prin tot. Din cînd în cînd numai, viaţa, care treptat se adună în jurul lor, să fie vizibilă prin ceva: o melancolie, o durere. Atunci acea simplă prezenţă a vieţii să

arate sfîşietoarea vremelnicie a copilăriei ― care să capete prin aceasta o umbră de moarte ― şi exactele ei dimensiuni de sătuleţ la poalele unui vulcan.

Trebuia să scrie acest roman. Vroia să retrăiască amănunţit dragostea lui pentru Monica, de atunci de cînd liniile de zare ale îndrăgostirii abia se limpezeau în sufletul lui de copil. Vroia s-o iubească din nou din clipa cînd o cunoscuse. Şi dragostea lui ca un vînt să-i aducă viul parfum al copilăriei. Simţea că numai cînd va isprăvi acest roman va fi copt, avînd într-adevăr vrîsta lui, schimbînd anotimpul sufletesc. Ca să-l scrie, însă, avea nevoie de prezenţa Monicăi. Numai ea îl aduna, îl lămurea şi-i da exaltarea folositoare scrisului. Monica era singura fereastră

deschisă pe sufletul lui. Visul lîngă Monica era energic şi devenea creator.

Prezenţa ei îl limita, dîndu-i intimitate. Monica era pentru el ca o hrubă în care visurile se închegau statui. Lîngă ea scrisese Alunele veveriţei, lîngă ea, Troiţa, lîngă ea va scrie Medelenii, corabie pe care venea dragostea în alaiul copilăriei.

Totuşi, nu putea numi inactivitate timpul petrecut la Bucureşti. Lungile convorbiri cu Mircea erau un fel de pregătire a romanului viitor. Dănuţ se îndoia dacă o va putea realiza pe Olguţa.

― Olguţa, în scris, va fi neverosimilă. Cînd eram copil nu mi-o puteam închipui dormind pe Olguţa. Era într-o continuă efervescenţă. Avea ceva frenetic.

Ea ducea toată casa. Pe mine mă prostea după cîteva clipe de emulaţiune, care mă

consumau. Cred că-i imposibil s-o redau pe Olguţa. Şi decît s-o falsific, decît să-i încetinesc ritmul, prefer să renunţ la ea.

Mircea susţinea că în romanul lui Dănuţ, Olguţa va fi un suveran ordonator al întregei atmosfere. Ca soarele, ea va da umbrele şi luminele romanului. Fără de ea, moş Gheorghe va fi un personaj inutil şi convenţional. Fără de ea, Monica nu va mai fi Monica. În sfîrşit, fără de Olguţa, Buftea va părea energic şi odios tiran al Monicăi. Mircea vedea în Olguţa însăşi inima romanului...

― ...Înţelegi, Dan, romanul tău nu va avea şi nu trebuie să aibă acţiune. Dar lipsa acţiunii distruge un roman, face din el o grupare de fragmente statice. Ori, lipsa acestei acţiuni va fi înlocuită strălucit prin desfăşurarea temperamentului Olguţei. În peisajul Medelenilor, Olguţa va fi apa curgătoare...

― Da, Mircea, ai dreptate, dar viteza sufletească a Olguţei n-o am. Aş putea deveni Olguţa într-o pagină, dar într-un roman întreg nu cred. Ca să descriu o succesiune de gesturi de-ale Olguţei, trebuie să beau cîteva cafele negre. Să-mi zbîrnîie sîngele. Să-mi fie gîndul neprevăzut şi vivace ca un zbor de rîndunică.

Olguţa cere o tensiune prea mare ca s-o poţi plagia sau reconstitui... Aş prefera s-o trimit la Slănic în timpul romanului şi să vorbesc uneori despre ea, fără s-o introduc direct în acţiune. Sau să fi murit Olguţa şi să-şi amintească Buftea despre ea, sau să

istorisească năzdrăvănii de-ale ei moş Gheorghe.

― Dacă moare Olguţa, mor şi Medelenii...

― Impresia ta.

― Convingerea mea, şi ţi-am explicat şi raţiunea ei. Olguţa, numai, va da romanului energia realităţii. Fără de Olguţa romanul tău e o poezie în proză, o altă

Troiţă, mai mare ca dimensiuni.

― Nu, Mircea... Şi de altfel ţi-am mai spus că Olguţa într-un roman ar părea neverosimilă, ar fi chiar. Ar da o impresie de încordare obositoare pentru lector, ar părea antipatic precoce ― şi asta ar distruge atmosfera de copilărie normală, pe

care vreau s-o realizez.

― Dan, nu fi vanitos! Spune că nu poţi, nu că-ţi strică.

― Poate! Am impresia că nu pot.

― Te înşeli!

― Mă cunosc.

― Nu te cunoşti. Eşti fratele Olguţei. Nici nu-ţi dai seama de măsura în care sînteţi fraţi. Eu ştiu mai bine.

― Nu văd!

― Un singur exemplu: v-am privit jucînd tenis. Eraţi identici. Acelaşi ritm.

Dar asta n-ar fi mare lucru! Cum spuneai tu, aveţi aceeaşi "viteză sufletească".

Numai că Olguţa o are trăind, iar tu o ai scriind. Înainte de a-mi arăta Monica unele notaţii din Alunele veveriţei, credeam că eşti un liric. M-am înşelat... E greu să-ţi dovedesc, dar am intuiţia că aveţi aceeaşi viteză sufletească. Olguţa va fi pentru tine dificultatea şi tot ea va fi victoria. Ai copilărit cu Olguţa, eşti fratele ei.

Creaţiunea în care vei realiza tot ceea ce-i lăuntric la tine ― energia ― va fi Olguţa. Greşala ta e convingerea că ar trebui să o plagiezi pe Olguţa, cum spuneai.

Nu! Pe Olguţa o vei scoate din tine. Olguţa e o virtualitate a ta, existînd întîmplător şi în realitate. Cu ea te vei descoperi pe tine.

Discuţiile cu Mircea gravitau mai ales în jurul Olguţei.

Dănuţ plănuia ca romanul să aibă două decoruri centrale, cu radiaţiuni speciale fiecare. Un decor în care să plaseze elementul cotidian al vieţii, şi altul de care să

lege o emoţie de peste hotarul realităţii. Întîiul decor era ales: curtea moşiei Medeleni. Al doilea, însă, nu era încă fixat: ori podul casei, ori căsuţa lui moş

Gheorghe. Podul casei ar fi însemnat proeminenţa în romanul proiectat a lui Buftea. Podul era refugiul lui. În pod erau mobile scoase din viaţă şi un trecut necunoscut, al străbunilor morţi. Acolo Buftea singur era stăpîn. Dar căsuţa lui moş Gheorghe era locul unde Buftea o cunoscuse pe Ileana Cosînzeana. Acolo tremurase întîia stea în sufletul botosului erou.

Mircea era de altă părere. Şi podul, şi căsuţa lui moş Gheorghe. Podul trebuia să fie odihna şi hrana de vis a "turbincei lui Ivan". Acolo "turbinca lui Ivan" se umplea de mister, de trecut, de prezent şi de melancolie, larg deschisă, la adăpost de viaţă în calmul decorului vetust. Căsuţa lui moş Gheorghe, însă, pe lîngă emoţia din faţa Ilenei Cosînzeana, avea alt rost: trebuia să dezvăluiască un nou aspect al Olguţei, întregitor. Războinica, dîrza, ireductibila Olguţa numai acolo putea fi

"duduiţa moşului".

Scenă cu scenă, capitol cu capitol, versiune cu versiune, Mircea lupta pentru Olguţa, apărînd întîietatea ei din roman, aşa cum i-o indica realitatea.

Argumentul suprem, singurul eficient, fusese răspunsul Monicăi la scrisoarea în eare Mircea îi reedita minuţios discuţiile referitoare la roman, cerîndu-i părerea.

"...Şi eu cred că ai dreptate. Sîntem douăzeci de eleve în clasa şaptea. Dincauza Olguţei, toate avem note mici laconduită, dar se distrează şi profesoaracare le pune. Mă tem că Dănuţ şi cu mine, fără de Olguţa, am fi avut zece laconduită, şi n-am mai fi fost copii..."

"...Die Rose, die Lilie, die Taube, die Sonne..."

Aprinse o ţigară.

― Zi de april!

Zîmbi cu ochii micşoraţi. Semăna cu Monica ziua aceasta limpede, plină de soare, gravă. Soarele ii juca pe genunchi. Închise ochii. Ar fi vrut să aibă capul Monicăi pe genunchi. Să fie singur cu ea, cum era cu soarele...

― S-s-salve, piciule!

― Bună dimineaţa, Tonel.

Înainte să-l vadă, auzise explozia pintenilor. Căci Tonel, după cum îi anunţase pe băieţi în ziua plecării lor la Medeleni, renunţase la cariera intelectuală, alegînd cariera armelor, deocamdată a pintenilor. Pintenii lui Tonel erau mai guralivi chiar decît purtătorul lor. Era artilerist: sabie lungă, uniformă croită pe talie.

― N-n-nici K-k-kronprinţul, bă, n-are t-t-talia lu Tonel!

...Cizme de lac, natural, cu rozete, şi acei zurgălăi epici numiţi pinteni cînd sînt destinaţi să intre în burta calului.

De cînd era artilerist trata pe foştii lui colegi de "pici", chiar şi pe Dănuţ. Venea regulat în Pitar-Moşu dumineca, după subsidii băneşti, ţigări, parfum, colonie, pudră, "c-c-conversaţii amicale" şi plimbări la Şosea cu maşina.