Ereditatea dinspre mamă a tînărului Deleanu? Are să te amuzeze! Mama lui evirtuoasa Alice Deleanu, născută Dumşa, care-mi întoarce spatele de cînd cuplecarea lui Vania în America. Crede probabil că eu am «stricat viitorul» luiVania! Nu mă vorbeşte de răunicăieri, dar mă evită. Pentru ea eu sînt Sodoma şiGomora. După cum vezi, mama tînărului, departe de a fi o sirenă, este o perfectă
pedagogă a virtuţei, familiei, carierii. Cînd te gîndeşti că această domestică şitimorată făptură e nepoata faimoasei Fiţa Elencu şi vara lui Vania, nu-ţi vine să
crezi! Probabil că seamănă cu mama ei, o limfatică anonimă a vechiului Iaşiboieresc. Tînărul Deleanu «s-a tras» dinspre ea ― adăugînd produsul sporturilor: muşchii. Are şi o soră tînărul. N-o cunosc ― casele noastre nu se frecventează decît prin junele familiei, care se cultivă în grădină ― dar, după cîte am auzit, e prototipul insuportabil al «copilului teribil». Sportivă şi ea ― se putea cu-aşa frate! ― şi muzicantă înţelegi, educaţie aleasă ― se putea cu aşa mamă!
Închipuieşte-ţi, veneţianule, cu aceste date, decorul şi viaţa de familie aelevului Deleanu în vacanţă. Sora care face «spirite» la dejun, sporturi dimineaţaşi muzică seara, cînd răsare luna, la patru mîni cu «mămica»! Mama, virtuoasă,moralistă şi ideală gospodină şi Mamă: «O mamă»!
Tatăl... A! Nu-l cunoşti pe Iorgu Deleanu? E un om despre care se spune latoate vrîstele, cu acelaşi ton: «Ce poamă!» Numai el mă salută pe stradă, dartrage cu ochiul să vadă dacă nu-l observă vreun amic de-al casei. Cred că esingurul exemplar reuşit al acestei convenţionale familii. Dar, după cîte ştiu, nuprea stă pe acasă.
Eşti satisfăcut?
Simt că mi-am făcut datoria.
A! Mai am de răspuns la post-scripium.
Cînd o femeie îţi trimite ofotografie, emult sau e puţin?
Depinde de fotografie, naivul meu Paşa. Dacă fotografia e extraordinară, emult. Dacă fotografia e mediocră, e puţin. Dar cînd îl ai pe Alexandru Pallă alături, lîngă tine, şi cînd acest rarisim Alexandru Pallă îţi face portretul ― aşa cum mi l-ai descris: roş şi verde, în verdele Veneţiei ― şi cînd, în loc să trimiţi portretul însuşi, sau măcar fotografia acestui portret tînărului de la Medeleni, îi trimiţi o fotografie oarecare ― da! erai foarte distrată în clipa expediţiei. Şi dacă erai foarte distrată în acea clipă tocmai, înseamnă că te gîndeai la cel care te priveşte, sau te va privi, în carne şi oase, mai mult decît la celălalt.
Şi cînd, pe deasupra, acea fotografie oarecare nu e însoţită de nimic, valoareaei scade simţitor. O femeie, bunule Paşa, cînd trimite o fotografie de-a ei cuiva pecare-l doreşte, cuiva de care vrea să fie dorită, mai adaugă o floare, o şuviţă depăr, ceva, în sfîrşit, care să dea parfumul realităţii cartonului mort. Sau măcarsărută fotografia pe care o trimite. N-ai grijă! Cînd o sărută, are grija să anunţeaceasta pe dosul fotografiei. Femeile nu cunosc nici voluptatea invizibilului, nici aanonimatului, mai ales în dragoste.
O fotografie trimisă în astfel de condiţii, fără de nici un cuvînt, e o carte devizită depusă fără să te dai jos din trăsură.
Trimit şi eu, după cum vezi, o fotografie de-a mea, aleasă la întîmplare, darţi-o trimit ţie, ca să mă vezi îmbătrînită şi să n-ai decepţii cînd ne vom vedea aici.
Bunule Paşa, între noi cochetăria e deplasată. Sîntem doi vechi tovarăşi de arme.
Poţi să arăţi fotografia mea şi Adiei, ca să-şi dea seama că Ioana Pallă,castelana de la Sălcii, care vă doreşte pe amîndoi, nu poate fi nici o clipă rivala ei.
Cred că şi tu, privindu-mi fotografia alături de Adia, vei avea aceeaşi părere..."
Ioana Pallă răsfoi un maldăr de fotografii, pe care le privi amănunţit, aşa cum se priveşte o femeie în oglindă, cînd e îndrăgostită. Alese una ― pe cea mai bună
― o sărută şi, fără să scrie nici o vorbă pe faţă sau pe verso, o aşeză între foile voluminoasei scrisori.
*
Ioana Pallă, fostă sultană a lui Paşa şi camarada lui, îi servise multe "adevăruri nuanţate" în scrisoarea care trebuia să-l determine să i-o aducă pe Adia la Sălcii.
Portretul tînărului Deleanu, de pildă, îl exprimase conştiincios. Un singur amănunt omisese: motivul care o făcea pe ea, Ioana Pallă, inabordabilă ca un trăsnet pentru intruşi, nu numai să tolereze, dar să provoace şi să întreţie chiar vizitele "băieţoiului" de la Medeleni.
Aşa ceva însă nu se destăinuieşte unui bărbat, chiar, sau mai ales, cînd acel bărbat e Paşa, în ultima sa metamorfoză. Nu putea să mărturisească lui Paşa că
avea nevoie de prezenţa tînărului Deleanu, şi mai ales motivul acestei nevoi, contradictoriu pe de-a-ntregul cu părerea pe care o avea ― sincer exprimată în scrisoare ― despre acelaşi personaj.
Un motiv identic o determinase cu ani în urmă să se căsătorească, fără de nici un interes bănesc ― ea singură fiind bogată ― cu fratele pictorului Pallă, politicianul Sake, despre care curînd spusese cu un ton care nu suferise nici o evoluţie: "Ce pauvre Sake!"
Înainte de-a se căsători cu Sake, o cucerise pe sora fraţilor Pallă, Adelina Pallă, reeditarea feminină a simpluţului Sake.
Amîndouă era eleve interne la călugăriţe, în ultimul an. Adelina Pallă, orfană, era crescută de fratele ei, Manole Pallă, Sake, mult mai în vîrstă decît ea, holtei cu menajeră, şeful partidului conservator din Iaşi, graţie averii uriaşe moştenită din părinţi şi graţie prestigiului ― neştirbit nici de moarte ― al părintelui său, Ştefan Pallă, unul din rarii oameni ai acelei vremi, stimat şi de răposata Elencu Dumşa: Fiţa Elencu.
Pe-atunci, Ioana ― fiica unei grecoaice pe cît de frumoasă pe-atît de iscusită, şi a unui negustor de neam turbure, îmbogăţit în apatica Moldovă ― îşi aştepta frumuseţa, care nu-i venise încă decît în ochii întredeschişi. Era slăbuţă, palidă, cu gesturile de văduvioare ale fetelor crescute la călugăriţe, în haina cernită şi ingrată, cu filetul negru pe cap şi genele plecate.
Aşa cum era, se îndrăgostise fulgerător de pictorul, de pe-atunci celebru, Alexandru Pallă, ale cărui rare treceri prin Iaşul părintesc răscoleau garderoabele femeilor ca balurile date în cinstea lui vodă. Îl văzuse o singură dată la teatru, şi dorise pentru ea ― ca Salomeea, capul lui Ioan ― decorativul cap bărbătesc al lui Alexandru Pallă.
Pictorul plecase în străinătate. Venea în ţară numai ca să-şi încaseze venitul
moşiilor administrate de Sake.
Ioana, după plecarea lui, cîştigase mai mult decît prietenia Adelinei; prin ea, mai mult decît simpatia lui Sake. Şi astfel, după trei ani, cînd pictorul venise din nou la Iaşi, după ce colindase Indiile, China şi Japonia, făcuse cunoştinţă cu o rudă
inedită: Ioana Pallă, graţie căreia preţuise altfel decît pînă atunci peisajul Iaşului, în care se statornicise vreo doi ani.
Cucerirea treptată a Adelinei şi-a lui Sake nu era, cum s-ar putea crede, un calcul abil pentru a căpăta dacă nu o avere de care n-avea nevoie, măcar un nume mai vrednic de rangul feminităţii ei decît cel înscris în cataloagele şcolare şi pe coperta cărţilor de învăţătură.
La călugăriţe era atrasă de Adelina fiindcă era singura fiinţă din preajma-i, care
― deşi lipsită de orice farmec ― îl avea pe acela al rudeniei de singe cu Alexandru Pallă. Începuturile apropierei ei de Adelina aveau coloritul celor mai pure idile.
Timiditate, roşeli ale obrajilor şi sufletului, bătăi de inimă, teamă de ridicol, fericiri prelungite-n insomnii şi visuri, pentru cel mai neînsemnat gest afectuos al Adelinei.
Adelina, într-un cuvînt, era "flama" ei. Cu preţul unor eroice umilinţe faţă de colega de bancă a Adelinei, izbutise s-o înlocuiască. Apoi devenise tovarăşa ei de dormitor, la masă, la plimbare în recreaţii, la slujbă, dumineca, şi chiar la Sălcii în vacanţa cea mare.
Sake o măritase pe Adelina cu un subordonat politic.
Ioana o iubise pe Adelina Pallă; pe Adelina Mendrea o dispreţui cum merita.
La nunta Adelinei numai mireasa plîngea cum plîngeau miresele în acele demodate vremi ― cu hohote publice, leşinuri, deşteptări palide pe sofale, cu săruri la nas şi apă de flori pe tîmple; domnişoara de onoare a Adelinei, cauza necunoscută de nuntaşi a realei desperări, împlinită după o vacanţă la Sălcii, se îndreptase cu aceleaşi emoţii, timidităţi şi pasionate învăluiri, spre celălalt purtător al numelui Pallă: Sake.
