Uneori, oferea ceai clientului incredul, şi făcea lungi lecturi irezistibile. Glasul gros exalta luminozitatea netedă a frazei lui Anatole France, care apărea cărnoasă, goală, albă şi rotundă ca o nimfă ondulînd printre trunchiuri de pădure seculară.

Tragedia în lumini de zîmbete şi de legume a lui Crainquebille, cînd ridică din greşeală vălul Justiţiei care-i dă lipsă la cîntar, lui, negustorul ambulant, cu umilă şi onestă balanţă; duhul doctului şi sfîntului abate Jérôme Coignard, măsluitor la joc de cărţi, fur, asasin şi linge-blide, în cugetul căruia zîmbetul, ca şi lumina soarelui, e veşnic şi se formează din fuziunea corpurilor solide ale seriozităţii; Bergeret, savantul dascăl universitar, încornorat de nevastă subt ochii lui, şi care în loc să

facă moarte de om, îşi ia coarnele de pe frunte, coborîndu-şi-le în cugetare ca un emoţionant motiv decorativ săpat pe zidul unei peştere primitive de întîii oameni; 7 Ariana, surioară, de ce amor rănită/Te-ai stins pe locul unde ai fost, vai, părăsită?

(Fr.)

Paphnuce, cel care-şi servea trupul de o murdărie îndîrjită, cerului, în vîrful unui stîlp, ca un aperitiv în vîrf de scobitoare, oferit lui Dumnezeu; şi toate făpturile născute din lumina păgînă şi zîmbetul lui France ieşeau din rafturile şi din paginile dughenei acestui librar care vindea viaţă sau o dăruia.

Refugiaţilor ruşi le semnala şi împrumuta recenta literatură rusească. Lirismul fioros al poemului Celor doisprezece de Alexandru Blok, prin glasul lui Vania, năvălise în sufletul refugiaţilor ca un vînt siberian, fosforescent de alburi şi imensităţi.

Evident, dăduse faliment.

― Comerţul nu e o instituţie filantropică, epilogase Vania.

Aflase de la nişte refugiaţi basarabeni că de curînd murise un alt Dumşa, fără

urmaşi direcţi, lăsîndu-i o moşie în Basarabia, dar că Vania era considerat ca mort, şi că, pe deasupra, fusese condamnat la moarte în contumacie, de militari, pentru dezertare la inamic.

Se instalase la Marsilia, hamal în port, ca să-şi agonisească banii pentru repatriere. Directorul unui circ îi propusese să devie "şampionul Siberiei" la lupte franceze. Refuzase. Avea o profundă aversiune pentru aspectul sportiv al puterii, mai ales comercializat. Întîrziase mult la Marsilia, deşi era bine plătit pentru excepţionalele sale merite musculare, din cauza cîtorva concerte interesante ascultate de sus la galerie, unde spatele, care încărca şi descărca sacii în port, se înălţase ca o colonadă înfiptă-n vîrf de munte, spre cerul de vînturi, fulgere şi luceferi, al muzicei.

Pe coverta clasei a treia, adevărată mahala de naţionalităţi, curînd după

îmbarcare, Vania devenise un personaj respectat cu teroare la început, cu simpatie mai apoi. Pe acelaşi vapor, se îmbarcaseră la Marsilia, cu destinaţia Constantinopol, doi boxeuri negri poids-lourds, expulzaţi de boxul francez pentru grave abateri de la loialitatea pugilatului în ring: Sam şi Jimmy [...]. Erau formidabili şi puerili. Teşită, fruntea matahalelor conţinea naivităţi de buratec şi zburdălnicii de limonada gazoasă. Ca munţii acefali din poveste, se băteau cap în cap, glumeţi. Prindeau muşte ca dulăii şi le mestecau c-un zîmbet gîdilit în fălcile blindate. Dimineaţa se antrenau, cu iuţeli săltăreţe de purici în gambele de smoală

statuară, luîndu-şi fiecare duşul bolohănos de pumni reciproci, c-un zîmbet de săpun.

După amiază jucau cărţi, în doi, trîntiţi la pămînt, ca nişte malaci miopi cu botul într-o cutie de bomboane colorate. Se furau unul pe altul, trişînd necontenit, cu o enormă evidenţă, ceea ce egaliza jocul. Rîsul le venea ca un strănut săltat în trombă. Cîştigătorul jubila astfel.

Spre seară înghiţeau alcool, cu sticla, umăr lîngă umăr, cu braţele încrucişate, sticla lui Sam vărsîndu-se în gîtlejul lui Jimmy, sticla lui Jimmy gîlgîind în botul fără botniţă al lui Sam. Apoi, turtiţi de beţie, ca o baltă africană subt soarele

harapilor, cîntau pe două glasuri.

Sam bolborosea ca o broască devenită tobă mare, milos şi fleşcăit de duioşii subite; Jimmy horcăia nazal şi bas ca un trombon devenit contrabas prin răguşeală

şi mugetul tîmpeniei prin metempsicoză. Apoi dormeau laţi, ca vărsaţi din butoaie cu nămol, şi somnul lor buzat avea nări sforăitoare de harmasar între iepe.

Într-o zi, un glumeţ îi înfierbîntase cu alcool înainte de a-şi fi isprăvit jocul de cărţi. Alcoolul devenise geniu în craniul lui Sam, care observase că Jimmy trişează.

Bătaia se învîrtejise subit ca un simun, fără mănuşi de box. Marinarii cercaseră

să intervie. Zburaseră ca pleava, frînţi. Atunci se întîmplase miracolul vieţii lui Sam şi a lui Jimmy, fenomen cardinal în mintea lor, cum ar fi căderea Romei pentru antichitate.

Bătaia lor era un mod vertiginos cu dimensiuni de par. Două braţe îl deznodase subit, dublînd unicatul. Un pumn alb în ochii lui Sam, un pumn alb în ochii lui Jimmy, cu scînteile de rigoare. Aşa se prezenta fenomenul. Sam în stînga, Jimmy în dreapta; braţele lui Vania între ei. Se îmbulzeau capetele înfricoşate ale rasei albe, de jur împrejur.

Jimmy se ridicase. Sam la fel. Vania între ei, nemişcat. Ritmul vertiginos al bătăii părea suspendat o clipă, pe culmea unei îndoite prăbuşiri a negrilor spre albul impostor.

Miracol! Reacţia celor doi negri fusese aceeaşi. Ca maimuţele avîntate după o insectă, care în plin elan, întîlnind o nucă de cocos, uită de insectă şi apucă nuca, Sam şi Jimmy, de o parte şi de alta a lui Vania, îi contemplau pumnii, ca pe un aerolit sfărmat în două de capetele lor. Un idol pentru Sam, altul pentru Jimmy. O

porţie pentru Sam, alta pentru Jimmy.

― A-ooh! se hlizi Jimmy, cu fetişism de negru şi accent englezesc.

― A-ooh! se hlizi Sam întocmai.

Reputaţia lui Vania era stabilită. Era tratat cu deferenţa datorită unui zeu, cu braţele însufleţite de mari motoare. Pînă şi bucătarul înţelegea să-i aducă ofrande, amplificîndu-i porţiile, omagiu la care Vania era foarte sensibil, căci, după cum spunea el, arătîndu-şi cu dezolare întinderea trupească, avea de hrănit o familie numeroasă. Accepta totul pînă la nas. Trupul călătorea în clasa treia, dar nasul nu accepta mirosul promiscuităţii dormitorului comun. De aceea îşi alesese drept culcuş o barcă de salvare suspendată pe punte. Nimeni nu-i spunea nimic. Noaptea îşi fierbea apă pentru ceai. Nimeni nu observa. Toată noaptea, şuiera. Nimeni nu auzea. Capriciile lui erau încorporate în peisajul uman al clasei a treia, ca ale unui munte, cu norii şi zăpezile lui, în scobitura cu sate din vale.

E drept că devenise simpatic tuturora. Pentru copiii mici care plîngeau, Vania era o jucărie cu proporţii de monument şi agilităţi de paiaţă. Rîdeau şi oamenii mari, copilăreşte, cînd mai pe franţuzeşte, mai pe nemţeşte, mai pe româneşte, Vania deforma o povestire de Cehov, pe înţelesul bucuriei acestor oameni veşnic

trişti fără să ştie.

*

― Vania, de atîtea zile călătorim împreună! răsună dezolat glasul Olguţei.

― Tu sus, eu jos, zîmbi Vania, gesticulînd cu un deget în sus şi în jos.

― Dacă ştiam...îţi ţineam tovărăşie, urmă Olguţa cu o uşoară încordare a sprîncenelor.

― Nu se poate! Tu sus, eu jos, reluă Vania, cu acelaşi gest, refrenul.

Sprîncenele Olguţei se îmbinară deasupra agerimei ochilor. Nimeni, absolut nimeni şi nimic n-ar fi putut-o opri să-i ţie tovărăşie lui Vania "jos", cum spunea el.

Era atît de evidentă răzvrătirea ei, încît Vania zîmbi.

Serioasă o clipă, subt zîmbetul lui, dojenitor de serioasă, faţa i se dărui toată în culorile obrajilor şi zîmbetul ochilor. Cuvîntul "jos" îşi pierdea vertiginos semnificaţia pe care i-o dădea Vania, în glumă de altfel ― "sus" căpăta o semnificaţie de surghiun, umilitoare pentru Olguţa, şi "jos'' devenea inaccesibil, încîntător, cum e fereastra casei sărăcăcioase la care răsare, acolo şi numai acolo, obrazul fericirii.

Vania nu mai călătorea în clasa treia. Clasa treia era locul care-l adăpostea pe Vania; clasa întîia, decorul fad şi mort prin care Vania nici nu trecuse. Vaporul îşi schimbase configuraţia obiectivă, căpătînd una lirică, aşa cum se întîmplă în oraşele în care deodată te-ai îndrăgostit de cineva. Cartierele cele mai frumoase, pe care le preferai, devin sarbede; cartierul prin care trece, sau în apropierea căruia locuieşte iubirea ― cartier pe care-l ocoleai pînă atunci ― îţi pare atît de inaccesibil, chiar dacă e foarte sărăcăcios, încît cea mai modestă casă de acolo te intimidează ca o rudă a fiinţei iubite. Şi dacă nu-s grădini pe acolo, grădina-i pentru tine-ndrăgostitul, presimţirea micei respiraţii călătoare.

*

Cînd ai trăit o viaţă întreagă printre lucruri şi fapte aspre, purtîndu-ţi colţii condensatei tale singurătăţi, cînd ai trăit războiul, dîndu-ţi seamă că civilizaţia e o pictură nu un organism viu, tenul unui fard, nu al sîngelui, cînd ai simţit mereu că

fiecare om, prieten ori duşman, e un copac vasal al codrului primordial, la umbra căruia, în loc de bancă, un lup aşteaptă, în crengile căruia, privighetoare, o gorilă

clipeşte lubric; cînd te-ai deprins să nu mai socoti viaţa ca un mănunchi de flori, idilic, cules de îngeri şi prefirat din poala lui Dumnezeu, ci ca o absurdă îndîrjire milenară într-o vastă indiferenţă spaţială; şi cînd şuieri melodiile muzicei ca să nu scuipi, şi-ţi apleci ochii pe file ca să-i speli de viaţă, nu ca s-o găseşti acolo ― e ciudat, foarte ciudat, să simţi deodată frăgezimea unui zîmbet omenesc, hărăzit ţie!

Faţă în faţă cu zîmbetul Olguţei, Vania întoarse capul, încet de tot, ca o enormă

lacată cu cheia demult pierdută, deschisă de o floare, ca o lacată dată în lături cu poarta de fier pe care o cetluise pînă atunci.

Sufletul pierduse curajul ― sau nepăsarea ― unei mişcări. În faţa zîmbetului Olguţei, sufletul lui Vania şedea de profil. Ciudat!... Ca şi cum în cerul pe care-l ştii deasupra capului, cu indiferenţa absolută a miliardelor de stele, s-ar întîmpla deodată ceva nu în legătură cu astronomia, ci cu tine.

Să simţi deodată că o stea ― răzvrătindu-se, rupîndu-se din legile constelaţiilor, desprinzîndu-se din algebra lumilor strălucitoare ― te priveşte, se uită la tine, şi ceea ce pînă atunci era lumina ei devine un zîmbet pentru tine, s-o simţi a inimii tale, nu a cerului, şi să-ţi fie frică nu de un trăsnet, ci de o stea care te-a ales.

De şase ani sufletul pierduse libertatea unei mişcări. Un glas lăuntric edictase o lege: "Acolo n-ai să te uiţi".

"Acolo" era Olguţa. "Acolo" era o scenă pe un peron de gară: o fetiţă ― nu? ―