Frag răsărit pe buzele unui hoit.

Soluţia divorţului îi apăruse atunci în toată trivialitatea ei. Să pui în vitrină

viaţa nupţială! Nu.

Părăsise tot. Nu luase nimic din casa în care ruşinea şi scîrba urlau a pustiu.

Însărcinase pe prietenul său de club, avocatul Iorgu Deleanu, să-i administreze averea înjumătăţindu-i venitul între el şi femeia care-i purta numele. Numai formalităţile paşaportului îl mai reţineau. Pleca la Paris, în oraşul tinereţii.

Acceptase cu distrată indiferenţă la început, apoi cu surdă enervare, apoi cu lehamete resemnată, rugămintea domnului Deleanu, de a fi însoţitorul Monicăi şi Olguţei, care plecau în Franţa pentru studii. În schimb, nu cedase de loc stăruinţelor de-a renunţa la itinerarul pe apă, alegînd trenul în locul vaporului. Şi Olguţa prefera vaporul, aşa că plecaseră pe mare, fără ştirea doamnei Deleanu, cu consimţimîntul smuls domnului Deleanu şi complicitatea lui.

Acum trei ani... Aceeaşi noapte rece subt stele, ca un dar de înălţimi al munţilor, coborît pe mare. Aceeaşi punte goală. Aceleaşi chaises-longues- uri părăsite pe rînd. Acelaşi Alexandru Pallă, învăluit în amplă pelerină, cu pipa, cu barba sură, părul alb ondulat, aceeaşi faţă palidă cu trăsături de o înaltă frumuseţi, dar scurmată, devastată. Schimbase cu fetele încredinţate lui formulele de strictă

politeţă, şi atît. Monica se retrăsese îndată după masă în cabină, Olguţa se instalase

pe punte într-un chaise-longue.

Plecaseră unul cîte unul, toţi admiratorii nopţilor, afară de Olguţa. Alexandru Pallă aşteptă mult, şi din ce în ce mai ostil, plecarea ei. Îl sîcîia şi tăcerea, pe care o presupunea febrilă, guralivă, şi futilă, a tinerei lui tovarăşe. Şi pe deasupra, tinereţea femeiască nu-i mai părea ca o răcoare înviorătoare pentru ochi şi suflet, ci ca o pîndă veninoasă.

Olguţa nu pleca. El n-o privea. Avea impresia că se îndărătniceşte lîngă el, lîngă celebritatea lui, aşteptînd exclamaţia, vorba, conversaţia: dezvelirea mo-numentului ilustru.

Olguţa nu pleca. El fuma pipă după pipă. De la o vreme o uitase. Suferea atît de mult că uneori îi venea să ofteze şi să geamă ca ţăranii, cînd bolesc pe prispă.

Miliardele de clipe în care ardea o iubire de cinci ani fumegau înecăcios ca lumînările de său stinse. Îngreţoşarea era vastă şi profundă, ca acele crăpături care despart continente, dar o iubea încă pe Adina. O iubea, fiindcă simţea nevoia de a o lovi cu pumnii: impulsiune care tot spre trupul ei îl mîna.

Dacă marea, în loc să fie cuprins de apă sărată ar fi groapă de putrefacţii, fluviul tot acolo s-ar vărsa. Dar Alexandru Pallă era ora, nu fluviu, şi sufletul său alungat de aceeaşi mişcare prin acelaşi vad se încreţea de scîrbă în preajma trupului nopţi de-a rîndul vegheat şi adorat, zile de-a rîndul cîntat şi împodobit.

Cum? Tot nu plecase? Întîlnise profilul Olguţei proiectat pe stele, cu ochii deschişi. Tînăra lui tovarăşă, nici nu dormea, nici nu vorbea, nici nu-l iscodea.

O privise de cîteva ori de-a lungul nopţii îngheţate, regăsind-o cufundată în acelaşi gest spre stele.

Zorii, răsăritul soarelui. Nu exclamase nimic. Nu-i notificase priveliştea. În argint de dimineaţă, profilul tovarăşei lui era sever şi închis în semnificaţia lui, ca o literă chinezească de tuş.

― Bună dimineaţa, aţi dormit bine, domnişoară?

― Mulţumesc. Am dormit bine.

Plecase. De ce minţise tovarăşa lui tînără, care o noapte întreagă veghease cu ochii deschişi? Iubire? La vîrsta ei iubirile au insomnii cu scurt circuit. Durere? La vîrsta ei durerile plîng şi adorm în culcuş comod, nu pe scaune, fie ele şi chaises-longues-uri.

Atunci?

Cîteva nopţi, tăcerea lui Alexandru Pallă se mirase alături de tăcerea Olguţei.

Apoi o stimase. Tăcerea unei fete frumoase şi tinere, care nu dormea, alături de veghea unui bărbat, e o perlă neagră mai preţioasă decît lumina, fumul şi sclipirea celor albe.

Astfel descoperise Alexandru Pallă tăcerea Olguţei, înainte de a o descoperi pe Olguţa. Se mirase din nou. Taciturna lui tovarăşă de nesomn, nu era nici timidă, nici tăcută. Vorbele spuse de ea aveau îndoitul aspect al chipului ei: hotărîte şi

agere, ca trăsăturile şi ochii, copilăros vesele, ca plinul obrajilor. Cu aceeaşi siguranţă vorbea, glumea, tăcea şi se mişca. Nu căuta nici să placă, nici să se impuie celorlalţi. În atmosfera de înfrăţire specială călătoriilor pe vapor, cu fizionomia ei unanimă, datorită unor cauze identice acţionînd asupra unei grupări omologate de identitatea decorului în care se mişca, Olguţa trăia izolat, fără să fie ursuză, singură, fără să fie retrasă. Spre deosebire de ceilalţi, care erau veseli, visători sau preocupaţi numai cînd şi fiindcă şi ceilalţi oameni erau la fel, cum ai îmbrăca smochingul, fracul sau sacoul ― după cum te duci la un ceai, la un banchet sau pe stradă ― Olguţa avea tăceri, veselii şi umbre ale ei, numai ale ei, de propriile-i legi ordonate, distincte de-ale celorlalţi, dar intense ca ale tuturora la un loc.

Uneori toamna are nevoie de o pădure întreagă ca să-şi desfăşure şalul persan cu arabesc de crengi, colorit de frunze, căderi de franjuri. Dar sînt copaci solitari, cedrii de pildă, pe al căror trunchi nu cresc coroanele de crengi ale copacilor în turmă, ci păduri. Umbra lor e un cer aşternut la picioare. Toamna e toamna lor, păunul de aur hrănit, crescut şi desfăcut în palma imensităţii lor. Prin crengile lor, nici luna, nici soarele nu trec ― popas fugar pe o banca ― ci călătoresc.

Sufletul lui Alexandru Pallă cunoştea îmbelşugarea acestor singurătăţi, tumultul acestor tăceri. Înainte de a cunoaşte sufletul Olguţei, îi bănuise dimensiunile.

Fetele tinere cînd nu glumesc, au deseori cochetăria să-şi valorifice puerilitatea buzelor cărnoase şi candoarea ochilor limpezi, vorbind lucruri serioase. Nici haina de doliu, din acest punct de vedere, nu le displace: frăgezeşte tenul şi întinereşte tinereţea mai bine decît fardul.

Şi femeile bătrîne au uneori predilecţie verbală pentru lucrurile serioase, îndeobşte rezervate bărbaţilor. E lugubru. Atunci seriozitatea nu mai e un aspect dur, unghiular al vieţii, ci o pulbere înecăcioasă a morţii.

Olguţa nu vorbea niciodată lucruri serioase. Le ocolea poate. Dar seriozitatea era subt vorbele şi glumele ei, ca pămîntul subt pasul copiilor şi oamenilor mari deopotrivă.

Existenţa statornică a acestei seriozităţi ― din care se desprindeau toate mişcările ei, vorbe mici, fapte mici, gesturi zilnice, îi purifica vioiciunea de acea futilitate gazoasă, apreciată uneori ca un atribut exuberant al feminităţii, care dă

valută-fleac şi greutatea-fulg comportării femeilor în genere. De aceea, alături de ea un bărbat putea să rămîie bărbat, fără instantaneul "tuns, ras şi frezat", după care bărbatul ridică ochii spre femeie ca spre o oglindă menită să-l satisfacă. Cuvîntul

"camaraderie" suna cinstit şi plin alături de Olguţa.

Debarcînd la Marsilia, Olguţa îi spunea lui Alexandru Pallă: "Paşa"; Alexandru Pallă îi spunea tovarăşei lui "Olguţa". Nici Olguţa nu se înălţa, nici Alexandru Pallă nu se cobora.

Cînd doi oameni s-au cunoscut, în faţa morţii de pildă, se cunosc perfect. Dar rareori oamenii au prilejul să se cunoască aşa de bine. Unii oameni însă, foarte loaiali, despuiaţi complect de cabotinism, se pot cunoaşte foarte bine în condiţii de o banală normalitate. Mai tîrziu, se vor sătura poate unul de altul, dar decepţii nu pot avea niciodată.

Alexandru Pallă se împrietenise în aşa chip cu Olguţa, şi în aşa măsură preţuia prietenia Monicăi ― cînd de lampă intimă, cînd de candelă subt icoane, cînd de fereastră spre lanuri de grîu ― încît devenise, în tot timpul şederei la Paris, oaspete familiar mesei de seară, în apartamentul din Rue de l'Observatoire. El locuia în ostrovul Senei, numit La Cité în preajma Catedralei Notre Dame. Acolo avea şi atelierul cu pînze înnourate de cenuşiu şi alb. O dată cu Adia aruncase şi paleta culorilor ei. O regăsise însă, şi-o reluase.

Prietenele lui, Olguţa şi Monica lucrau: Monica la Sorbona şi la Bibliothèque Nationale, Olguţa, la profesorul ei de pian şi acasă. Atmosfera de muncă tînără a casei lor dăduse lui Alexandru Pallă voinţa de-a ridica sceptrul culorilor, aruncat.

Paleta de la Iaşi arzătoare şi fragedă de tinereţea culorilor tari Îmbătrînise ca un om: pălise, surîse, albise, în împaienjeniri de zîmbet stins.

Mult alb, dar pierise soarele, şi stinse erau stelele pentru acel alb, şi doar o lună

subterană ca ocnele de sare îl cărunţea cu veacurile ei.

Şi cheiurile Senei pe care le picta erau amare şi pustii, ca sufletul celui care-şi aşternea singurătatea chinuită pe pînze, izgonind-o treptat din el, creată.

Zilele treceau. Artistul copleşea încet cu încetul pe omul de pînă atunci, încorporînd în actul creator toate experienţele care devastaseră sufletul şi trupul omului. Alexandru Pallă se echilibra în noua viaţă. Adia, mistuită în alburi de scrum, de fum şi de cenuşă, nu mai era o amintire tragică, ci profundul ferment al unei noi configuraţii picturale. Pe cheiurile Senei îmbătrînise o dragoste; apele Senei pro-hodeau un trecut.

Spre seară, pe la şapte, Alexandru Pallă privea ceasornicul, cu ochi de lucrător pentru care seara e o răsplată, o vacanţă. De la el pînă la apartamentul fetelor erau vreo doi alegri kilometri parizieni, împestriţaţi de tinereţă universitară pînă la Jardin du Luxembourg, de unde Boulevard-ul Saint-Michel, oprit o clipă, bătrîneşte, în dreptul grădinii pline de copii şi de baloane colorate, pleca pacificat, se întîlnea cu amintirile de vals din faţa Balului Bulier şi, întinerit, se bifurca împrejmuind grădina Observatorului, ca un buchet cuprins în braţe, în faţa căreia Alexandru Pallă, pieton greoi, se oprea să răsufle.

― Vos nièces sont à la maison8, îl anunţa inutil, cu o regularitate cronometrică, conseioza imobilului, un fel de chioşc de ziare devenit femeie, cu obraji puponi, 8 1

Nepoatele dumneavoastră sînt acasă (fr.).

sprîncene şi mustăcioară de pîslă şi glas de tenor sopranizat în gramofon.

Urca scările pe care coborau gamele pianului de sus, suna, şi intra. Gamele încetau. Monica venea, blondă, cu tîmplele zburlite şi mînile studioase pătate de cerneală; Olguţa, brună, scuturîndu-şi pletele pînă atunci aplecate pe game. În clipa aceea, toţi trei intrau "în recreaţie" ca şcolarii. La Paris, Alexandru Pallă înlocuia pe domnul Deleanu. Ca şi el sosea cu surprize: uneori stridii proaspete, alteori brînzeturi picante, faimosul saucisson de Lyon, o langustă, un pâté, sau baclavale, cataif, bunătăţi cu gust de-acasă, exotic la Paris, fabricate numai într-o cofetărie din Boulevard Saint-Michel la întretăierea cu Rue des Écoles, în drumul lui Alexandru Pallă.

Acolo, în sofrageria solidului apartament de burghez francez, Alexandru Pallă

cunoscuse un aspect întinerit al vieţii de familie, al vieţii de la Medeleni. Căci Olguţa, cînd se înveselea, era şi copilăria Olguţei, dar şi domnul Deleanu, iar Monica, rămînînd Monica, era şi doamna Deleanu. Ea conducea redusa gospodărie, urmînd dogmele de acasă, dar cu graţia tinereţii ei blinde. Monica făcea menu-ul , dezorganizat de surprizele, previzibile de altfel, ale lui Alexandru Pallă. Tot ea, aşezată în capul mesei, servea, veghind cu gravitate ca Olguţa să mănînce, dojenind-o la nevoie, ceea ce stabilea de îndată între ele raporturile dintre Olguţa şi doamna Deleanu.

Olguţa întinerea sclipitor în acele clipe, iar Monica se maturiza în felul fetiţelor îmbrăcate cu rochii de femeie. Tot Monica prepara, în ibric adus de acasă, cafeaua turcească: raritate la Paris. Cafeaua era destinată lui Paşa, dar Olguţa nu accepta acest privilegiu, după cum nici Monica nu accepta ca Olguţa să-şi strice somnul bînd cafea. Ceea ce însemna o acceptare, după luptă, din partea Monicăi. Luau masa într-o atmosferă de cordialitate neumbrită.