Scutură-te, Paşa! Niciodată n-ai fost modest. Tu, Superbul, Magnificul, tocmaiacuma să ai tracul şcolăresc, tracul debutantului.
Nu te-am văzut de şase luni, dar te ştiu mai bine decît oglinda ta. Timpul te
«patinează» ca pe tablourile de rasă. Tîmplele albe nu sînt decît, o cochetărie aochilor care au vrut să-şi valorifice în decor de argint, negrul invincibil. Daramestecul tău de ambre şi maryland! Eşti singurul bărbat care ştie cum trebuie să
miroase un bărbat. Femeia care te-a cunoscut nu mai poate suporta în braţele eialte mirosuri.
În legătură cu această din urmă constatare, să-ţi mai indic un amănuntcaracteristic al «rivalului» tău. Are mîni inexpresive pe faţă şi pe dos. Liniilepalmei arată calmul plat al mediocrităţii echilibrate. Şi ştii că adevărul e în palmă,nu pe frunte. Degete scurte, stîngace cînd se mişcă, greoaie cînd apucă. Mînă demoşier sîrguitor, bună să pălmuiască argaţii, să ciupească ţărăncuţele agricole,să ţie hăţurile şi coada biciului, să facă pasienţe şi să aibă gesturi de imperator cubucătăreasa şi nevasta.
Pune alături mînile tale făcute pentru trupurile albe, pentru culori, şaluri,covoare, papier imperial... Şi femeile, bunul meu Paşa ― o ştiai înainte ― sînt mult mai sensibile la mîni decît îşi închipuie bărbaţii. Mîna unui bărbat pentru o femeie e întîia fereastră deschisă asupra calităţii ritmului de care e capabil în dragoste şi asupra duratei lui. Sînt mîni brutale şi urgente cum sînt cucoşii. Altele grase, cu degete apoase şi umflate: acelea dorm oricînd, sau, mai exact, adorm mereu. Altele-s veşnic năduşite, cleioase, făcute mai degrabă să ţie locul hîrtiei de prins muşte. Altele, discursive, secundează onorabil vorba, chiar pasionată, dar restul nu. Altele, bădărane, ar prinde bătături oricînd: şi cînd fac dragoste, ară şi prăşesc. Altele, păroase ― cunoşti falsa virilitate a părului ― indispun ca un obraz neras. Altele sînt prea specializate, prea unilaterale: ştiu să gesticuleze, dar nu mai ştiu să alinte. Sînt deplasate.
Darmînile tale, incomparabil Paşa! Ţi-aduci aminte cînd ceteam Le jardin des caresses, ai exclamat:
«Mes mains sont les chemins qui mènent au jardin des caresses».
Şi nu te lăudai! Ştiai să răsfoieşti o carte preţioasă, un trup ― şi să le ceteşti.
Mînile tale, Paşa, sînt singurele demne să reţină mînile care «lăsau dîră în apă
veneţiană».
Junele Deleanu se va consola imediat cu domesticitateafemeiuşcă de acasă. E
predestinat la aşaceva.
Dar Adia îl iubeşte pe tînărul Deleanu!
Care-i izvorul acestei informaţii? însăşi Adia.
De cînd ai devenit atît de credul, Paşa?
Minte Adia?...
Nu sări în sus! Nu minte. Ca şi tine, sînt convinsă că Adia e cea mai puţinfemeie din cîte am cunoscut. Dar, în primul rînd, pentru cel care-o iubeşte, fiecarefemeie e cea mai puţin femeie din cîte a cunoscut. Asta înseamnă să fii femeie.
Cînd nu eşti, rămîi «o femeie ca toate celelalte» pentru toţi bărbaţii. Acesta este stocul de femei destinat maternităţii şi evanghelicelor adultere. Viaţa lor e cuprinsă în trei etape: logodna, căsătoria şi onestul adulter.
Adevărata femeie, bunul meu Paşa, nu tăgăduieşte, mărturiseşte. Darmărturisirea ei decolorează realitatea mai puternic decît minciuna. Minciuna lasă
joc liber acelei inchizitoriale imaginaţii numită gelozie. Mărturisirea limitează, esupusă deci uitării, şi pe deasupra măguleşte vanitatea bărbatului care chiarînşelat, a dominat, obţinînd adevărul: aşa-zisul adevăr, căci autentica minciună
feminină nu e decît un adevăr nuanţat. El a rămas«bărbat puternic» obţinînd de la
«femeia slabă» mărturisirea. Conştiinţa acestei superiorităţi în bărbatul înşelat eprincipiul tuturor iertărilor.
Dar să examinăm mărturisirea Adiei.
«Îl iubesc.»
Şi a plîns.
A afirmat un adevăr în acea clipă? Desigur că da, fiindcă tonul ei te-a convins,şi lacrimile ei te-au înduioşat. Si vis me flere58...
În acea clipă, cu tine alături ― subliniez aceasta ― îl iubea cu voce tare şi lacrimi pe obraz. Dar dacă tu nu erai alături de ea, l-ar fi iubit la fel? Cred că nu.
Mai întîi, chiar dacă nu interveneai tu în viaţa Adiei, ea continua să se plimbela Veneţia, fiindcă: «mie-mi place Veneţia»! Deşi ruda ei plecase alarmată cudrept cuvînt de război, deşi circulau cred şi acolo, ca pretutindeni, zvonuri despreinvazia Moldovei de către ruşi, deşi tînărul Deleanu era în Moldova primejduită....
În acest timp, Adia se plimba în gondolă, «făcînd dîră în apa veneţiană».
Nu-ţi pare insolit acest calm, acest «mie-mi place Veneţia», cînd cel «pe care-liubesc» e în Moldova?
Cîtă vreme n-a avut pe nimeni căruia să-i spuie «îl iubesc pe Dan Deleanu», seplimba prin Veneţia, cum ai văzut-o. Vra să zică, lacrimile vin din vorbele «îliubesc», nu din tăcerea «a iubi», neîmpărtăşită nimănui.
Dar de ce întîiei persoane care i-a pomenit de existenţa acestui tînăr Deleanui-a mărturisit imediat, pe loc, că îl iubeşte? Nu vezi tu, bunule Paşa, în acestevorbe care i-au sărit de pe buze, în această afirmaţiune inutilă, conştiinţa surdă anesiguranţei sentimentului atît de tare şi de iute proclamat?
Dacă-ţi răspundea: «Da, îl cunosc...» ― tăcerea de după «îl cunosc» ―
tăcere din care interlocutorul era exclus ― era într-adevăr reculegerea melancolică a dragostii în faţa unei neaşteptate evocări.
58 Dacă vrei să mă deplîngi (lat.)
«Îl cunoşti pe tînărul Deleanu?» ai întrebat-o tu inopinat.
Ea ţi-a răspuns afirmativ, dar te-a pus în curent cu un sentiment al ei ― de ordin intim ― faţă de această persoană pentru întîia oară apărută între voi. Ţi-a dat deci mai mult decît i-ai cerut. În primul rînd, ea avea nevoie de aşa ceva. În acea clipă a monologat, n-a dialogat ― sau a dialogat nu cu tine, ci cu o Adină
retrospectivă.
Acel «îl iubesc» spontan şi tare e justificarea lui «mie-mi place Veneţia», eafirmarea cu ton agresiv faţă de uitarea de pînă atunci. E conştiinţa slăbiciunii şiipocrizia involuntară pentru comoditatea sufletului.
