la nimeni. Cum eram lângã biserica Icoanei, i-am zis ºi io, aºa, cum i-ar fi zis mamaia: Mergi înãuntru, închinã-te la icoana fãcãtoare de minuni a Maicii Domnului, cea ferecatã în argint, ºi-o sã þi se întâmple o minune. Mi s-a întâmplat deja, a zis el, în batjocurã. ªi-n loc sã se închine, m-a întrebat dacã am þigãri. Încã nu fumez, zic. Nici sã nu te-apuci! zice.
22
Nicu se sculã din adâncimile moi ale fotoliului, bãgã mâna în buzunarul de la pantaloni ºi scoase din el un obiect.
— ªi þi-a dat matale asta. Ia uite!
Era o jucãrie care aproape cã-i încãpea în palmã, o vacã albã ca zãpada, moale, cu urechi roz ºi un ochi acoperit c-o patã neagrã, cum au piraþii. Toate cele patru picioare erau strânse sub ea, ca patru mâini cuminþi într-o poalã.
Jacques apucã lucruºorul cu o grijã nesfârºitã, de parcã s-ar fi putut sparge, îl privi cu cu gravitate ºi i-l trecu solemn surorii lui.
— Pot sã umblu la ea? întrebã Iulia. ªi, fãrã sã aºtepte rãspunsul, îi ridicã un picior. Când sã-i dea drumul, picio-ruºul se repezi la loc ºi se lipi de celelalte trei, ca o pecete.
Tânãra repetã manevra, dar toate cele patru picioare se repezeau la loc.
— O, Doamne, parrcã-i vie! se mirã Jacques, rotun-jindu-ºi ochii.
— Vie, vie, dar fãrã uger, m-am uitat, bombãni stãpânul animalului. Cine-i prostu’ ãla care face o vacã fãrã uger?
Picioarele cred cã au un arc sau ceva. Am vãzut lucruri din astea la jucãriile pentru Crãciun, din gazetã. Îþi arãt, am numãrul acasã, i l-am cerut lui nea Cercel ºi, fiindcã era cu jocuri, mi l-a dat. ªi Nicu întinse mâna dupã vaca lui, o luã înapoi ºi-o ascunse cam repede în adâncimile buzunarului.
— Strrãinul þi s-a pãrut întrreg?
— Adicã Jacques vrea sã spunã dacã era în toate minþile…
— O, da. Coborî tonul: De când cu maicã-mea, de când o mai þine pe-acolo, îi cunosc de la o poºtã pe… ãºtia.
Domnu’ doctor zice cã nu-i drept sã le spunem nebuni, sunt doar bolnavi. Vasãzicã domnu’ ãsta era sãnãtos la cap, ca mine ºi ca dumneata. Am stat pânã a intrat în bisericã.
Când mã uit în spate, se apropiase uºurel, la pas, trãsura 23
poliþiei, o recunosc dupã culoare: viºinã putredã. A oprit ceva mai încolo, în dreptul clopotniþei ºi-au început s-o latre niºte dulãi. Sticleþii îi calcã pe urme, nu ºtiu dacã o fi bãgat de seamã… Matale nu-þi plac sticleþii. Am vrut sã mã-ntorc sã-i zic, dar nu l-am mai putut aºtepta, mã grãbeam, cã aveam… o treabã de fãcut.
— Eu vã las, cã m-aºteaptã bucãtãreasa, sã ne sfãtuim pentru cina de mâine, când îl avem invitat pe conu Costache, a spus Iulia, privindu-l semnificativ pe Nicu.
Acesta îi întoarse, spre liniºtea ei, o privire seninã ºi un zâmbet de o perfectã nevinovãþie. Tânãra a ieºit iute, nu înainte de a aranja lemnele care ardeau în cãmin cu douã-trei miºcãri abile de vãtrai. Nicu se felicitã cã n-a amânat vizita la Jacques, cum se simþise ispitit, ºtiind cã are mereu, la el, uºã deschisã. ªi-ºi propuse sã nu treacã mâine searã pe strada Fântânei, ca sã nu dea ochii cu poliþaiul, era prea curând dupã nefericitul accident… de luptã. Nu scoase însã nici o vorbã despre întâmplarea cu spada de gheaþã ºi nici despre portmoneu, erau secrete. Lui Jacques nu-i putea spune tot, deºi îl socotea cel mai bun prieten, pentru cã el avea niºte reguli de viaþã stricte, impuse de domnul doctor, pe când Nicu crescuse fãrã tatã ºi cu bunica pe post de mamã, ºi îºi putea lua unele libertãþi. N-apucase sã cerceteze decât o porþiune neînsemnatã din strada Teilor, chiar lângã casele noi, apoi se lãsase întunericul. κi repeta cã el ºi numai el va fi gãsitorul ºi cã buna recompensã oferitã cu siguranþã de ºopârla aia de tânãr îi va încununa eforturile.
3
Patru din cele zece ferestre de la Universul erau încã luminate. Gazetarii n-aveau program fix, veneau dupã voie, dupã cât aveau de lucru în ziua respectivã, dar, de plecat, 24
plecau abia dupã ce-ºi terminau treaba. La etaj, camera cea mai din stânga, cum te uitai din stradã spre faþada barocã a clãdirii, sau din dreapta, când urcai scãrile ºi priveai iar spre Sãrindar, era biroul lui Pavel – fratele lui Peppin Mirto – ºi al lui Neculai Procopiu, cel mai fidel redactor al ziarului: era aici de 13 ani, adicã de la începutul începutului. Lumea venea la el ca la un director. Ziarul tot crescuse în importanþã ºi fusese primul cu ediþie de dimineaþã, aºa cã acum avea cei mai mulþi cititori. La început era numai cu reclame, din asta fãcuserã capitalul, acum aveau din toate câte puþin. În politicã nu se prea amestecau, dãdeau cel mult ºtirea curatã. Au încercat sã facã douã ediþii, Curierul dimineþii – Curierul serii, dar n-a durat din cauza problemelor de distribuþie: ziarele ajungeau deodatã, ºi ºtirile se repetau. Procopiu ºi Pavel Mirto, care þineau legãtura cu tipografia, aflatã în aceeaºi clãdire, lungitã ca un vagon uriaº spre fundul curþii, îºi luaserã rãspunderea gazetei, aºa cã plecau ultimii. Un ciocãnit îi fãcu sã ridice deodatã capul din hârtii. Intrã Marwan, fotograful. Era un eveniment, fiindcã poze în Universul nu prea vedeai.
Ilustraþii erau zilnic, însã desenate.
— Ce ne-aþi adus? întrebã direct Procopiu ºi se sculã sã strângã mâna fotografului.
— Încã nimic, dar am fotografiat câteva scene de stradã cum n-aþi mai vãzut, pe onoarea mea. Azi am stat ore întregi în zãpadã, cu aparatul instalat, sã pândesc. Iar ieri am ieºit pe fereastra de deasupra intrãrii Teatrului Naþional, cred cã sunt mãcar 15 metri înãlþime, cu aparatul dupã mine, sã fac panoramã. Bine cã n-am ameþeli, nu de mine era pãcat, ci de aparat, cã e modelul cel mai scump. Vã aduc cliºeele, dacã vã intereseazã, le-aº da pentru numãrul de Anul Nou, însã pentru ºase lei, în loc de patru, pe bucatã, cã e marfã de calitate – se hotãrî Marwan sã încerce.
Avea reputaþia cã e cam zgârie-brânzã.
25
— Numai sã nu mi le spargeþi, ca data trecutã, adãugã cu o mâhnire prea-justificatã, ºi care-i fãcu pe cei doi sã se uite, unul lateral, la calendarul de perete cu patinatoare canadiene, celãlalt la hârtiile de pe birou.
Era o amintire penibilã. Marwan le adusese un cliºeu pe sticlã cu o imagine de la procesul doctorului Bastaki, unicat absolut, tipograful îl scãpase pe jos ºi sticla se crãpase în douã. A fost nevoie sã-l cheme de acasã pe unul dintre cei trei desenatori, specialist în portrete – de altfel rivalul lui Marwan –, sã-l scoale de la un supeu cu invitaþi ºi sã-l aducã la redacþie. Desenatorul apropiase cele douã pãrþi de sticlã ºi reconstituise imaginea: sala de judecatã, pe domniºoara Elena Gorjan în prim-plan, cu o pãlãriuþã cu panã ce-i stãtea ca o creastã pe vârful capului, cu un nas care, din grabã, îi ieºise cam lung ºi cam cãzut spre bãrbie, ºi puse de la el, îndãrãtul ei, un obraz de paznic cu mustaþã falnicã. Pe amantul femeii, doctorul Bastaki – tatã de copii –, ºi pe unul din avocaþii apãrãrii, domnul Horia Rosetti, n-a mai avut timp sã-i schiþeze, deºi în cliºeu se întrezãreau, însã pe domniºoara Gorjan o desenase ºi înainte, figura ei de mironosiþã mai apãruse în ziar. Marwan s-a supãrat ºi a plecat închizând foarte apãsat uºa. Dar foarte apãsat. Aºa cã acum cei doi redactori nu ºtiau cum sã-l mai cocoloºeascã.
