Castelana de la Sălcii, urmată de Dănuţ, de harmalaia cînîlor şi de ploconelele servitorilor şi servitoarelor, aştepta în faţa scărilor să vie cămărăşiţa care păstra cheile casei.
Bihunca, lătrată de cîni, trăsese la scară, în faţa rondului de trandafiri. Se auzeau vociferări, gesticulau lumini: tabără nocturnă, chemată la luptă domestică.
Dănuţ, cu mînile în buzunar, aspira parfumul trandafirilor.
Nu-l reţinuse, dar nici nu-l congediase.
În bihuncă, gestul îndrăzneţ, prelungit de-a lungul kilometrilor lunari, pierduse progresiv semnificaţia de tulbure şi ademenitoare complicitate ― de la o vreme doamna începuse să fumeze, apoi mîncase un covrig, iar fumase ― părînd impus de situaţia lor pe bihuncă, devenind oarecum, firesc şi necesar. Multe femei, tolerau aceste familiarităţi sportive, spontan, fără de nici o jenă sau reticenţă. În bobsleigh ţinuse fete şi femei, deopotrivă, de mijloc, primindu-le în braţe la unele virajuri aprige, lipit de ele din umeri pînă-n picioare, constatînd în treacăt elasticitatea lor trupească, preocupat însă de viteza bobului mai mult decît de-a sîngelui.
Rămînea sărutarea. Gîtul ei o primise impasibil, ca o scrisoare, mărcuţa lipită
de ea,
Îl credea copil. Îl tratase ca pe un copil. Cu atît mai bine! Ea singură îi servea o soluţie comodă pentru el, un rol de îngînări, stîngăcii, naivităţi şi îndrăzneli tolerate, care-i convenea; altminteri, ar fi fost jenant, umilitor mai ales.
Faţă de bărbaţi, credinţa sau impresia lor că eşti copil prostuţ, şi tratarea în consecinţă, te paralizează, fără nici un folos sau voluptate: dimpotrivă, vanitatea e iritată.
Dar convingerea femeilor că eşti copil naiv, "şcolar", cînd nu eşti, e o subtilă
superioritate asupra lor, o haină largă, în care toate mişcările ţi-s ascunse, toate gesticulările posibile în căderea faldurilor lente şi făţarnice. Se apleacă, încrezătoare ca asupra unei flori, Le săruţi: cred că-i rouă! Aleargă, înviorate şi aţîţate ca după fluturi, întind mîna, le-o strîngi tare: cred că-i vînt, se lasă-nvăluite în joacă! Le prinzi în braţe, bărbăteşte, le despoi: cred că-i zburdălnicie dezinteresată de rîu limpede şi repede!... Şi dacă văd în sfîrşit că nu eşti copil, îţi afirmă contrarul, bătîndu-te peste obraji: e aşa de comod pentru ele! Şi atît de savuros!
Cămărăşiţa alerga despletită ca văduva unui înecat. Deschise uşa. Parfumul de violete intră în casă; Dănuţ îl urmă.
Tăcere prăfuită de casă închisă cu multe covoare. Parfumul de violete dura o proaspătă înviorare. Urcară scările, precedaţi de un candelabru cu luminile aprinse.
Lux oriental pretutindeni. Covoare cu reflexe cireşii, rubinii, violete, vişinii, cărămizii, albastru persan galben stins; şaluri cu desemne iuţi ca viperile. Icoane
ornamentale. Candelabrul învia binecuvîntări rigide de sfinţi cu ochi severi şi bărbi lemnoase; petala frunţilor de madonă; lancea superbă... Pluteau amintiri de tămîie şi călugăraşi. Profan, parfumul de violete zîmbea printre ele, încruntînd întunericul din urmă.
Sus, în hall- ul parchetat negru, dragoni de argint din jurul unui uriaş vas chinezesc căscară fălcile cu limbi multiple, în care flăcările aruncau luciri de foc.
Cămărăşiţa deschise ferestrele. Flăcările ondulau; umbrele ondulau. Încăperea părea că adăposteşte palpitarea de catifea a unui imens fluture de noapte.
Două servitoare, foarte frumuşele, cu aer de subrete pariziene, elegant încălţate, cu şorţ de dantelă şi boneţele pe cap, urcau sprintene scările.
― Sărut mîna!
― Sărut mîna!
Făcură şi lui Dănuţ o reverenţă identică, fără să se mire.
― Pregătiţi samovarul în salonaş. Conduceţi-l pe domnul.
Precedat şi urmat de cîte o subretă, Dănuţ intră în salonaş. Tot parchet negru, tot covoare. Un pian de lemn mahoniu, acoperit de un şal albastru cu chenar colorat în game de roş. În mijlocul salonaşului, masă ovală de lemn roşietic, acoperită cu un şal veneţian: negru ud, flori verzui, franjuri mătăsoase, în ploaie brună de jur împrejur.
Prin ferestrele deschise, respiraţia nopţii intră. Franjurile se clătinară moale, flăcările se-ndoiră. Lent ca un şarpe care deschide ochii, destinzîndu-şi inelele solzoase, salonaşul învia.
Subretele răscoliră valurile colorate ale pernelor îngrămădite pe divan, răspîndindu-le pe marginea dinspre părete şi la căpătîi.
Se înclinară. Plecară, închizînd uşa. Curentul stinse cîteva lumînări. Panica celorlalte se potoli.
A! O bibliotecă!
Trei rafturi joase de lemn roşietic. Cărţi multe, legate în piele, cu o variaţie care dovedea o cochetărie pentru cărţi egală celeilalte. Leneşă dezordine.
Cum le lăsase mîna care le răfoise, aşa erau. Şi colbul de pe rafturi: brumă pe o castană sălbatecă.
André Gide, Pélladan, Baudelaire, Rimbaud, Pierre Louys, Walt Whitman...
Zîmbi. Situase în aceste rafturi un virtual volum;
DAN DELEANU
VERSURI
E agreabil să fii scriitor! Numele tău pe coperta unei cărţi învelită în piele; o carte răsfoită de mîni... Ce fel de mîni avea?... Parfumul de violete şi-l amintea.
Acolo în iarbă, pe marginea şoselei, simţindu-i mîna pe ochi, îi venise să guste parfumul mînii cu vîrful limbei, cum îţi vine să guşti uneori parfumul din flacoanele femeilor pe care le frecventezi. Îşi amintise, însă, că era trist şi convalescent şi renunţase.
O subretă intră aducînd samovarul. Cealaltă veni în urmă cu tablaua.
Ieşiră.
Îşi dădu seama, deodată, că era plină noapte, că în loc să doarmă ― cum
credeau cei de acasă ― era într-o casă necunoscută, cu o femeie străină, într-un decor "gen vitrină Djaburov", cum numea Olguţa excesul de orientalism în decoraţia caselor, care începuse să bîntuie: reflex social al literaturii decadente şi al celei exotice din Franţa ― şi o mirare extraordinară îi încreţi faţa. Se deschise parcă un oblon şi o fereastră în el.
Un cucoş cîntă, prin somn probabil, obsedat de soare.
