Însã alt defect nu mai gãsea mesei. Stelele tãiate în cristalul paharelor luceau moale, dar când va fi aprins candelabrul ca un ou plin de lumini, vor lua foc, îºi vor încruciºa razele.
Cupele de ºampanie cu clinchet subþire erau pregãtite deoparte, pe mãsuþa de serviciu, lor le venea rândul abia la miezul nopþii. Sticlele cu ºampanie erau deja în frapiere, prinse între bucãþi mari din gheaþa lacului Ciºmigiu. Ideea cã licoarea cea mai bunã din lume a venit din Franþa ca sã stea între bucãþi de lac bucureºtean o intriga pe Marioara.
Citise în Universul, acum câteva zile, care sunt lacurile din care bucureºtenii aveau voie sã ia gheaþã: Floreasca, Herãs-trãu, Ciºmigiu, Teiu Doamnei, Pasãrea, Mogoºoaia, Fun-deni. Le-ar fi venit mai aproape Floreasca, dar acolo se înecase de curând un rândaº care se dusese tocmai ca sã ia gheaþã, aºa cã Hristea Livezeanu preferase sã-l trimitã pe al lor la Ciºmigiu. La împodobirea mesei au lucrat pânã adineauri patru femei ºi-un fecior: farfuriile von Rosenthal aveau bordurã aurie, trandafiri roz ºi frunze verzi-aurii.
Aºa cã tot restul a trebuit asortat pe aceste nuanþe – de asta 273
s-a ocupat ea însãºi. Trandafiri roz, comandaþi din timp ºi livraþi la timp, alternau cu unii albi, boboci uºor desfãcuþi, iar ºervetele cãlcate în evantai ºi prinse cu un inel de argint suflat cu aur, în formã de delfin încolãcit, erau din pânzã verde pal. Farfuriile pentru hors d ’œuvres stãteau în cele întinse ca niºte pui de porþelan în poala mamei, altele aºteptau teanc, câte douãsprezece pentru fiecare persoanã. ªi aparatul de încãlzit farfuriile, nou-nouþ, adus de la Viena.
Cupele de ºampanie: le încercase sunetul cu unghia. Sosiere, serviciu de cafea ºi ceai, port-liqueur, olivierã, samovar, cafetiere, toate se aflau la îndemânã, dar deoparte, fãrã sã deranjeze ochii. Patru rânduri de furculiþe ºi tot atâtea cuþite de argint frecate ca spadele, ºi douã linguri, numai pentru început, numãrate la fiecare mesean, cuþitele la aceeaºi distanþã cu furculiþele, nici un milimetru în plus, cuþitul de peºte la locul lui, iar lingurile ºi linguriþele în partea de sus, cum se cuvine. Supierele erau tot din porþelan Rosenthal, cu mânere dantelate, la fel ca bumbul capa-cului. Vasul era cu unduiri albe ºi borduri aurii, dar capacul avea, vai, o crãpãturã subþire ca un fir de pãr: îl lovise bucãtãreasa, iar apoi izbucnise în plâns, dar nu mai era nimic de fãcut acum, era prea târziu sã-l înlocuiascã. Marioara se desprinse cu greu de opera ei de artã ºi fugi sã se aranjeze pentru cea mai importantã searã a anului ºi sã-i pregãteascã ºi pe cei trei copii. Pentru ea, ziua de 31 era ca ºi cum ai pune punct, iar 1 ianuarie ca ºi cum ai lua-o de la capãt cu literã mare ºi îngroºatã, din cele pe care le vedeai în cãrþi, desenate la fiecare capitol. Murea de curiozitate sã-l cunoascã, în fine, pe domnul Dan Creþu. În viaþa ei nu erau prea multe evenimente, în afarã de bolile copiilor ºi certurile pãrinþilor.
Alexandru Livezeanu abia avu timp sã ajungã acasã, sã se schimbe pentru sãrbãtoarea de care n-avea nici un 274
chef. κi puse butonii cei mai frumoºi, primiþi de la tatãl lui, ºi regretã cã regula nu admite floare, la frac. Se simþea înflorit pe dinãuntru. De pe 27 decembrie anul acesta, nãvãliserã în el ºi ruºine, ºi bucurie, ºi pudoare, ºi o sfialã în faþa lumii, pe care ar fi jurat cã el n-o sã le simtã niciodatã. Anul Nou, cel puþin acum, nu era decât o noapte gãlãgioasã, care risca sã-i acopere frãgezimea de gânduri ºi de trãiri pe care ºi-o acceptase de câteva zile. Sau poate cã tãria tãcerii lui va acoperi tot vacarmul, iar sentimentul nerostit va fi auzit ca þipãtul liniºtii în mijlocul gãlãgiei.
Se simþea jumãtate luminos, jumãtate plin de întuneric.
Lumina venea de la trecut, întunericul era pentru viitor.
Grija cea mare era ca ea sã nu vinã, dupã ultima lor întâlnire, pentru cã de-atunci n-o mai vãzuse ºi ea nu-i dãduse rãspuns dupã ce primise invitaþia. Doctorul ºi soþia lui anunþaserã cã vin, o ºtia de la Marioara. Despre ea, nici o vorbã. Îi tremurã mâna când îºi potrivi papionul de mãtase, dar oglinda nu-l nemulþumi, cu chipul din ea, care-l privea altfel.
Hristea ºi Maria Livezeanu se ciondãnirã încontinuu prin uºa deschisã între camerele lor, în timp ce se pregãteau de seara festivã. Pentru ei Anul Nou era un prilej de soco-teli vechi mereu reluate. Reuºirã sã-ºi recapituleze toate acuzaþiile unei vieþi întregi, începând de la momentul în care se cunoscuserã ºi când Hristea avea ochi pentru oricine în afarã de Maria, dar ea fãcuse ce fãcuse ºi pusese mâna pe junele amorez. Ajunserã cu cearta pânã la seara precedentã când domnul întârziase, ca întotdeauna, la club.
El îi amintea ei, ea îi amintea lui, într-un duel fãrã sfârºit, din care amândoi ieºeau tãbãciþi, ºi mai îndârjiþi ca înainte.
Cât despre bãiat, Alexandru, le-a scãpat cu totul din mânã, a zis mama, ºi a simþit cã-i dau lacrimile ºi cã una se pre-linge peste pudra obrazului plin de creþuri. Hristea s-a 275
apropiat ºi i-a încheiat, dupã obicei, ºiragul de perle la spate, cadou de la nunta de argint, dar a fãcut-o cu neîn-demânare, alegându-se cu o nouã muºtruluialã. Doamna-mamã Maria Livezeanu era nervoasã ºi emoþionatã: prea mulþi musafiri necunoscuþi.
3
Vizitiii oprirã rând pe rând, la peronul bine mãturat de zãpadã. Era ger. Prima ajunse birja de piaþã a lui Miºka, cea la care erau înhãmaþi doi frumoºi cai albi. Din ea coborârã cei patru gazetari de la Universul, Procopiu ºi fraþii Mirto, toþi în þinutã de galã, ºi apoi doamna Procopiu, ºi Dan Creþu, cãruia hainele îi stãteau surprinzãtor de bine, opera lui Alexandru, mai precis a croitorului sãu.
Era de nerecunoscut, iar Neculai Procopiu trebui sã remarce cã, pentru prima datã de când l-a întâlnit, redactorul lui se potriveºte cu „decorul“. Doamna Procopiu îl privea îngânduratã ºi soþul ei nu ºtia dacã nu cumva are, acum, inima în ochi. Peppin, care se îngrãºase în ultimul timp, avusese surpriza sã vadã cã fracul nu-l mai încape. Trebuise sã împrumute de la unchiul lui, în ultimul moment, unul care-i era cam scurt, iar cãmaºa de corp a lui Pãvãlucã, cea de zile mari, era mâncatã de molii, noroc cã nu se vedea.
În ce-l priveºte pe redactorul-prim nu se simþea la larg în perechea de pantofi pãstratã numai pentru ocazii cu totul speciale, de parcã i-ar fi crescut între timp picioarele.
Toader, feciorul cel binedispus, sãri sã-i ajute ºi-i conduse pânã la treptele intrãrii, deasupra cãreia erau becuri aprinse ºi ghirlande de brad. Era ora 8. Pânã la miezul nopþii mai rãmãseserã 4 ore.
276
Când îl vãzu pe Dan, Marioara avu cea mai mare surprizã din viaþa ei: bãrbatul despre care se vorbise atâta, bãrbatul cu mister, bãrbatul despre care presa avansase chiar ideea cã ar fi strãin de timpul acesta, domnul Dan Creþu sau Kretzu, era un om absolut obiºnuit. Dezamãgirea nu durã mult, pentru cã faþa domnului Creþu îi plãcea, iar când, dupã o ezitare, acesta îi sãrutã cu delicateþe mâna, Marioara îi surâse cu un zâmbet seducãtor cu gropiþe, pus la pãstrare de o grãmadã de vreme, ºi anume de la divorþ: iatã cã-l regãsise.
Urmã, pe la 8 ºi jumãtate, trãsura familiei Margulis, veche, dar cu caii proaspãt þesãlaþi ºi hamurile cu ciucuri noi, roºii. Nelu, vizitiul, se fãcuse bine, dar era tot tras la faþã. Doamna abia încãpuse, cu poalele rochiei revãrsate, pe una din banchete, iar doctorul era flancat de Jacques ºi de ºtrengarul de Nicu, la a cãrui þinutã contribuise toatã familia: arãta ca scos din cutie. Bãiatul era roºu la faþã, îi era cald, ºi avea privirea lui de fugã sub sprâncenele în unghi ascuþit. Jacques se chinuia sã nu-i alunece cârja, dar pe trepte feciorul îl luã pur ºi simplu în braþe ºi-l depuse ca pe un fulg la uºã. Alexandru, care îºi fãcuse tocmai atunci de lucru la intrare, deºi pãrinþii lui erau cei care-i primeau pe oaspeþi, simþi un nod în gât când vãzu cã Iulia n-a venit cu ei. Refuzã sã-ºi creadã ochilor. Jumãtatea de luminã din el se stinse ºi simþi zãdãrnicia unei lungi nopþi care i se deschidea în faþã. Dar înainte ca el sã întrebe, Nicu îi spuse în aparté: „N-a fost gata!“ Alexandru prinse iute prilejul ºi se oferi cu glas de om de lume s-o aducã el pe domniºoara Margulis, cã era priceput la condus. „Sã mergi încet!“ mai apucã sã-i strige doctorul, privind în urma lui cu îngrijorare. Bãtrânul General Algiu veni la ora 9, pe caprã cu ordonanþa de care nu se despãrþea, ºi apãsat de un mare gol lângã el. Generalul se ºtia prea bãtrân, bãtrân 277
la suflet, nu la trup, ca sã mai umple golul acesta cu altã femeie. Astãzi se sfârºea anul de doliu, ceea ce însemna cã astãzi era ziua în care o pierduse pe iubita lui soþie. Anul Nou va fi mereu pentru el o zi neagrã. Dar îi era mai bine sã fie între oameni. Costache apãru târziu, dupã încã o orã, cu mademoiselle Olimpia Mãrculescu, Gilda. Cei doi ajunserã în acelaºi timp cu birja condusã de Alexandru, din care coborî domniºoara Margulis. Surpriza fu reci-procã: Costache se mirã s-o vadã pe Iulia singurã în birja lui Alexandru, iar Iulia sã-l vadã pe conu Costache însoþit, când îl ºtia singur. Li se întâlnirã privirile. Poliþistul se scuzã faþã de gazde pentru întârziere: vin direct de la Operã, unde protagonista ridicase, ca totdeauna, sala în picioare.
Dupã câteva minute de amintiri pe tema petrecerilor de Anul Nou din trecutul apropiat, domnul Hristea Livezeanu le-a arãtat o caricaturã franþuzeascã din Figaro, în care era o masã festivã, frumos aranjatã, ºi dedesubt era scrisã mãrunt replica amfitrionului: „Vã rog, fãrã politicã ºi fãrã Afacerea Dreyfus!“ Iar în partea de jos a paginii, aceeaºi masã, devastatã, cu oaspeþii bãtuþi mãr ºi cu explicaþia, scrisã la fel de mãrunt: „Ils en ont parlé.“ Cu acest apropo fin, toatã lumea fu invitatã la cinã. Erau 15 la masa mare din sufragerie, o masã din lemn masiv, care se putea mãri sau micºora dupã voie: o cifrã convenabilã, deºi 16
ar fi fost ºi mai bine, pentru simetrie, iar copiii la masa lor, mai micã, 5 la numãr. Nicu fãcea naveta între cele douã mese, fiindcã mereu avea sã-i spunã ceva lui Dan, pânã când îl vãzu Agata ºi-l certã.
278
4
— Dacã mie îmi revine onoarea prea mare de a deschide primul fereastra spre viitor, spuse gazda, atunci iatã ce vãd: pânã într-un an, doi, înainte sã schimbãm secolul,
„doamna de fier“ va fi datã jos. Cel puþin aºa sper!
Înainte de ora 12 din ultima zi a anului ’97 sau ora 0
din prima zi a anului ’98, Marioara propusese un joc de societate: sã facã fiecare o previziune pentru viitor, asta în locul obiºnuitei plãcinte cu rãvaºe, de care toatã lumea era sãtulã. (Marioara n-a mãrturisit cã plãcinta ei se arsese.) Mai bine previziuni, aºadar. Se putea merge cât de departe.
Ideea de a face o micã pauzã înainte de fripturã întruni aprobãri unanime. Celor 15 adulþi li se alãturã ºi Nicu, al 16-lea, fiindcã el se simþea ca aparþinând mai degrabã lumii de la masa mare decât mesei copiilor. Cum avea lipici la oameni, fu acceptat ca noutate. Aºadar s-au scris pe bileþele numere de la 1 la 16 ºi s-au amestecat în pãlãria lui Peppin Mirto, ca sã se tragã la sorþi ordinea interven-þiilor. Pãlãria ºi hazardul au hotãrât ca domnul Hristea Livezeanu sã fie primul, iar ultimul Dan Creþu. Ceilalþi, care cum, dar multã lume uzã de dreptul de a se abþine, fie din sfialã, fie din alte motive, greu de desluºit.
Procopiu, care era al doilea, pregãtise deja un rãspuns vag despre viitorul frumos al gazetei Universul, dar când îl auzi pe Hristea Livezeanu cã doreºte cãderea „doamnei de fier“, altfel spus la tour Eiffel, i se pãru de datoria lui de gazetar sã intervinã. Sculat în picioare dupã exemplul primului vorbitor, deºi pantofii îl obligau sã ºadã cât mai mult, ceru permisiunea sã comitã impoliteþea de a-ºi contrazice onorata gazdã:
— Turnul Eiffel va dãinui peste veacuri. Va fi vizitat de tot mai multã lume. Cine va zice Paris va zice turnul Eiffel, cine va zice turnul Eiffel va zice Paris.
279
Încurajat de zâmbetul doamnei Livezeanu, care era întotdeauna de pãrere opusã cu a consortului, continuã:
— Va rezista mãcar atâta vreme cât va þine Statuia Liber-tãþii din New York, a cãrei… la care tot el a lucrat partea metalicã. Domnul Gustave Eiffel e un geniu al oþelului, ºtie toatã lumea. E drept cã afacerea cu canalul Panama, atât de exageratã de gazete, chiar ºi la noi, a ºtirbit puþin din faima domnului inginer. A trecut totuºi de mult vremea când un scriitor fãrã mari cãrþi, cum este deocamdatã acest Léon Bloy, numea turnul „un tragic lampadar“, iar un scriitor mai bun, dar cam excentric dupã gustul meu, monsieur Huysmans, l-a descris, sã mã ierte doamnele ºi domni-ºoarele, ca pe un supozitor plin de gãuri!
Lui Procopiu i se aprinseserã obrajii ºi comesenii simþirã cã a fost atins cãlcâiul vulnerabil al gazetarului. Colegul lui de birou, Pavel Mirto, ºtia ºi cauza. Visul din adoles-cenþã al primului redactor fusese sã se facã inginer, iar Gustave Eiffel ºi Anghel Saligny erau marile lui modele, într-o lume în care în privinþa modelelor era greu de ales, fiindcã erau prea multe. Fusese la Expoziþia din Paris, în
’89, ºi spera sã-i strângã cândva mâna ºi lui Eiffel, în carne ºi oase. Pe Saligny îl cunoºtea bine, erau de-un leat. Procopiu fusese ºi la serbarea inaugurãrii bijuteriei de pod de la Cernavodã, peste Dunãre, în ’96, pe 14 septembrie, ºi-ºi amintea cu fior de miile de oameni sosiþi cu cinci trenuri de plãcere, între ei ºi cei mai faimoºi gazetari. ªi de trenul special cu toatã curtea regalã, corpul diplomatic, miniºtrii.
