O sãptãmânã mai târziu, Neculai Procopiu onora invitaþia de a participa la banchetul oferit de Ministrul lucrãrilor publice în onoarea lui Saligny ºi a celorlalþi ingineri care au lucrat la pod.
Alexandru ridicã politicos paharul spre Procopiu, pentru a-l felicita. Iatã cã avea un curaj ºi o pasiune de care nu l-ar fi crezut în stare, mereu i se pãruse un om banal.
280
ªi, ca sã treacã momentul uºor penibil lãsat de pomenirea supozitorului, un cuvânt osée la o masã festivã ºi de faþã cu doamnele, dar ãsta e riscul când inviþi gazetari, spuse:
— Numãrul 3, cine are numãrul 3?
Pãtruns de importanþa momentului, se anunþã Nicu.
Stãtea în picioare lângã scaunul Iuliei. κi dãduse jos haina ºi-ºi þinea degetele mari în bretele, cum vãzuse la nea Cercel, modelul lui. Vorbi repede, cum fãcea la ºcoalã când trebuia sã rãspundã, cu privirea þintã spre Dan:
— Pe fereastra viitorului e domnu’ Dan ºi ceva mai încolo e Jacques, care merge la plimbare, fãrã cârjã… Cu matale, adãugã, emoþionat de tãcerea care se fãcuse în jur.
— Bravo! Acum e rândul meu, spuse Alexandru, pentru cã lumea era chiar mai stânjenitã decât la intervenþia precedentã, deºi Jacques, de la locul lui, zâmbea. Înþelegea cã Nicu, þinând cont de urgenþe, îºi sacrificase dorinþele proprii de dragul lui. Nicu se uitã curios la Alexandru, sã vadã dacã spune despre secretul pe care-l ºtia el:
— Eu nu vãd nimic, dar doresc sã scriu la Universul.
Mãcar cronicã mondenã, cã tot n-aveþi, se adresã el celor trei gazetari, care pãreau sã aprobe ideea, mãcar din politeþe.
— Sã fie-ntr-un ceas bun! spuse doamna Livezeanu.
O sã uzez de dreptul de a mã abþine, n-am nimic de prezis.
Dar mi-aº dori sã urc în Turnul Eiffel, pânã sus, înainte ca el sã fie dãrâmat, cum prevede soþul meu. Fireºte, cu ascensorul! 5 franci s-or gãsi în buzunarul nostru. À bon entendeur, salut, adãugã, pentru urechile soþului ei.
Era rândul lui Pavel. Rosti cu tonul lui obiºnuit, cu surdinã, astfel încât bine de tot nu-l auzirã decât cei din imediata lui apropiere:
— Unii dintre dumneavoastrã ºtiþi cã scriu un roman.
Sã sperãm cã Dumnezeul viitorului nostru nu-i romancier, ca sã-ºi ucidã eroii nãprasnic ºi sã inventeze rãul – deºi el, Creatorul, e bun, nu-i aºa? – numai ca sã iasã bunã 281
cartea ºi sã nu zicã dracul cã el, Domnul, a creat o lume fãrã coarne ºi coadã. Sau, varianta cealaltã: sã sperãm cã nu trãim în lumea lui Nichipercea, care, plagiator fãrã teamã, a compilat lumea lui Dumnezeu, doar cã a pus ºi niºte rãu original, aºa, ca de la el. ªi din când în când Dumnezeu reuºeºte sã-l mai saboteze cu ceva bine. Sã sperãm cã oricine e Cel care a scris lumea asta (aici Pavel ridicã degetul spre cer ºi apoi îl coborî spre pãmânt) iubeºte sfârºiturile fericite, ºi cã totul e bine când se sfârºeºte cu bine.
— Totul e bine când se sfârºeºte cu moarte? îl întrerupse iritat doctorul Margulis.
— Aºa ar trebui sã credem, nu? replicã Pavel abia auzit, dar fãrã sã se tulbure. Iatã un bun sfârºit de roman. Totul e bine când se sfârºeºte cu moarte. ªi cred cã ceea ce a fost este ce va mai fi.
— Ce, binele sau moartea? îºi pierdu rãbdarea ºi Agata, care le întâlnise pe amândouã. Pãvãlucã i se pãrea ºi ei cam enervant. N-am prea înþeles previziunile dumitale, domnule Mirto, dar, ce-i drept, ºi Pitia le zicea tot aºa.
Hristea Livezeanu era puþin surd ºi nu înþelegea nimic.
— Ei, dacã vreþi sã se sfârºeascã cu nuntã sau botez, aflaþi cã fratele meu are de gând sã se-nsoare la anul, sau mãcar sã se logodeascã, spuse Pavel ºi-ºi privi fratele, care, contrar obiceiului, era posac, pesemne din cauza fracului.
Se mai ziserã urmãtoarele: omul va ajunge pe Lunã, ca-n Jules Verne, la putere vor rãmâne, vai, roºii, tot pãmântul va strãluci de luminã electricã ºi, poate, se va descoperi leacul tuberculozei (asta venea de la Leon Margulis, care spusese cã e „prognosticul“ lui). Generalul Algiu se înseni-nase puþin, rãul lui pãrea sã fi rãmas în urmã sau poate el reuºise sã i-o ia înainte. Vorbele lui au sunat altfel decât în zilele obiºnuite, ca ºi cum, în momentul în care se sculase în picioare, ar fi lãsat garda jos.
282
— La mine fereastra viitorului personal este închisã.
Dar pe fereastra þãrii vãd lucruri bune, deocamdatã. ªi le-aº mai spune copiilor sã se bucure de anii de acum, cã aºa de liniºtiþi ºi fericiþi n-o sã mai fie niciodatã! Nu ºtiu de ce spun asta, de unde mi-a venit, dar sunt pe deplin încredinþat cã aºa e. Eu nu cred într-un viitor rozalb, am vãzut prea multe, la viaþa mea. Îl las pe junele Boerescu sã continue, cã-i mai priceput decât mine, ºi la vorbe, ºi la luptele cu timpul.
Junele Costache se simþea bãtrân în noaptea de Anul Nou ºi spera sã plece înainte de începerea dansului, deºi domniºoara Mãrculescu îl privea zâmbind fermecãtor, cu pãrul ei ridicat nobil de jur-împrejurul capului ca o aurã neagrã. Arãta cu adevãrat strãlucitor, iar privirile Iuliei se îndreptau uneori cu mirare cãtre ei. Costache ºtia de la începutul serii ce-o sã spunã. În picioare, evitând orice întâlnire cu ochii Iuliei, uitându-se numai la General, îi surâse ºi, ridicând paharul cu vinul din recolta lui ’78, în care abia îºi muiase buzele, spuse:
— Pentru anul în care tocmai intrãm, nu ºtiu sã zic mare lucru. Însã prevãd cã secolul urmãtor, al douãzecilea, are sã înceapã cu domnul General Ion Algiu la conducerea Prefecturii de Poliþie. ªi cã amprentele din buricele degetelor vor deveni cel mai bun mijloc de recunoaºtere a rãu-fãcãtorilor care-ºi schimbã înfãþiºarea cu mustãþi noi.
Se auzirã tot felul de comentarii încruciºate, unii se uitarã la Dan ºi la nou crescuta lui mustãcioarã, ºi câþiva îºi privirã cu interes degetele. Iulia, care era penultima, rãmase aºezatã, ºi Alexandru ciocãni cu linguriþa în paharul lui, ca s-o ajute.
Spre mirarea tuturor fata se întoarse spre Dan:
— Domnule Creþu, cum traduceþi Vanity Fair?
— Pãi, Bâlciul deºertãciunilor, nu?
283
— Formidabil, spuse Peppin Mirto, e grozav, n-aþi stat o clipã pe gânduri. De fapt aºa e când traduci, ori prinzi de la-nceput cuvântul, ori nu-l mai gãseºti deloc.
— Previziunea mea pentru lumea viitoare, spuse Iulia, e cã va fi bâlciul deºertãciunilor sau târgul vanitãþilor. ªi mai prevãd cã femeile nu vor mai purta corset, spuse, ºi dupã aceea se înroºi foarte tare ºi se înecã.
Moment în care Alexandru bãu din pahar, Nicu îi ºopti lui Dan: „Farul din Tuzla“, iar acesta îl privi nedumerit.
Jocul se întrerupse din motive de timp. Rãmãsese numai Dan Creþu, spre regretul Marioarei, care îl fixase cu atenþie întreaga searã, convingându-se cã prima impresie n-a înºelat-o: domnul Creþu nu are nimic, dar chiar nimic misterios, este un om ca oricare altul. Zâmbi cu gropiþe.
Pendula se apropia de ora 12. Bãrbaþii destuparã sticlele de ºampanie din frapierele în care gheaþa lacului Ciºmigiu era pe jumãtate topitã. La prima bãtaie a pendulei, din cele douãsprezece, cupele se ciocnirã cu clinchet una de alta ºi luminile furã stinse de servitori, preþ de câteva secunde, ca ºi cum lumea s-ar fi oprit din mersul ei. Se auzirã chiote ºi chicotit, plastroanele bãrbaþilor strãluceau în întuneric, iar copiii se încurcau în picioarele oamenilor mari. Anica îºi ascunse capul în poala mamei ei. Generalul tuºi. Alexandru cãuta sã distingã prin beznã silueta Iuliei, cu talia micã strânsã bine în corset. Hristea Livezeanu era plictisit ºi-l durea capul. Dan Creþu se simþi luat de mânã de mânuþa lui Nicu. Imediat apoi mersul lumii se reluã, lumina se aprinse din nou, învãluindu-i deopotrivã pe oaspeþi ºi pe-ai casei. Era ca ºi cum s-ar fi reîntâlnit pe malul celãlalt al unui râu. Aºteptau de la noul an tot binele pe care cel vechi li-l refuzase. În tot oraºul se auzeau bubuiturile de tun de pe Dealul Mitropoliei, care te fãceau sã tresari mai întâi de surprizã, apoi de bucurie. Duºmanii nevãzuþi din noul timp erau puºi pe fugã. Iar urarea de La mulþi ani! se auzi de atâtea 284
ori ºi pe atâtea voci în toate casele, încât, urmând firul mulþilor ani pomeniþi, s-ar fi putut ajunge pânã departe-departe, într-un viitor pe care nimeni nu-l putea, deocamdatã, întrezãri.
