— Rareº Ochiu-Zãnoagã ºi Alexandru au avut un prieten comun, un anume Grigore Cernea – ieri m-am dus numai pentru confirmarea asta, la Giurgiu –, un om de 35 de ani, dubios, o vreme a fost monah, apoi a renunþat la sutanã ºi s-a apucat de negustorie cu obiecte de cult.
În cele mai multe cazuri avea acoperire, pretextul erau ope-rele de binefacere, dar jumãtate din bani îi dosea. Numai cã icoana de la Sãrindar nu putea fi vândutã, ca tot ce 266
þinea de averea mãnãstirii. Când Nicu Filipescu a hotãrât dãrâmarea, toatã averea, aflatã în pãstrare la mai multe feþe bisericeºti, trebuia þinutã pentru o nouã bisericã, mai frumoasã decât Sãrindarul, dar al cãrei loc nu a putut fi încã ales. Dupã cum ºtiþi, intenþia aceasta se amânã sine die. Grigore Cernea l-a rugat pe Livezeanu sã se întâlneascã cu un tânãr, era vorba de Rareº, lângã moºia Bãneasa, vineri, 19 decembrie, la ora 10 dimineaþa, sã ia un pachet de la el ºi sã i-l încredinþeze unui alt om, al cãrui nume nu-l cunoaºtem. Chiar Rareº urma sã i-l spunã lui Alexandru, la fel ºi locul întâlnirii cu omul. Dupã cum se vede, Alexandru nu era decât un alt intermediar, care sã facã legãtura între Rareº ºi celãlalt comisionar. El n-o fãcea nici mãcar pe bani, ci numai din prietenie pentru acest Grigore, dupã cum m-a asigurat. ªi-l cred, între tinerii de felul lor ajutorul e ceva obiºnuit. El e genul care se vârã în încurcã-turi crezând cã face gesturi mari ºi frumoase.
Conu Costache oftã abia acum, uitându-se cu invidie la ogarul care nu putea sta locului, ca un copil neastâmpãrat.
— Gata, nu mai e nevoie sã-mi spui restul, am înþeles: când a ajuns acolo, Rareº era împuºcat, pachetul dispãrut, iar el a fugit, înþelegând cã sunt lucruri urâte la mijloc.
— Chiar aºa mi-a spus, aproape cu vorbele astea. S-a oferit sã-mi povesteascã minut cu minut ce-a fãcut de când a fugit de-acolo (a spus cã nici nu s-a apropiat, ºi cã i-a fost pur ºi simplu fricã, l-a crezut mort), a spus ºi cã putem trimite oameni sã cerceteze la el acasã ºi-n apartamentul din oraº, n-are nimic de-ascuns. Faptul cã nu ºtia de cheie m-a convins cã nu minte, altfel ar fi luat-o el, nu Petre, pe cea din buzunarul bãiatului. ªi s-a temut tare sã nu fie acuzat cã l-a omorât el, de-asta la început n-a suflat o vorbã. A aflat din ziare, mai întâi cã nu murise, apoi, spre 267
disperarea lui, c-a murit. Fiindcã numai Rareº Ochiu-Zãnoagã putea confirma cã el e nevinovat.
— ªi cum ai rezolvat ºarada? întrebã Generalul cu un ton care lui Costache îi amintea de momentele când Algiu ºtia mai multe decât subalternii sãi ºi-i punea la încercare.
Aºa cã, simþind o capcanã, se gândi bine pânã sã spunã:
— Cu excepþia cuvântului Popescu, poate nici nu era Popescu, poate era popã?, restul, stele, luminã, Maica Precistã ºi sar sau dar sunt limpezi: Rareº fusese curios ºi aflase ce trebuie sã predea, de-aici i s-a tras moartea: icoana Maicii Preciste de la Sãrindar, cea cu stele ºi luminã pe umeri, adicã diamante.
— Mã tem cã ºarada n-ai rezolvat-o cu totul corect, spuse binedispus Generalul Algiu, iar Costache se încruntã.Te deranjeazã dacã fumez?
ªi-ºi aprinse o pipã, iar musafirul îl secondã, însã cu o þigarã de foi.
— E drept cã numai întâmplarea m-a ajutat sã dau peste un element în plus. Pentru dumneata cuvintele erau scrise aºa: ºi-i arãtã cartea de vizitã pe care le notase: luminã, Popescu, luminã, cu stele, Maica Precistã, sar (dar?).
Intrã ordonanþa, aducând cu sine obiºnuitul miros de cremã de ghete ºi întrebând dacã domnii mãnâncã de searã acasã, dar Algiu îi fãcu semn cã n-au timp de asta acum.
— Am înþeles, pregãtesc, spuse ordonanþa, care ºtia la fel de bine ca ªeful siguranþei cum sã interpreteze semnele Generalului.
— ªtiam despre povestea cu icoana de la doamna Elena Turnescu, vãduva chirurgului, cea care face donaþii de mare valoare. Apoi am dat, mai mult sau mai puþin din întâmplare, peste o ºtire cu avansãrile din armatã ºi-am vãzut cã, acum câteva luni, domnul Popescu-Luminã a ajuns sublocotenent. El e cel cãruia trebuia sã-i încredinþeze 268
Alexandru pachetul, de-asta bãiatul a spus, înainte de moarte, ca o parolã, exact ce-ar fi trebuit sã-i spunã lui Alexandru.
Deci Luminã trebuia scris cu literã mare. Am fost chiar eu ºi-am vorbit cu el, fiindcã-i ºtiu bine pe superiorii lui: pare inocent, dar nu se ºtie niciodatã. Acelaºi Grigore Cernea îi transmisese sã-l aºtepte pe Alexandru Livezeanu – îl cunoºtea din vedere – la ora douãsprezece, la Gara de Nord, la primul stâlp de la coloane. Zice c-a stat douãsprezece ore prin garã, pânã la miezul nopþii, închipuindu-ºi cã poate n-a înþeles bine, dar cã n-a venit nimeni la el. Koneþ!
— Sunteþi redutabil, izbucni Costache, m-aþi fãcut ºah mat. Acum se leagã totul. Acest Grigore Cernea nu mai e în þarã ºi ceva mã face sã cred cã nici nu se mai întoarce.
Am aflat de la un hamal din Gara de Nord cã a plecat chiar de-acolo, cãtre Viena. Dar nu sunt deloc sigur cã el e cel care are icoana, fiindcã totul pare pus la cale dupã metoda lanþului de oameni care nu ºtiu decât de veriga de lângã ei, lanþ cãruia nu-i poþi da de capãt. E cea mai bunã metodã pentru cel care pune la cale lovitura, dacã vrea sã rãmânã pentru totdeauna în umbrã.
— ªi domnul Dan Creþu? întrebã Generalul. Am citit în Lumea nouã niºte lucruri pe care, spun drept, nici ordonanþa mea nu le-ar crede.
— A, da, am aflat cã cel care le-a povestit ziariºtilor de la Lumea este ajutorul amicului meu Margulis, de la cabinet, un flãcãu în care nu poþi avea încredere, l-am sfãtuit de mult sã-l dea afarã. Acum sper s-o facã. Cine ºtie ce-a auzit ºi ce-a înþeles! Oricum, despre Dan Creþu n-am aflat absolut nimic nou, n-a luat legãtura cu nimeni, nimeni nu l-a cãutat. Pare sã fi rupt toate punþile cãtre propriul trecut. Safe-ul lui nu s-a mai gãsit, dar concubina lui Fane ne-a spus cã-n el nu erau decât haine. I-a jurat ei Inelaru.
269
Trecurã la masã ºi schimbarã vorba.
— Sunteþi ºi dumneavoastrã invitat la Livezeni, de Anul Nou? Vã rog din suflet sã veniþi, m-aº simþi mai în largul meu, spuse Costache, iar pleoapele Generalului, dupã ce bãturã de câteva ori nehotãrâte, coborârã peste ochi a aprobare. Ridicã paharul, cu un vin rubiniu care lãsa franjuri transparenþi pe pereþii de sticlã.
— Pentru tine, spuse cu un ton care se voia nepãsãtor.
MIERCURI 31 DECEMBRIE
Viitorul ºi trecutul
1
M aisunt câteva ore ºi se terminã anul. Ce-am fãcut cu el sau mai bine zis din el? Am des-M coperit menuetul lui Händel, adicã melodia de la ceasul muzical al lui Jacques. Asta e bine. L-am cunoscut pe domnul Dan Creþu, care a intrat foarte uºor în familia noastrã ºi s-a împrietenit cu noi toþi. Asta e, de asemenea, foarte bine, dacã nu chiar un miracol, pentru cã papa, cam sever ºi pretenþios cu oamenii, îndepãrteazã lumea, cu atât mai mult pe un bãrbat asupra cãruia plutesc tot felul de bãnuieli, care de care mai neobiºnuite. Am cunoscut un alt Alexandru decât cel de pânã acum. Asta cred cã e rãu, deºi a fost bine. Sunt invitatã sã-mi încep anul 1998 – ia uite ce prostie am scris, ºi ce ciudat aratã! – 1898, desigur, sã-mi încep anul, aºadar, în familia Livezenilor.
Asta nu e nici bine, nici rãu, nu e nicicum, mai ales dacã rãmân acasã. ªi n-am terminat încã Vanity Fair. Asta e ºi bine, ºi rãu: rãu pentru cã nu m-am þinut de promisiune, ºi bine, fiindcã îmi pare întotdeauna rãu când se terminã o carte bunã.
M-am gândit la oamenii din jurul meu, în aceastã ultimã dimineaþã a anului, la toþi cei pe care-i cunosc ºi de care, 271
în majoritatea timpului, entre nous, nici nu-mi prea aduc aminte. M-am gândit, de pildã, la nea Cercel, portarul de la Universul, care creºte porumbei ºi care, ne-a spus papa, are niºte probleme de sãnãtate ºi se teme „sã n-ajungã la cuþit“. Ce-o fi ºi-n sufletul lui acum! M-am gândit la domnul Peppin Mirto, cât munceºte el de mult ºi cum face de toate, ºi cât de vesel ºi de politicos este, ºi ce frumos ar fi fost pentru el sã facã o carierã de cântãreþ de operã.
ªi, la fel, la signor Giuseppe, care e mai puþin talentat, dar are inimã mai mare, deºi o duce de azi pe mâine. M-am gândit la mama. ªi la papa, care se omoarã ducându-se la toþi bolnavii, pe nimica toatã sau chiar fãrã bani, cum se luptã el cu boala, zi de zi, fãrã duminicã, fãrã sã-i facã cineva statuie, nu din alt motiv decât pentru cã vrea ca suferinþa din lume sã fie cu un fir mai micã. Ca ºi cum ar face sã disparã un fir sau zece sau chiar o mie, din tot nisipul de suferinþã al lumii. M-am gândit la Jacques, cât e de curajos ºi m-am întrebat ce viitor îl aºteaptã. Nu ºtiu de ce am încredere în el mai mult decât în mine. ªi m-am gândit la biata Safta, care, pânã acum atât de încrezãtoare în steaua ei, atât de plinã de voie bunã, se duce de Anul Nou, pe drumuri înzãpezite, acasã, la o familie îndoliatã, în care durerea e proaspãtã, ºi iar mi-a venit sã plâng.
M-am gândit la Miºu, fratele lui Alexandru, la care-mi place ºuviþa de pe frunte ºi la ce-o sã facã din medicina lui ºi, imediat apoi, la doctorul Gerota, omul care m-a impresionat cel mai mult din câþi cunosc ºi care ºtiu sigur cã o sã mute munþii din loc în medicina româneascã, i se citea asta în priviri ºi-n vorbe. M-am gândit cã n-am câºtigat la loterie ºi cã nimeni din cei pe care-i cunosc n-a câºtigat la nimic. M-am gândit sã nu mã gândesc la Alexandru ºi la mine, fiindcã fac asta tot timpul. ªi m-am întrebat cine ne-a fãcut pe noi toþi sã ne cunoaºtem ºi sã trãim în acelaºi 272
timp ºi-n acelaºi loc… ªi la urmã m-am gândit cã, dacã ºi numai dacã m-aº duce la petrecere, n-am nici o rochie care sã-mi convinã – poate doar cea de culoarea violetelor de Parma, care nu-i tocmai nouã – aºadar nu mã pot duce.
ªi nici nu vreau!
2
Marioara Livezeanu privi masa prin uºa întredeschisã ºi nu-i mai veni sã-ºi ia ochii de la ea. Era ca un vis de frumoasã, ca o vitrinã de bijutier, ca o rochie de sãrbãtoare.
Faþa de masã din olandã albã înghiþise puþin cam multã scrobealã, se vedea cã la colþuri nu se unduieºte îndeajuns, stã þeapãnã ca femeile care-ºi strâng prea mult corsetul.
