*

Se înclina mereu obrazul de palori al lunii pe umărul ei gol.

Pe tipsia mării, un parfum de trandafiri galbeni ― era vag apusul lunii.

Pe toate zările, sălciile tăcerii, oglindindu-se în ape. Simţeai, în noapte, clipa de cufundare lăuntrică a toamnei, cînd singură îşi spune cu cea dintîi frunză căzută: Du-te.

*

Pe unii oameni în momentele grele ale vieţii îi persecută acelaşi motiv exterior.

Un stor de pildă, pe care l-au văzut legănîndu-se în vînt, în clipa cînd au aflat o moarte, îl văd în faţa ochilor de cîte ori durerea, îndoiala sau melancolia îi apasă.

Pe alţii o melodie de gramofon. Pe alţii, unghia stupidă a degetului lor arătător. Pe alţii o caterincă şi un papagal verde ca harta Irlandei.

Pe Vania, gîndul Americei. La aceeaşi fereastră sufletească, din acelaşi vîrf de turn în care rareori se suia, vedea exact acelaşi contur: America. Continentul era acolo lipit de fereastră, ca un păianjen în aţa lui. Numele noului continent avea în sufletul lui un răsunet psihologic, nu geografic. America nu era dincolo de Atlantic, ci în creierul lui, ca un centru autonom, determinînd anumite reacţii

particulare, anumite ticuri. America, un fel de epilepsie a libertăţii.

Rupse tăcerea, întorcînd capul spre Olguţa.

― Ştii că plec în America...

"Iarăşi", dădu să îngîne Olguţa, dar tăcu fiindcă spaima îi împrejmuise vorbele.

Glasul lui Vania era liniştit şi informativ. Dar vibraţia lui aşternea pe obrajii Olguţei, ca gerul pe fereastră, abur peste abur, paloare peste paloare, alb peste alb.

Şi iarăşi o impresie nouă, de o noutate stranie, pentru Vania. Dacă pămîntul pe care mergi, pe care-l calci, fără să te gîndeşti la el ― duritate încorporată în paşi ca cerul în ochi ― ai simţi deodată că sufere din pricina ta, fiindcă paşii tăi sînt grei, dacă ai simţi înlăuntrul lui ca o durere fără de expresie aparentă, fiindcă îl calci ―

ce-ai face: ai merge înainte, sau te-ai opri?

Zeflemeaua, ironia, sarcasmul, duritatea le înfipsese în oameni, cînd trebuia, ca să înainteze prin indiferenţa lor masată: prora nu despică val sau linişte, cînd pînzele-s desfăşurate?

Şi iată că, deodată, mişcările lui, capriciile libertăţii lui, pornirile nevoilor lui

― limitate la trupul şi sufletul lui ― porunceau durere sau bucurie în altcineva.

Îşi pierdu echilibrul firii lui, ca un om educat de presiunea atmosferică a pămîntului, deşteptîndu-se într-o planetă nouă, în care pasul devine salt, braţul ―

aripă. Vrei să te pipăi, şi te loveşti îngrozitor cu propria ta mişcare, detractată.

Lacrima-i glonţ; şoapta ― bubuit.

― Am moştenit o moşie în Basarabia. O vînd şi plec... Mă vezi tu pe mine proprietar în România?

Să cauţi fraze, oarecum hazlii, în faţa unor ochi negri care te privesc cu un fel de mirare amară...

"Mă vezi tu proprietar în România"; un ecou răspicat îi repetă vorbele în craniu. Ce însemna asta? Motivarea acţiunilor lui! De ce? Pentru cine? Niciodată

nu dăduse socoteală nimănui. Niciodată nu-şi anunţase, nici explicase intenţiile, necum faptele.

Era jenat, intimidat. Tot ce făcea devenise deodată forţat, nenatural. Actele lui cele mai simple aveau spontaneitatea tunetului. Stîrpise din el umbra cabotină pe care analiza o pune în jurul faptelor, concomitent cu formarea lor, atenuîndu-le vigoarea sigură. Acum le culegea şi le dădea drumul, ca unor foşti vulturi deveniţi muşte cu pretenţii.

Perseveră totuşi, fiindcă prefera să fie ridicol decît să existe istovitoarea transparenţă a tăcerii între sufletul lui şi ochii negri.

― ...Mi-a revenit fobia Europei. Aş fi plecat în Rusia, dar s-a schimbat.

Capul căuta cuvinte. Nici construcţia frazelor, banal gramaticale nu mai avea abruptul frazei lui. Culegea cuvintele din dicţionare. Nu mai aveau sînge, necum sîngele lui.

― [...] Plec în America. Mă fac fermier.

America devenise un carton de jucării, în care era o fermă de lemn, cu iarbă

artificială, animale cu miros de clei şi etichetă.

Căuta cuvinte cu febrilitate. Era în sufletul lui mişcarea dezordonată a picioarelor de cărăbuş întors pe dos.

Tăcerea începea.

― America...

Tăcerea se forma, limpede, de cristal dur.

Tăcu, prins în gheţar, ca un gol de aer.

― Vania...

Ce se întîmpla?

Buzele Olguţei se chinuiau în neastîmpăr. Ştia să vorbească. Orice gînd găsea conturul sunetului precis în buzele ei, care nici în copilărie nu bîlbîiseră. Întotdeauna viaţa îi dăduse cuvintele care devin faptă, călcînd pe buză ca pe un hotar de luptă.

Dar acum?

Era în sufletul ei o îngenunchiere, cu mînile împreunate, care cerea cerului cuvintele.

― ...eşti hotărît să pleci în America?

Îşi înclină capul, prezentînd fruntea ca un scut.

― Da.

Fruntea Olguţei se plecă mai tare, şi genele.

― Vania...

Şoptise numele desprins din bătăile inimei.

― ...mă iei şi pe mine?