― Umflă-l. Bagă-l la başcă! tunase plutonierul Vulpe.

Nu se mişcase nimeni, căci toţi îl ştiau "dat dracului" pe plutonier, şi de asemenea cunoşteau toţi amnistia generală din 1916, pe care de altfel o dez-aprobau. Aceasta aflase Vania din interjecţionala conferinţă pe care i-o ţinuse plutonierul Vulpe, despre amnistie şi închisoare. Frontul, faţă de închisoare, era socotit ca o vilegiatură glorioasă, nemeritată.

― Aşa-i, mă leat, românul: iertător...

― Bini, bini cu amnestie la timp di paci, da la război mai bini fără, insinuase un negustor usturoiat, care corespundea din ochi, cu ochiul, nara şi plămînii buzunarelor plutonierului.

Negustorul prefera vilegiatura închisorii.

Intervenţia neaşteptată a unui locotenent precipitase serviabil actele operetei militare. Locotenentul fusese elevul lui Vania. Teroarea pe care o inspira profesorul de matematică fostului elev nul, era atît de durabilă, încît îl salutase pe Vania cu gestul alarmat al ridicării din bancă şi cu un: "Vă salut, domnule profesor", exotic în acel decor. Şi îl servise cu promptitudinea cu care odinioară

ştergea de pe tabelă cu buretele nerozia lent cifrată, subt ochii verzi ai profesorului de pe catedră.

Epilogul. La plecare, plutonierul Vulpe îi strînsese mîna.

― Îmi pare bine, domnule profesor... Cum aţi zis?

― Vania.

― Vania, oftase admirativ Vulpe. Frumos nume... Ei, bietu tatu-meu m-a botezat Ion, că m-a făcut mama de Sfîntul Ion. Ştiţi, nevoile...

― Am onoarea, domnule plutonier.

― Zi-mi Ionică, că-i mai particoler.

*

După masă încredinţase Olguţei geamandanul în care-şi avea "biblioteca" şi

"garderoba civilă". Olguţa-i împrumutase un geamandan al ei, mai mic, în care-şi rînduise rufele: spălate şi cîrpite de mînă de bărbat. Răspîndeau un miros tare de săpun în calup.

― Să ne vedem sănătoşi! se adresase tuturora din pragul salonului: cordiale în hotărîtul lor contur, vorbele tuturor plecărilor.

Obrajii Olguţei erau foarte albi şi gura încleştată. Îl însoţise pînă la poartă, dimpreună cu Monica.

Încă o dată:

― Să ne vedem sănătoşi!

Şuierau locomotivele. Tremurau stelele cerului de septembre. Bocancii sunau metalic pe asfalt. Se îndepărta calm, masiv, drept, spătos. Păşind în răspărul unei

ape repezi, tot aşa ar fi mers. Îl vedeai în noapte, ca printr-o mulţime care s-ar fi dat în lături în faţa lui. Trecuse pe subt lumina unui felinar. Cotise.

Tremurau stelele cerului de septembre în sufletul Olguţei aplecat deasupra nopţii, căci de la nici o fereastră de-acum nu mai putea să-l vadă.

*

Totuşi, îl mai văzuse chiar în acea noapte.

Curînd după plecarea lui Vania, cu spontaneitatea impetuoasă pe care o regăsise de îndată ce fusese singură, se hotărîse să-l însoţească la gară.

Plecase fără ştirea nimănui, prin starea de asediu a oraşului. Gara era o cazarmă

revărsată. Acolo noaptea mirosea a toval ca o tăbăcărie; mai puternic decît mirosul cărbunelui, mirosul mobilizării stăpînea. Pretutindeni, pe cimentul sălii de intrare, îngrămădiţi ca sacii în antrepozite, prăbuşiţi ca trunchiurile în pădurile tăiate, soldaţii împachetaţi pentru front.

Durerea cu palmele bătătorite fuma mahorcă şi scuipa amar.

Peronul era pădure scundă, prin care sticleau roş ochii de lup ai locomotivelor.

Treceau cu pieptul împletit în pielării galbene, cu scîrţîit de geamandan nou, sublocotenenţi cu aer de liceeni deghizaţi. Unii aveau ochi de juncă şi fumau pentru întîia oară. Alţii înjurau cu miros de alcool. Ordonanţele duceau lăzi de lemn cu inscripţii albe, lunguieţe şi rigide ca raclele. La lumini fugare de chibrit vedeai o mînă cu o bucată de mălai, o traistă vărgată, o raniţă, un obraz de femeie înmărmurit ca la căpătîiul unui mort.

Răsunau numai ordinele militare, această brutală telegrafie verbală. Mulţimea tăcea: vorbele se înapoiaseră în sate, de la barieră, ca nişte mînji pe lîngă carele şi căruţele care se întorceau goale, cu o femeie, cu un copil, cu un bătrîn.

Cineva cînta nazal şi tînguitor dintr-un fir de iarbă. Mai exista iarbă, primăvara?

Olguţa trecuse dincolo de peron, dincolo de baraca ceaiurilor, spre un tren lung, împresurat de mişcările mulţimii.

― Tu eşti, Olguţa?... Pe cine cauţi? vibrase deodată noaptea, bărbăteşte.

Îşi făcuse loc, înlăturînd cu mînile două grupuri, şi răsărise în faţa ei.

Olguţa plecase ochii şi capul. Vorbise fără lacrimi, dar în şoaptă răspicată:

― Am venit, Vania... am venit... să-ţi spun... să te întorci sănătos.

O clipă, mînile Olguţei fuseseră în mînile lui Vania: izvor în vad de fluviu.

Plecase. Nici o vorbă. Nici faţa nu i-o văzuse, fiindcă nu îndrăznise să ridice ochii. Plecase, plecase. Apoi, ascunsă într-un ungher de gară, aşteptase, aşteptase, fereastră pustie cu noapte şi stele, pînă tîrziu, mult după miezul nopţii, cînd trenul pornise.

Trecuse locomotiva, peşteră de iad, cu fum, flăcări, lopeţi şi negre zvîcniri,

apoi vagoane, vagoane nenumărate, cu tăceri, coruri, glasuri, cai, furgoane, lumini...

În urma trenului...

Şi nu-i mai văzuse faţa.

*

Vania Dumşa era un simplu soldat printre sutele de mii. În tot timpul războiului, geamandanul, cascheta şi paltonul lui Vania îl aşteptaseră în odaia Olguţei.

Abia în 1919, în ajunul plecării la Paris, Olguţa umblase în geamandan. În compartimentul "garderobă" erau hainele, cam sărăcăcioase fără de forma puterii stăpînului lor.

În compartimentul bibliotecă, domneau cărţile de matematică. Puţină literatură

rusească, Les opinions de Jérôme Coignard, un volum de Kipling, Kim, şi Baladele lui Villon.

La fund tocmai găsise cele cinci caiete care-i cutremuraseră mînile. Cinci caiete de cifre, formule şi semne matematice. Singura urmă vie a celui dus era inaccesibilă şi enigmatică pentru Olguţa, ca aurul astronomic al constelaţiilor.