Îşi trase mînuşile. Scoase pălăria lui Dănuţ. Îi puse nuna pe fruntea năduşită
rece. În lumina lunii faţa lui Dănuţ era albă-albă, cu cearcăne subt ochi.
Cu o mînă îi acoperi ochii. Cu cealaltă îi inela părul: numai arabescuri cu luciri de argint şi gropiţe de umbră castanie.
Dintîi simţi parfumul de violete, altfel cînd izvora din mîna goală, care-i acoperea ochii. Apoi simţi coapsele femeieşti, pe care-i rezema capul.
― Ai înviat?
― ...Ştiu eu!
― Încearcă!
Îl ajută să se ridice, ţinindu-l de subţiori.
― Pornim?
― Dacă mă ajuţi!
― Fie! Profesoară dintîi; apoi infirmieră! Cum e cu tutunul?
― Să n-aud!
― Cînd ţi-i da licenţa să încerci din nou: cu patru infirmiere pe de lături!
― Da! Dacă mi-ar plăcea, aş fuma!
― Prea acri strugurii!
― Nu ţi-i bine, conaşule? îl întîmpină Gheorghiţă care zîmbise privind scena din vale, dar se îngrijorase văzîndu-l pe Dănuţ sosind cu capul pe umărul doamnei, într-o atitudine de rănit.
― O ameţeală. Mi-a trecut. Haidem.
― Să-ţi ajut?
― Nu, mulţumesc. Dă-mi voie...
Se săturase să fie tratat în copil şi infirm! O ajută, săltînd-o voiniceşte, să
încalece bihunca. Sări, la spatele ei.
― Mînă, Gheorghiţă!
El comanda.
Elastică, bihunca porni.
O ameţeală! Instinctiv, îi încolăci mijlocul... Se dezmetici. N-avea corset, nici centură! Trup lung, mijloc rotund, subţire, dar degetele nu întîlneau dungile tari ale coastelor de jos, se afunda ca în muşchiul copacilor.
Se întoarse spre el.
― Mai bine?
― Îm! Potrivit!
― Cum ţii picioarele!
― Aşa...
― În vînt? Nu. Pune-le aici. Ai să cazi jos aşa! De ce te jenezi? Pe mine nu mă
incomodezi! Mă strîng... aşa.
Îşi vîrî picioarele în aceeaşi rezemătoare, alipindu-şi pulpele de pulpele ei. Cu braţele în jurul mijlocului şi picioarele alăturate, erau ca doi călăreţi pe aceeaşi şea, cu picioarele în aceleaşi scări.
Odihnit, Zdup bătea un trap viguros.
Încet cu-ncetul, mînile lui Dănuţ, descleştîndu-se din jurul mijlocului, se urcară. Dintîi rugătoare, şovăiră, apoi, hotărîte şi dure ca plăcile de preţios metal bombat pe pieptul dansatoarelor orientale, acoperiră sînii care încăpeau în ele.
Şi fără abur de tutun, capul se aplecă pe umăr, şi buzele cu suflare fierbinte
întîlniră şi gustară parfumul de violete, acolo unde părul ridicat lasă un puf pe ceafa descoperită.
Gheorghiţă zîmbi lat, fiindcă umbrele erau lungi pe şosea, şi stăpînul său ―
vrednic stăpîn!
*
