Nici acasă nu mai avea curajul, stăpînirea necesară de-a sta cu ceilalţi. Un fel
― nu de pudoare ― de vanitate ursuză îl împiedica. Nu mai spunea nimic ― nici metafore nu mai putea face ― de teama nu numai a Olguţei, dar chiar şi a Rodicăi.
Toţi îi erau superiori. Se surprinsese invidiind unele glume de-ale lui Puiu.
Remarcase atunci că Puiu avea frunte şi ochi vii, şi bănuise în el forţa latentă a unei mari inteligenţe. Şi Mircea evoluase în bine. Niciodată nu-l socotise pe Mircea mediocru. Dar îl simţea ― deşi înaintea lui la clasificaţie, şi în stima profesorilor
― subt el.
Observă cu nedumerire că se înşelase. Auzea la dejun şi la masă reflecţii de-ale lui Mircea, exprimate cu voce tare, şir şi eleganţă, care dovedeau o inteligenţă
originală şi fin umor.
Toţi progresau, vădindu-i regresul lui. De asta îl vedeau rar pe-acasă, şi cînd era vizibil ― la dejun şi la masă ― tăcea, pozînd în om superior, dar fiind convins că nu înşeală pe nimeni, ceea ce-l făcea stîngaci şi cînd tăcea.
Numai pe biata Monica o înşelase. La început, cînd frecventarea Ioanei îi devenise necesară ― o pornea zilnic călare, fără să dea explicaţii nimănui ―
ceruse Monicăi două din caietele pe care i le cumpărase pentru noua vacanţă.
― Mă retrag de-acuma. Am un plan mare. Îmi trebuie singurătate. Ai să vezi ce-am să scriu...
Minţise. Îl îngrozise sinceritatea deznădăjduită ― şi cinică ― cu care o minţise pe Monica.
De-atunci o evita. Probabil că şi Monica îl dispreţuia. În ultimul timp avea impresia că Monica se împrietenise cu Mircea. Îi vedea discutînd pe-amîndoi, plimbîndu-se împreună.
Îl evita şi pe Mircea, cu ostilitate. I se părea că Mircea profită de absenţa lui, de scăpătarea lui, ca să-i fure prietenia Monicăi, ca să-l alunge de lîngă ea, ca să-l înlocuiască. Cînd îl vedea pe Mircea singur ― uneori seara ― îi răspundea cu bruscheţă la întrebări, alteori nu-i răspundea de loc, îl privea eu ironie vidă, cu ranchiună. L-ar fi trimis acasă la el, dar n-avea curajul să-i spuie: "Pleacă, n-ai ce căuta aici". Era şi laş pe deasupra.
Pe Monica o ura, mai mult, o desconsidera: era un fel de trădare prietenia ei cu Mircea. Căci el se socotea părăsit, deşi el îi ocolea pe ceilalţi. Îi simţea pe toţi solidari împotriva lui, ceea ce-l făcea să socoată ca un fel de voluntar sacrificiu absenţele lui de-acasă şi neparticiparea lui la viaţa şi mai ales la veselia celorlalţi.
Redevenise taciturnul, posomorîtul, timidul şi uneori bruscul Buftea de odinioară, dar acrit şi îmbătrînit şi fără de "turbinca lui Ivan".
Abaterea şi mahmureala necontenită în care se găsea îi sugerase un nou mijloc de-a o seduce pe Ioana: s-o impresioneze prin milă. Să-i cerşească mila. Să joace faţă de ea rolul damei cu camelii.
În consecinţă începuse să mănînce puţin, ca să slăbească. Sub pretextul că
untul şi carnea îl îngreoaie, dîndu-i arsuri, le suprimase, supunîndu-se unui regim de mămăligă, brînză, lapte acru şi lapte cu orez. Nici un dulciu.
În fiecare dimineaţă se cerceta în oglindă să vadă dac-a plecat, dacă a izbutit să
alunge din obraji aroganţa sănătăţii. Izbutise într-o anumită măsură, dar se sluţise.
Plinul obrajilor secase puţin, dîndu-le ceva dur, osos, tătărăsc, luîndu-le dulceaţa expresiei, copilăreşti. Bea multe cafele negre, ca să-i piară pofta de mîncare exasperată de regim, şi fuma.
Atît învăţase de la Ioana: să fumeze. Fuma exagerat, ţigară după ţigară, numărînd mucurile, încîntat cînd numărătoarea se suia pînă la cincizeci pe zi. Mirosea a fum de tutun rece, şi degetele mînii drepte se îngălbeniseră la vîrfuri, ca la pensionari.
Tăcerea şi izolarea în care trăia mereu ― căci pe Ioana o vedea din ce în ce mai puţin, deşi zilnic o vizita ― îl sălbăticiseră, dîndu-i expresia vinovată şi înfricoşată
a liceenilor interni, cu deprinderi urîte, gata parcă să-şi ascundă cearcănele ochilor subt cot la fiecare întîlnire cu ochii altuia.
Vedea deseori ― la dejun şi la masă ― ochii mamei lui, îngrijoraţi. Se făcea că
nu-i vede, iritat. Nu da nimănui nici un fel de explicaţii, şi conştiinţa că tăcerea lor, cînd îl priveau, era o întrebare, îl exaspera. Se scula de la masă înaintea celorlalţi, venea la masă după toţi, singur, izolat, pe scaunul lui, cu ochii în farfurie sau în gol.
Uneori îi venea să plîngă, dar cabotinul aplauz al autocompătimirii îl dezgusta de lacrimi. În loc să plîngă, strîmba din buze, înfundîndu-şi posomorît mîinile în buzunare.
Vestea războiului îl răcorise o clipă. Sperase că România va intra în război. Era hotărît să se înscrie voluntar: o sinucidere mai sigură decît cealaltă pe care n-ai curajul s-o duci la capăt. Sinucidere cu tunul, mînuit de alte mîini, nu cu revolverul mînuit de mîna ta.
Urmărise încordat ziarele, care, din ce în ce, luau înfăţişarea unor afişe de apocalips. Articolele politice şi manşetele literare ale primei foi dispăreau, făcînd loc veştilor tipărite cu litere monumentale. Evenimentele se ridicau, profilîndu-şi pe foile cotidianelor, siluetele de dihănii terţiare, izgonind muşuroaiele de litere mărunte ale faptelor diverse.
Începuse preistoria modernă.
"Luptele de la Gratza, Loznica şi Belgrad".
"Mobilizarea generală în Austria."
"Războiul a început."
"Atitudinea României faţă de conflictul austro-sîrb."
"Consiliul de coroană."
"Trupele germane pătrund în Franţa."
"România în stare de espectativă armată."
"Austria declară oficial război Rusiei."
...Ar fi dorit veşti mai senzaţionale, cataclisme mai vertiginoase, mai neprevăzute. Se bucura cum jubilează puşcăriaşii văzînd incendiul oraşului, sperînd că va arde şi puşcăria. Ritmul vastei dezordini era pentru el o satisfacţie
