Ţi-aduci aminte de doctorul Velescu? Începuse paralizia progresivă. Făcea cuefort cea mai elementară mişcare. Căutai să-i ajuţi, ţinîndu-i paltonul, de pildă. Terefuza fanfaron şi energic.
«Nu-nu-nu! Eu îmi fac toate serviciile singur.»
Şi îşi punea paltonul cu satisfacţia omului care-a făcut un gest eroic. Aveanevoie de astfel de exagerări ca să-şi alunge panica paraliziei, ca să-şidovedească validitatea integră pentru cel mai neînsemnat lucru.
Acel «îl iubesc» al Adiei are aceeaşi semnificaţie, din acest punct de vedere.
Acel «îl iubesc» se traduce prin: «Vai! Abia acum îmi dau seama că pînă azi amuitat să-l iubesc...»
Ori, aşa ceva nu se uită. Iar lacrimile, candidule Paşa, erau pentru dragosteaei defunctă, sau pe aproape, nu pentru tînărul Deleanu dorit şi regretat.
Dar să examinăm aceste vorbe şi din alt punct de vedere. De ce ţi le-a spustocmai ţie? Căci orice vei crede şi orice vei spune tu, Adia ştie c-o iubeşti. Femeile,bunul meu Paşa, au în mişcările conştiinţei ceea ce s-ar putea numi «coadaochiului». Cu coada ochiului fiziologic, surprinzi ceea ce lumea crede că-ţi scapă:un zîmbet depreciator, un gest schiţat, un semn fugar, o mimică destinată altuia, încare eşti comentat pe la spate. Această «coada ochiului» a conştiinţei femininezăreşte totodată apropierea dragostei pe care bărbaţii ― mai simpli din acest punct de vedere ― n-o văd decît atunci cînd le sare-n ochi, şi încă!
E imposibil ca Adia să nu fi văzut privirea schimbată cu gondolierul cînd asărit din gondolă. E imposibil, instabilule Paşa, să nu-şi fi dat seama, în timp ce opictai, că pe lîngă ochiul pictorului, care «înregistra» frumuseţea ei, selecţionîndce-i mai expresiv în ea, o mai privea şi ochiul îndrăgostitului, care-l deranja pepictor, făcîndu-l să adore ― dezinteresat din punct de vedere artistic ― modelul iubit în clipa cînd nu mai era pictat. Cunosc...
Atunci de ce tocmai ţie ţi-a mărturisit că iubeşte pe un altul?
Bagă de seamă, Paşa, nu ţi-a spus: «Pe tine nu te iubesc, nici nu te pot iubi,fiindcă iubesc pe altcineva», ceea ce ar fi fost o grosolănie.
A spus atît: «Îl iubesc».
Dar există cuvînt care să dea unei femei mai deplină frumuseţe, mai arzătoarefeminitate decît acesta?
În momentul cînd a spus «îl iubesc», a ştiut că o iubeşti, fiindcă frumuseţea pecare i-o dă acel cuvînt o făcea invincibilă în ochii celui care-o privea şi ascultaspunîndu-l. Acest «îl iubesc» se traduce astfel: «Ştiu, Paşa, că mă iubeşti...
Iubeşte-mă. Ia-mă. Răpeşte-mă din acest îl iubesc »
Tu, natural, te-ai întristat auzind că-l iubeşte pe tînărul Deleanu. Deci, ai
iubit-o mai tare. Ai renunţat la ea, adică ai vrut să renunţi, şi ai văzut că nu poţi. Aidevenit gelos, deci suveranitatea absolută a proprietăţii ţi-a devenit necesară, deunde pînă atunci îţi părea facultativă.
Prin acest «îl iubesc» ea te-a făcut să fugi şi după trecutul şi viitorul ei, cîndpînă atunci te ştia mulţumit cu staţionareaîn faţa prezentului. Te-a legat cu maimulte lanţuri, avînd aerul că te dezleagă. [...]
Îmi vei spune, bunule Paşa, că eu facun monstru din Adia, că-i atribui calculeşi subtilităţi odioase, incompatibile cu simplicitatea ei de cristal.
Te înşeli! E cochetă, şinu pare. De asta efemeie aleasă. Perfecţiunea ultimă aunui scriitor ― uite: Gide ― e să pară că n-are nici un stil şi totuşi să-l aibă pe cel mai dificil: al simplicităţii reconstituite. Aşa-i şi cochetăria adevărată. Îţi dă
impresia unei absenţe. Astaînseamnă că e străvezie catot ce e perfect pur.
Există învăluind totul, dar n-o vezi. Adevărata cochetărie e involuntară, ca şifeminitatea cu care se identifică.
Cînd Adia ţi-a spus «îl iubesc», a spusceea ce trebuie să spuie ca să
declanşeze o mişcare mai puţin pasivă adragostii tale spre ea.
Acest «îl iubesc», în ultimă analiză, fericitule Paşa, înseamnă: «Te iubesc».
Şi tocmai eu, eleva ta, să-ţi fac lecţii, să te ajut! Nu te întrista. Asta înseamnă
că eşti tînăr. Fii orgolios că poţi primi lecţii de la eleva ta. Tu iubeşti, eu îţidovedesc că eşti iubit. Vezi şi tu în partea cui se îngrămădesc anii.
N-am isprăvit încă. Doresc să fii liniştit. Un singur lucru a rămas, pentru tine,obscur şi, poate, îngrijorător: cum a putut Adia ― ea n-are nevoie de elogii ―
să-l iubească pe tînărul Deleanu despre a cărui valoare ţi-am vorbit suficient?
Cum a putut să intre aşa ceva prin «porţile împărăteşti» care sînt ochii Adiei?
Nici n-a intrat, nici n-a ieşit, fiindcă nu l-a iubit.
Dar: «Îl iubesc»...
O confuzie, bunul meu Paşa, o simplă confuzie din acelea care încurcă peoamenii tineri. Nu vreau să-ţi fac o lecţie cu subiect anost, dar sînt silită să facoarecare consideraţii asupra maternităţii ca generatoare de confuzii.
Pretind unii că femeia, cu tot ce-i specific în fiziologia ei, e creată pentruconfecţionarea pruncului. Poate că da. În tot cazul, sentimentul maternităţii există
şi în cea mai stearpă femeie. Forma cea mai rudimentară şi cea mai directă eafecţiunea pentru propriul copil. Totuşi, bagă de seamă cîte femei nu-s de loc
«mame» cu odraslele lor. După avizul meu, această vitregie ― mai generalizată
decît se crede! ― înseamnă că nu numaidecît copilul, copilul tău, polarizează
acest sentiment, a cărui existenţă mi se pare axiomatică. Dimpotrivă, afecţiuneapentru copilul tău fiind oarecum obligatorie (prin sancţiunea opiniei publice, cutoate variantele ei artistice, morale, religioase şi juridice) devine un fel decorvadă. În tot cazul, e mai puţin spontană, mai puţin liberă, mai puţindezinteresată, tocmai din pricina obligativităţii ei, din pricina amesteculuicolectivităţii. Un exemplu lămuritor în această privinţă: Doi tineri se iubesc pefuriş fiindcă familiile... Dragostea lor e perfectă tocmai fiindcă familiile: În sfîrşit,datorită cine ştie căror împrejurări, familiile consimt. Ceea ce era delicios «pefuriş» devine ostentativ şi obligator «pe faţă». Mama ei, clipind din ochi, roagă peinvitaţi să-i lase singuri şi, pe la spate, cu o voce destul de tare, se înduioşează degentileţa «hulubaşilor». E aşa-zisa clipă încîntătoare a logodnei. Dragostea cu
drăgălaşe demonstraţii în doi, «hulubismul» devine obligator pentru logodnici.
Altfel n-ar mai fi logodnici ― aşa cum e cîntată această noţiune ― n-or mai fi logodnici pentru cei care-au venit nu să-i felicite, ci să-i vadă logodnici.
Voluptate cu spectatori la vrîsta logodnelor normale nu există. Şi atunci,tinerii îndrăgostiţi, deveniţi prin logodnă funcţionari ai idilei, încep să simtă
