Se apropie, ducînd instinctiv mîna la chipiu.

― A! Dumneata eşti, Deleanu! Bine, Deleanu, ce Dumnezeu, nu eşti încă

student!

― Mă iertaţi, domnule director, eram preocupat...

― Bine, bine! Tot elev bun?

― ...Dă!

― Bună ziua, Deleanu.

― Vă salut, domnule director.

Făcu vreo cîţiva paşi. Se opri. Un zîmbet i se închega pe faţă. Bine că nu-l prinsese fumînd pe stradă!

Şi zîmbi, un zîmbet la care participau şi plămînii.

Slavă Domnului! Era încă elevul Dan Deleanu dintr-a opta modernă.

-------------------------------

Ionel Teodoreanu

La Medeleni

Vol.4

ÎNTRE VÎNTURI

PARTEA ÎNTÎIA

1

SFÎRŞITUL UNUI AN ŞCOLAR

Ardeau numai luminile utile, depărtate cu preciziune unele de altele, aerian izolate, cu spaţii de noapte marină între licăririle lor fragile. Întuneric prin umbra onctuos spintecată ― spuma elicei fumega alb pe vîntul lins al apei ― fără de trup, tăcut; vaporul nu era decît procesiunea somnambulă a unei constelaţii grupată

geometric, subt tremurul captiv al constelaţiilor fixe.

Nu răsuna nici un tunet spumos de talaz ― salt solitar sfărmat în larguri ― nici pas desculţ de val nu s-auzea, împiedicîndu-se în trena lungă. Tăcere fără cadenţă

de frunză, iarbă, vînt sau undă: tăcerea cosmic destinsă în fluida boltire a celor patru zări. Cosite, vastele întinderi abureau seva salină a mării. Amar, amar parfum de toamnă, de parcă Zeul apelor adînci strivise-n palme sucul pămîntean al frunzelor de nuc şi, cu o singură mişcare, îl imensificase umed pîn' la stele.

Toţi pasagerii dormeau în cabinele alb şi jilav mirositoare a odaie de baie, cu ferestruicile închise, înfăşuraţi în pături groase, căci după suavele nopţi mediteraneene, cu dulcea lor privire de un albastru marin subt vălurile de cadînă

ale lunii, şi cu suflarea lor de floare de lămîi, migdal şi portocal ― aspra noapte a Mării Negre înfricoşa ca ochii de corsar.

De aceea, coverta cabinelor de clasa I era pustie; chaises-longues- urile, goale.

În curba molatecă a unora, cîte o batistă uitată amintea viteazul strănut care alungase în cabină pe călătoarea hotărîtă, în principiu, să aştepte răsăritul lunii.

Două chaises-longues- uri numai erau ocupate. Unul adăpostea o umbră, somnul unei umbre; celălalt, o lumină, o iluminare căpşunie cu intermitenţe de întuneric: ritmul luminos al pipelor pufăite. Aceasta împrăştia mirosul franc al maryland-ului. Fumătorul era un fanatic al maryland- ului, tutun a cărui aromă

pornea elegiac din adolescenţa-i depărtată, cu bereta de catifea a pictorilor înclinată

pe-o ureche în care viaţa din Montmartre răsuna cu zvon de sărutări, pahare sparte sau ciocnite şi argot de midinete.

"La royne Blanche comme lis

Qui chantait à voix de seraine

Berte au grant pié, Bietris, Alis,

Haremburgis qui tient la Maine,

Et Johanne la bonne Lorraine

Que Englois brûlèrent à Rouan

Où sont-ilz, où Vierge souvraine?

Mais où sont les neiges d'antan?" 1

Unde era Parisul de altădată? Alt sunet aveau cafenelele, alt miros. Monedele yankee şi britanice ricanau cinic, ca şi răsfrîngerea lor în ochii midinetelor de astăzi.

Odinioară, moneda franceză aruncată pe zincul bistro-ului era rîsul boemei calice. Nu mai răsuna. Calicia de după război se numea mizerie, şi era.

Fumul pipelor engleze şi americane, adevărat cocktail tabagic, fiertură de tutun cu miere, santal, smochine şi opiu, dulceag ca sarailiile orientale, echivoc, trîndav şi cu cleioasă ceaţă, izgonise simplul şi bărbătescul fum de maryland; ori poate acesta pierise deasupra tranşeelor galice o dată cu o întreagă generaţie al cărei parfum fusese.

Jazul antropofag, urlat, scuipat, scrîşnit, orăcăit şi hîrîit de gura cacofonică a negrilor buzaţi, destrăbălase zîmbetul francez, copil al şansonetei melancolice şi maliţioase. Vechiul Paris ardea pe rugul valutar, încălzind obrajii congestionaţi ai celor care arseseră odinioară pe Ioana d'Arc, şi ai fraţilor lor transoceanici.

Alexandru Pallă, moldovean cu străbuni de pe vremea lui vodă Ştefan, nu se

mai simţea contimporan cu viaţa Parisului. Îmbătrînise?

Cînd nu mai eşti contimporanul epocii în care-ţi porţi declinul vîrstei, ci numai al pietrelor amintitoare a epocii apuse, te-ai sihăstrit în trecut, ca înserarea în apa brumărie a unei vechi oglinzi, printre tăceri uscate de mătăsuri.

Alexandru Pallă nu mai trăia viaţa Parisului, şi cum pentru el a trăi însemna a picta, nu mai picta viaţa Parisului, dar nici viaţa demodată a amintirilor. Pe pînzele lui de după război, curgeau apele Senei cu cenuşiuri lung ostenite spre funduri turburi de argint, dar nici o vîslă nu le turbură visarea, nici un catarg, nici un braţ

1 Regina Blanche, ca un crin / Cîntînd cu vocea-i fermecată, / Bietris, Alis, Berte cu picior plin, / Haremburgis din Maine de-altădată, Lorena Ioana nenfricată / Ce-au ars-o anglii la Rouan, / Unde-s, stăpînă preacurată? / Ci unde-i neaua de mai an?

(Fr.)

de om, şi curgerea lor ca şi a timpului era parcă solemn împovărată de imensa trenă

a propriului trecut; visau cheiurile Senei cu parapete triste şi pustii, c-un uuit de vînt parcă amuţit prin golul lor şi un vîrtej de frunze moarte, dus; cîte un pod trecea de la un mal la altul cu paşii tăcerii prin rugina lui; se năruia un zid de casă veche cu varul măcinat ca faţa de os a leproşilor.