― Di unde, duduie, numai şăpti jumatati-i la "riveiu" nostru, pi ochii mei, parcă ci-s chioară?

― Uf! Am să-l dau pe foc "riveiu" vostru.

― Nichelu-i incombustibil, mamă dragă, intervenea Olguţa.

Era nemuritor ceasul din bucătărie, "riveiu", cum i se spunea de servitori,

"crăcănel", cum îl poreclise Olguţa din pricina atitudinei de călăreţ cu patru picioare, "blindatul", cum îi spunea nu mai puţin nemuritorul Neculai, inventatorul cuvintelor nobile.

Trei fără douăzeci şi trei de minute.

În bucătărie, focul stins, călduţ încă. Bîzîie somnul natal al muştelor. Subt cuptor cloceşte găina preferată a "babii". Baba... Le scrisese doamna Deleanu că

baba se-mbată des, că slugile nu mai pot sta de răul ei şi că "dacă mai continuă, îi

dau drumul"...

Inima Monicăi se strînse. Dacă nu mai era baba, în bucătărie nu mai era piuit de puişori rotunzi şi aurii, nu mai erau pisici, cîni... Dacă nu mai era baba, amintirile cu foc de toamnă, măsuţa joasă, turtă-dulce, cucoşei şi mere coapte, din bucătăria de la Medeleni, rămîneau zvîrlite-afară, ca mîţişorii lepădaţi.

*

Trei fără douăzeci şi două de minute. Minuţioasa preciziune a cronometrelor!

Lumina lunii, de o intensitate solară, răspica pînă şi genele minutelor.

"Cucul" din sofrageria de la Iaşi. Cadranul negru, orele albe, minutarele aurii, cutia ca o căsuţă elveţiană: şi timpul e fermier în Elveţia. Două fetiţe cu şorţuri de şcoală, una brună cu fulgere albe de rîs şi fulgere negre de ochi, alta blondă, stînd cuminte pe scaunul grav cu perniţă, roşind cu genele plecate de cîte ori se aude cuvîntul "Dănuţ" oftat de doamna Deleanu, învăpăindu-se cu genele ridicate de cîte ori s-aude cuvîntul "Buftea", biciuit de Olguţa.

Un zgomot de resorturi, o uşiţă se deschise ca pentru o minusculă scamatorie, şi apare un cucuşor de lemn făcînd o reverenţă: "cu-cu" cîntă cucul şi dispare-n clămpănitul uşiţei urgente.

― Unu! exclamă domnul Deleanu, sorbindu-şi cafeaua şi consultîndu-şi agenda. Şi mi-i un somn!... Paa, copii!

Şi, ca şi cucul, dispare domnul Deleanu.

Cînta numai în trecut guşiţa cucului de lemn, căci numai amintiri veneau şi se sculau de la masa din sofragerie, scuturîndu-şi fărămiturile, în cadenţa complimentului automat, în miros de pîne, de tutun şi de cafea prăjită.

Lugubra pendulă antică din salon. De marmură neagră, masivă şi întunecată, ca insula mortuară a lui Bocklin4 în draperia rigidă a chiparoşilor. Toate orele sunate de ea aveau accentul cobitor al miezului de noapte. Sunet slab, stins, ca un vaiet de buhnă subtpămînteană. Şi cadranul ei era livid în piatra sumbră, ca o fereastră de biserică pustie în lumina lunii, prin care minutarele săgetau un zbor negru.

Trîmbiţile mobilizării în noaptea de august. Dănuţ venise în permisie de la Şcoala militară. Tuns, slăbit, timid şi taciturn, ca în copilărie, în uniforma grea de constrîngeri.

În anul acela nu plecaseră la Medeleni. Olguţa era la Govora cu domnul Deleanu, Dănuţ la Şcoala de artilerie din Bucureşti. Mai apăsător ar fi fost pustiul la Medeleni decît la Iaşi.

Noaptea de august, cu privirea ei de căprioară gonită... Se plimbase cu Dănuţ

4 Arnold Bocklin (1827―1901) ― pictor elveţian, autor de tablouri mitologice, alegorice şi de peisaje (Insula morţilor, Tărîmul celor fericiţi ş.a.).

pe străzi lăturalnice, unde nu erau agenţi de-ai comenduirei, nici coşmarul galonat, care-i dădea lui Dănuţ spasmul salutului.

Rătăciseră amîndoi în ţinutul de stele şi umbrare al Sărăriei, din care pornesc străduţe laterale spre vale, ca nişte vîsle putrezind în voia apei unui port părăsit.

Erau îmbrăcaţi aşa cum se sculaseră de la masă: Monica cu capul gol, Dănuţ fără

capelă şi fără sabie. Se coborîseră pe scări, trecuseră prin ogradă, ieşiseră pe stradă

mînă-n mînă, ca îndrăgostiţii de la ţară, şi porniseră prin Iaşi ca printr-o odaie familiară, cu stelele pe cer ca o sulfină pe dulap, cu siluetele caselor întunecate ca nişte mobile de nuc şi de stejar, cu luminile potolite şi blajine ca luciri de candelă

subt iconare.

― Dănuţ, să ne-ntoarcem, ne aşteaptă tante Alice...

O lăsaseră cîntînd la pianul din salon.

În preajma casei sub bolta unui castan... Cădeau şi acuma-n sufletul Monicăi stelele nopţii de august cu tot şiragul cerului desprins de cutremurul sărutării care-i răsturnase capul în imensitatea respirată cu gura şi bătută cu genele a cerului care-i lăsase pe frunte umezeala şi înălţimea.

Doamna Deleanu cînta.

― V-aţi plimbat, copii?

Se roşiseră cu gura pecetluită de aceeaşi sărutare, gravi.

― Hai să ne culcăm, e tîrziu!... Ce s-aude?

Trîmbiţele. Sunetul lor spart în tăcerea Iaşului.

Clopotele, grele, colosale, ca potcoavele unui cal apocaliptic pe lespezi de metal.

Uralele mulţimii. Se aprindeau lumini pretutindeni. Pendula neagră bătuse de douăsprezece ori, şi se oprise, mută, fără tic-tac, cu minutarele drepte, ca şi cum moartea şi-ar fi ridicat degetul în faţa vieţii.

Doamna Deleanu se rezemase de pian. Monica încremenise cu mîna pe tîmplă.

Şi-n tăcerea rănită din care cad lacrimile, toată tinereţea lui Dănuţ îmbătrînise întrun zîmbet şi se prăbuşise în umerii plecaţi.

― S-a declarat războiul, mamă...

*

Toate luminile-s stinse, numai fereastra odăii lui Dănuţ e palidă, deşi storul e tras şi deşi lampa de la birou e cu abatjour.

Dănuţ scrie. Iar a băut cafea neagră. Iar nu doarme. Iar lucrează cu fereastra închisă, în fum de tutun, cu mucurile de ţigări morman în scrumelniţa de lîngă

caiet. Nu bate la uşă. Intră de-a dreptul, în halat, papuci, cu cozile pe spate.

N-o aude. Tresare. Obrajii lui sînt în mînile ei.

Doamne! Tîmplele lui Dănuţ zvîcnind în mînile Monicăi, în mînile care de trei

ani fac gestul rugăciunii atît de fierbinte că parcă n-ar fi lipite una de alta de vidul lor, ci ar cuprinde tîmplele vii ale lui Dănuţ.

Doamne! Prăbuşita respiraţie de stele a fericirii! Trage storul, deschide fereastra şi intră-n odaie ― noaptea, noaptea Iaşului, tăcerea Iaşului, parfumul Iaşului, respiraţia Iaşului, şi Dănuţ e alături, viu, în afară de Monica... şi-i tîrziu...