Începutul era un coşmar. Simţise răceala viperii şi înţepătura colţilor în sînul drept. Se deşteptase cu tîmplele reci şi inima-n galop. Lucidă, imediat îşi dăduse seama că, în timpul somnului, cruciuliţa cu lemn sfînt, pe care o purta din copilărie la gît, atîrnată de un lănţujel lung, îi încrustase, ostil parcă, un colţ în sînul drept.

Atît. Adormise iar, pe cealaltă coastă.

Peste cîteva luni, dimineaţa, în odaia de baie, cu o mişcare familiară din copilărie, îşi apăsa părul cu palmele, de o parte şi de alta a cărării. Abia ieşise de subt duşul rece. Simţise o jenă, ca o haină nouă greşit tăiată, care te strînge 2 Iată, a pornit mica durere... dar dacă se mai repetă, trebuie s-o curm numaidecît (fr.).

subţioară. Făcuse mişcări cu braţele. Jena dispăruse. Reapărea însă atunci cînd ridica braţele deasupra capului. Parcă se strîmtase pielea. Descoperise cauza: o mică duritate rotundă, superficial ascunsă în sînul drept.

Ridicase din umeri şi se îmbrăcase. Cîteva zile scena matinală se repetase, fără

ecou diurn. Între timp, Monica plecase în Pirinei, pentru cîteva zile, la prietena lor comună Andrée Bertrand. Se dusese la profesorul Mass, din cochetărie, ca să-i extragă "cette énervante boule de graisse"3

"Extracţia" luase proporţii de operaţie, din cauza decorului şi a cloroformului numai, căci prezenţa profesorului Mass, în uniforma hirurgicală, transforma lugubrul doliu alb al sălii de operaţie într-un alb culinar, un alb de cofetărie în care fierbe ciocolata cu dulce clocot, aşteptată de mormanele de frişcă decorativă.

Olguţa se aşezase pe masa de operaţie, în lunga cămaşă de noapte al cărei miros de sulfină aducea parfum de Medeleni, îndepărtată solicitudine a doamnei Deleanu.

Un gest neprevăzut al Olguţei dăduse un ritm alegru şi zîmbitor tăcerii preliminare în timpul căreia se pregăteşte cloroformul. Fusese invitată să-şi scoată

cămaşa care nu avea deschizătură în faţă. Îşi scuturase pletele şi cu o singură

mişcare găsise soluţia oportună. Trasă brusc, din două părţi, de degetele lungi şi impetuoase, c-un fîşîit metalic olanda se rupse net pînă subt sîni. În această atmosferă de ea creată, Olguţa îşi părăsise trupul de o puritate egipţiană, pe masa de operaţie.

După opt zile, abia, îşi revăzuse sînul, bandajat pînă atunci, cînd profesorul Mass îi scosese firele. Puţin bosumflat, ca un obraz de copil deşteptat noaptea din somn, purta o fină semilună roză.

"...voilà, il est parti le petit bobo..., mais s'il venait a se répéter, il faudral'enlever tout de suite"...

Era frig şi umed pe mare. O săgeta iar cicatricea, intimidîndu-i respiraţia.

Închise ochii ghemuindu-şi bărbia în piept. Sufletul ostenit de trup avea descurajarea luptătorului călit în lupte glorioase, cînd îşi dă seama că lama lungă, tăioasa prelungire a braţului, care-l purtase pînă atunci ca o firească aripă bărbată, i-a devenit deodată grea în mînă şi străină, biruindu-l şi pe el .

*

Amiaza lunii ardea atît de intens încît pleoapele somnului, opace, deveneau translucide ca boabele de poamă.

Nici albul mat al varului mînăstiresc, nici cerul sur al perlei în care un zbor de îngeri s-a împăienjenit şi agonia unei lebede a fulguit; nici dura marmură în spuma căreia pluteşte alba nuditate a statuilor; nici îngheţatul crin şi nici fosforescenţa 3 Acest enervant bob de grăsime (fr.).

albă a zăpezii ― şi nici una din înfloririle, mîniile, gînguririle, curgerile, plutirile şi suavităţile albului pămîntesc, nu putea fi asemuită cu neclintita dezlănţuire a luminii de lună.

Fuseseră parcă păduri pe mare, păduri masive. Nu mai erau. Vibrau străvezii în golul luminii care le străbătuse mistuindu-le.

Neagră, densă ca încleştarea pămîntului, marea devenise adîncă, şi clarul ei afund era al lunii: în cer ca şi în mare. Fusese pămînt, era apă haotică după somnul metamorfozei. Dar mai era pe undeva pămînt? Mai erau munţi, dealuri, stînci, mari reliefuri aspre pe care pasul sună, şi prin care cuvîntul fîlfîie-n ecouri? Dar mai erau paşi? Mai răsunau cuvinte?

Trecea un zbor halucinat prin toate cele, pulberea unei viteze albe. Tot ce era parcă fusese numai.

Din orizont în orizont, stea, apă şi noapte, sufletul era un gol în golul fără

piedică şi fără de hotar al lunii.

*

Minutarele cronometrului arătau două jumătate. "A stat", gîndi precipitat Monica, sărind din pat. Şi încă zăpăcită de somnul întrerupt de lună ca de un pumn de apă proaspătă-n obraz, puse mîna pe beretă, reveni, smunci cămeşa de zi şi ciorapii, scutură capul alungîndu-şi cozile pe spate, clipi...

Tic-tacul ceasornicului o trase de ureche. Deschise ferestruica, scoase capul, văzu ziua mare, găsi luna, o privi incredulă ca pe-o farsă de-a Olguţei, zîmbi stelelor ― era luna ― şi respiră adînc, punîndu-şi mînile pe inimă.

Cu capul înclinat pe o parte, părea că ţine-n braţe un buchet prea greu.

Prin fereastra căscată, frigul pătrunsese, rărind căldura, cutremurînd trupul Monicăi.

Închise fereastra şi se aşeză pe pat bucuroasă că erau numai două jumătate, întristată că erau abia două jumătate, fericită că va ajunge la Constanţa în zori, tristă că Iaşul nu era port la Marea Neagră în locul Constanţei, bucuroasă şi tristă

de toate cele, căci bucuriile Monicăi, ca şi genele ei grele, se-nvecinau cu lacrimile.

Atîta aur îi îmbrăca părul, încît părea luminat de soare ca acele cupole ale bisericilor avîntate care mai strălucesc încă atunci cînd tot oraşul e-n amurg. Poate de asta trupul părea mai nalt decît era, culminînd în aurul aerian.

Era frumoasă? naltă? zveltă? Nu-i erau palizi obrajii, turburi ochii? Naltă, ar fi vrut să fie, zveltă, dulce, limpede ca dragostea pe care i-o aducea lui Dănuţ după

trei ani de despărţire. Să-i fie trupul conturul şi iluminarea dragostei, cum pare cupa de cristal conturul şi iluminarea pură a apei care-o umple.

Dănuţ! Topit în buzele ei, numele drag nu era strigăt, ci tăcere îmbrăţişată. Îl iubea atît de mult încît numai de la el primea impresia multiplă a vieţii, zvîcnirea ei

caldă. Cînd se gîndea la Dănuţ, o dulce greutate i se cufunda în suflet, şi sub bătaia inimii, ultim inel deasupra unei cufundări adînci, ardeau comorile-ngropate în fluida imensitate a amintirii.

Era atît de real Dănuţ, depărtatul Dănuţ, încît toţi ceilalţi oameni pe care-i cunoştea, cu care trăia zilnic, păreau pictaţi pe pînze moarte, cu încremenită lor mişcare desuetă, cetiţi în cărţi prăfuite, cu voce tare; pentru Monica, tinereţea celorlalţi părea situată în istorie, ca tinereţea străbunilor, căci singurul contemporan al inimii ei era solitarul Dănuţ. Uşă al cărei mîner păstra întipărirea caldă a mînii lui Dănuţ, uşă prin care năvălea copilul mare cu vestea dragostei în ochi; fereastră

la care privea Dănuţ, cu bărbia în mîni, cum fîlfîiau albastre dealurile Iaşului, spre depărtata Monica; pernă, în care se îngropa capul lui Dănuţ, bucle şi parfum călduţ, ca un mănunchi de flori uitat de Monica pe divanul ei; carte în care ochii lui Dănuţ

descopereau ca-ntr-o oglindă fumurie de-nserare, zîmbetul Monicăi aplecat spre el

― sufletul Monicăi era tot ce putea fi în jurul lui Dănuţ cu duioşie şi cu bunătate.

Şi totuşi se ducea spre Dănuţ, venind de departe; vaporul mergea încet şi erau...

"A stat!" se încruntă Monica.

Nu stătuse. Tic-tacul bătea regulat. Cu domoală hărnicie de furnici urnind uriaşe greutăţi, clipele mişcau trupul de lăcustă moartă a minutarului.

Erau trei fără douăzeci... şi aproape cinci minute.

Minutare! Minutare!

Ochii Monicăi se opriră pe toate minutarele familiare ei. Mergeau toate? Nu se oprise nici unul? N-a rămas nici unul în urmă?

Minutarele ceasului din bucătăria de la Iaşi mergeau. Ceas nichelat, cu pîntece de darabană, proptit gimnastic pe patru picioare, cu casca de alarmă a clopoţelului deasupra. Rămînea totdeauna în urmă.

― De ce nu-s gata puii?

― Da i-aţi poruncit pi la opt!

― Sigur. Îs opt şi un sfert, invoca doamna Deleanu sfertul academic.