Singura revanşă!
― Poftim o carte bună: La portrait de Dorian Gray. După ce-o ceteşti mi-o aduci.
Îl întovărăşi pînă în antretul de jos.
― Noapte bună. Poftim şi o cutie de ţigări. Să nu mai strănuţi cînd tragi fumul!
La revedere.
Afară, la lumina lunii, se uită pe copertă: un nume scris de-a curmezişul, imperios: Ioana Pallă.
― Aaa! Ioana Pallă!...
Soţia senatorului, cumnata pictorului... Moşu Vania, plecarea în America...
Ioana Pallă: sinuciderea cu ciudate comentarii a unei pictoriţe poloneze venită la Iaşi, prietena ei...
Spre Medeleni mînă el, tot aşa de vijelios ca şi la dus.
Avea o tragică sfărîmare în suflet. Vînduse unui păcătos trup de femeie secretul Adinei, secretul dragostii lui.
Ioana Pallă ştia ceea ce numai dragostea lui ştiuse: că Adina nu era fetiţă, cum părea. I se părea că dragostea lui deschisese larg porţile ei închise pînă atunci tuturora, ca o casă scoasă la licitaţie.
Se isprăvise palida insomnie a lunii. Veneau zorii. Dănuţ deschise uşa. Intră.
― Dan, tu eşti?
― Te-ai sculat, Mircea?
― N-am putut dormi.
Dănuţ oftă. Zvîrli cascheta şi haina. Se lăsă un scaun, privind ferestrele.
Mircea, în cămeşă de noapte şi papuci, avea o faţă de ermit adolescent după
ispite.
Dănuţ aprinse o ţigară.
― Ce, fumezi?
― Pî! făcu Dănuţ din buze, dezgustat.
Mircea suspină. N-avea curajul să vorbească.
― Mircea!
― Ce?
Dănuţ ridicase capul, cu un aer resemnat şi hotărît.
― Sînt un porc!
Mircea oftă din greu.
― Şi eu.
PARTEA A TREIA
I
IOANA PALLĂ
Alexandru Pallă către Ioana Pallă
Veneţia
Dragă Ioană,
Ce cîntec îţi imaginezi că am auzit azi dimineaţă, deşteptîndu-mă?
Ascultă-l:
«Mergi la Li-ido barcaruo-uolă
Zic doi juni şi-şi a-legeu Uo gon-duolâ-ntre gonduo-uo-uo-uole Şi voioş'n iesăreau, e-he-heu...»
Partea cea mai nostimă e că cel care-l fredona eram chiar eu, aşa precum ţil-am transcris, cu indescriptibiul accent şi tremoloal lui Sake.
