Minunea comestibilă e cumpărată, amănunt cu amănunt, de la brutărie, lăptărie, băcănie. La rîndul tău, cu bani identici, vei oferi prietenului o identică sinteză de delicii. Te opreşti, din întîmplare, lîngă un zidar care mănîncă pe o schelă. L-ai văzut din depărtare. Îl admiri. Apetitul său franc, în decorul muncii oprite ― var, cărămidă şi căldări ― dă seducţiuni imperioase pînii care rîde lat, măslinii brune şi-ndrăcit sărate, şi slăninii vărgate cu cioric ardeiat. Te uiţi la schelă, te uiţi la zidar, înghiţi. Se întîmplă să te vadă şi, spontan, să-ţi taie cu cuţitul o felie de pîne, una de slănină şi să ţi le ofere cordial.

Cele mai simple vorbe spuse de Vania dădeau impresia că şi le smulge dintr-o substanţă limitată, că-i împuţinează hrana lui; astfel căpătau semnificaţia preţioasă

a unui dar rupt de la gură.

― Îmi pare bine că te văd, Olguţa.

Să-i spuie:

― Şi mie, Vania.

Nu. Era inutil.

Dar cînd spui cuiva pe care nu l-ai văzut de şase ani, după o tăcere de şase ani,

"îmi pare bine că te văd", şi cînd vorbele sînt spuse sobru, cu seriozitatea unei bucurii prea adînci ca să fie exuberantă ― înseamnă că cel care se bucură văzîndu-te, te-a ţinut minte, te-a regretat poate.

― Mi-e cald, Vania, ia-ţi paltonul.

― E frig. Păstrează-l.

― Tu?

― Eu beau ceai.

Niciodată Olguţa nu acceptase privilegiul creat de bărbat femeii slabe, atunci cînd e frumoasă. Adică, bărbatul să tremure fiindcă paltonul său cavaleresc... Sau să primească duşul ploii torenţiale, fiindcă umbrela sa ocrotitoare... E penibil să

vezi un bărbat răzbit de frig, livid, cu dinţi clănţănituri, zîmbindu-ţi protector ― şi e şi mai penibil să-l vezi subt ploaie, permeabil, bleg, gutunărit, caricatură

omenească a sifonului, contemplîndu-te cu ochi prometeici de pompier care-a stins focul.

Acceptă totuşi paltonul lui Vania pe umerii ei, fiindcă Vania nu tremura, şi ea, fără paltonul lui, desigur c-ar fi tremurat. Numai lîngă Vania accepta să fie femeie.

Şi era într-atît, încît nu se miră nici de ea, nici de Vania.

Îl vedea, ca întotdeauna, profilat pe cer. Îşi bea ceaiul, ruseşte, cu o bucată de zahăr în gură, sorbindu-l clocotit dintr-o farfurie albastră, scobită adînc. Aşezat pe o lădiţă, cu genunchii desfăcuţi, aplecat deasupra farfurioarei, avea atitudinea soldaţilor în tabără cînd îşi beau supa din gamelă.

Nu se schimbase. Absorbea enorme cantităţi de ceai, la masă mînca întreit mai

mult decît ceilalţi comeseni, dar fără lacomă pripire, grav şi concentrat ca cei care-şi fac semnul crucii înainte de a se aşeza la masă ― şi isprăvea o dată cu toţi.

Într-un muzeu cu armuri medievale, statura lui n-ar fi părut confecţionată în atelierele de croitorie ale unui veac debil. Văzîndu-l pentru întîia oară, cuvîntul

"bărbat" îţi venea pe buze cu intonaţia amplă cu care exclamai: "un munte" ― cînd ochii şi gestul mînii ridicate îl văd şi îl salută.

Rasă, dură ochiului, faţa lui nu părea luminată de brici, britanic, ci rebelă

părului ca stînca toridă.

Rotunzi şi foarte mici, după criteriul spaţial, ochii lui Vania erau obositori de intenşi. Două puncte verzi dilatate într-atît, încît vibraţia culorii devenea lumină.

Păreau concentrarea altor ochi mai mari, ca soarele trecut prin lupă. Văzîndu-l de profil, te frapa nasul.

Un nas straşnic, cu nări groase, curb arcuite deasupra buzelor cărnoase. Însă

după ce exclamai în faţa nasului ― comic în sine ca toate nasurile mari ― vedeai împlîntarea masivă a frunţii scunde, late, bombată deasupra arcadei, ca metalele, nu ca petalele, vedeai agerimea netă a bărbiei scăpărînd, şi-ţi dădeai seama că linia întregului profil, cu proeminenţa dominantă, întrecea linia profilului normal nu după ritmul deformant al caricaturii, ci în măsura în care capul calului din frunte, suprem distins în plină viteză, întrece la potou nările calului de alături. Vedeai profilul avîntului spre viaţă, întrecîndu-l pe-al celorlalţi ― şi deveneai simplu spectator.

Acest profil ― pe atunci descarnat şi famelic ― în primăvara anului 1917, pornise din lagărul de prizonieri români, tîrînd prin noapte un trup vărgat de bătăi, se ridicase ca fumul negru şi se aplecase deasupra unei sentinele cu cască prusacă, gîtuită cum storci un burete ― trecuse prin toate nopţile Germaniei, ca printr-un tunel, săpat pe brînci, cu fruntea şi cu mînile, şi se înălţase subt cerul atît de suav comercial al Elveţiei, hirsut, pămîntiu şi enorm. Nu se oprise. Pornise din nou spre Germania cu armatele franceze, la pas, pe brînci, tranşee cu tranşee, în uniforma albastră; apoi, sergent în corpul expediţionar francez, plecase în Rusia. În 1921 era la Geneva, improvizat librar. Cel mai ciudat librar al Genevei. Nu accepta în librărie decît preferinţele sale, pe care le impunea clienţilor.

De pildă, clientul intra cerîndu-i Sous les yeux d'Occident6 de Joseph Conrad.

Braţele amplului librar se ridicau şi cădeau vast dezolate.

Stimate domn, e o carte slabă. Acest Conrad e polonez şi scrie englezeşte.

Această carte, scrisă în englezeşte de un polonez expatriat, descrie sufletul rusesc văzut de mintea unui englez. Vedeţi ce amestec înfiorător! Dacă vi se oferă un voiaj gratuit în Japonia sau o carte de Loti despre Japonia, cred că n-o să ezitaţi şi o 6 Sub ochii Occidentului, operă a scriitorului neoromantic englez, de origină

poloneză, Joseph Conrad (1857―1924).

să alegeţi vaporul. Ei bine, stimate domn, eu vă ofer o călătorie gratuită în sufletul rusesc: toate volumele Dostoievski, Fedor Dostoievski. Nu ezitaţi. Sous les yeux d'Occident! Dumneavoastră aveţi ochi de occidental, eu vă ofer autentica dramă

slavă. Cumpăraţi un volum de Dostoïevski, iată: Fraţii Karamazov. Costă şi mai ieftin pe deasupra.

Clientul şovăia.

― Stimate domn, vă rog acceptaţi această carte. V-o împrumut, v-o dăruiesc.

Permiteţi-mi să adaug şi Les possédés.

Clientul, uluit, ieşea cu două cărţi subt braţ, pentru care fantasticul librar nu acceptase bani.

Alt client cerea o carte de Paul Bourget. Se pomenea cu o carte de Mirbeau, în care fadul Bourget se topea ca un elegant borcan de briliantină la dogoarea unui foc haiducesc, la care se pîrjolesc în frigare berbeci întregi.

― V-am cerut Bourget, răspica lectorul.

― Mi-aţi cerut, stimate domn, o otravă cu care desigur v-aţi intoxicat. V-am oferit antidotul.

― Dar...

― Vă rog, acceptaţi-l.

― Domnule...

― Îmi veţi fi recunoscător.

O domnişoară cerea Toi et moi de Paul Géraldy.

― "Ariane, ma soeur, de quelles amours blessée, vous mourûtes, aux bords où vous futes laissée7l" recita Vania, îndulcind metalica octavă a glasului său, dîndu-i, pentru Racine, timbrul de oboi. E frumos acest suspin, nu, domnişoară? Cumpăraţi Racine, domnişoară. E miere curată, vă asigură un urs adevărat. Géraldy e un manechin de modă. Îl vedeţi în toate vitrinele, gratuit. E păcat să daţi bani...