"Pauvre Paşa!"
"...Am recurs la o stratagemă. Am întrebat-o brusc; pentru întîia oară în viaţamea m-am roşit.
― Îl cunoşti pe tînărul Deleanu?
Ce crezi că mi-a răspuns? Că nu-l cunoaşte?
A sărit în picioare, cu obrajii în flăcări:
― Îl cunoşti?
― Îl cunosc, i-am răspuns cu inima albă.
― Îl iubesc, Paşa.
Şi a început să plîngă..."
Multă vreme, Ioana Pallă privi plafonul salonaşului. Reluă lectura fără să mai
aprindă o nouă ţigară.
"...Continuarea e şi mai extraordinară.
Ca s-o consolez, i-am făgăduit ― ascultă, Ioana! ― să dăruiesc portretul ei, armonia de verde şi roş, în care pasiunea mea tremură miliarde de stele, tînărului Deleanu. Exclamă tu. Eu nu mai ştiu.
― Îl iubeşti, Adia?
― Da, Paşa, îl iubesc.
Asta cu ochii umezi de lacrimi şi mînile încrucişate pe genunchi.
― De ce-l iubeşti?
Alexandru Pallă punînd astfel de întrebări!
― Nu ştiu... Îl iubesc ca pe un mărţişor găsit pe stradă... E un copil. Îl iubesc.
Pe tînărul Deleanu!
Mi-a spus că e în clasa opta la Liceul Lazăr, şi că-l iubeşte. Alt nimic!
M-am gîndit să scriu unui profesor de la Lazăr, fost coleg al meu pe vremuri,dar nu-i ştiu adresa, şi chiar dacă i-aş şti-o, ce vrei să-i scriu, ce vrei să-mirăspundă? Să-l întreb cum e elevul Deleanu? Mi-ar răspunde ce notă are ladesemn şi al cîtelea e la clasificaţie. Am renunţat. Nu mă gîndeam la tine, mă ierţi,Ioana.
Am întrebat-o pentru ce-a plecat în străinătate dacă-l iubeşte.
― El n-are nevoie de mine! Eu îl iubesc... Ori la Veneţia, ori la Bucureşti, nu-i totuna?
Şi ― iarta-mă, Ioana ― i-am povestit tot. Am dat pe faţă stratagema. Te ştiepe tine, scrisoarea ta: i-am istorisit numai pasajul relativ la ea. Nici nu s-asupărat, nici nu s-a mirat. Mi-a spus că pe tine nu te-a observat în tren, sau te-auitat, şi că-i pare rău.
Cine-i tînărul Deleanu, Ioana? Fă-mi harta lui. Amănunţeşte-mi-l din toatepunctele de vedere. Trimete-mi fotografia lui; dacă poţi, mai multe chiar; înuniformă de liceu, în costum de vacanţă...
E oare nepotul lui Grigore Deleanu, inginerul, poreclit Englezul? Pe acela îlcunosc: e un original. Spune-mi cine-i mama tînărului. Seducţiunea bărbaţilor ―
mai ales în adolescenţă ― e moştenită de la mamele lor.
Uite-n ce hal am ajuns!
Tuce crezi? Un bărbat în genul meu poate înlocui în sufletul unei femei... petînărul Deleanu? Dartu n-o cunoşti pe Adia! Şi fără de aceasta răspunsul e caduc.
Adia are pentru dragostea mea misterul simplicităţii. Ca pictor şi ca om ocunosc perfect. E numai lumină, nici o umbră. E sufletul cel mai nealterat de viaţă,pe care l-am întîlnit. Nici o impuritate, nici un ascunziş, nici un vicleşug. Mieluţ înfloare. O cameră albă plină de soare. Răsfrînge ca oglinzile veneţiene tot ceîntîlneşte, pur. E cea mai puţin «femeie» din cîte am cunoscut. Poate de asta,pentru dragostea mea, e cea mai femeie dintre toate.
E «ataşată» de mine. Acesta-i termenul just. Cînd lipsesc mai mult ― stauuneori închis cu tînărul Deleanu ― mă întreabă de ce-am lipsit, ce-am făcut, undeam fost.
O distrează cravatele mele, ochii mei, hainele mele. Are uneori atenţii care mă
înduioşează. Dăunăzi mi-a cusutun nasture care spînzura. S-o fi văzut, Ioana,
gospodină!
Închipuieşte-ţi formula la care am ajuns: aş dori să fie copilul meu, fetiţa mea.
Nimeni ― nici tu ― n-ar cunoaşte dublul fond al pasiunii pentru fetiţa mea; poate nici eu! Şi atunci, în acest sfîşietor şi dulce sentiment al paternităţii l-aş
îngloba şi pe tînărul Deleanu. I-aş avea în mine pe amîndoi. Uite la ce-am ajuns,Ioana!
Ce-are să fie nu ştiu! Îmi limitez viitorul la prezent.
Pentru întîia oară în viaţă, convieţuiesc cu o femeie de care nu m-am atins, şinu doresc nimic alt decît s-o simt lîngă mine rîzînd, jucîndu-se cu cristalelecandelabrelor, plîngînd, iubind chiar ― însă de la Veneţia ― pe tînărul Deleanu din România. Dar doresc să ştiu cine-i tînărul Deleanu.