― ...Limba grecească are o supleţă catifelată, pe care nici o altă limbă n-o are.
A fost parcă păstrată în untdelemn...
― Să mă-nveţi greceşte, dascăle.
Cît ar fi dorit! Dar Olguţa, preocupată de şedinţele tumultuoase ale "Clubului burlacilor", uitase.
Avea însă amintirea acelei plimbări, a acelei convorbiri: amintire păstrată cu evlavie, cum ţin copiii săraci un ciob de jucărie, găsit din întîmplare.
Scria regulat mamei lui, asigurînd-o că duce o viaţă odihnitoare şi agreabilă: ceea ce era exact. Recăpătase calmul pe care-l avea înainte de-a o cunoaşte pe Olguţa, altul prin două accente grave: trupul, abia descoperit, şi iubirea, de la început resemnată.
În lipsă de mai mult şi de mai bun ― sau în aşteptare ― Rodica îl acceptase pe Puiu, cu titlu, particular, de paj libertin. Jucau singuri tenis, apoi Rodica îşi lua duşul, în timp ce Puiu aştepta dincolo de rogojini, făcînd studii confidenţiale
asupra academiei Rodicăi; apoi Puiu îşi lua duşul, în timp ce Rodica întoarsă cu spatele pe chaise-longue, cetea, trăgînd uneori cu coada ochiului să vadă dacă tot n-a isprăvit. Alteori Puiu îi cetea cu glas tare dintr-o carte cu poze, adusă de Rodica în fundul cufărului, fără de ştirea mamei ei, nici a Olguţei: Les aventures du roi Pausole. Şedeau lungiţi alături în iarbă, pînă cînd Rodica, după ce arunca o circumspectă privire de jurîmprejur, îl săruta pe gît, pe urechi, după ceafă şi pe piept, ca să vadă dacă se gîdilă: ceea ce Puiu tăgăduia, după fiecare experienţă în doi. În timpul experienţei, Puiu se apăra, natural, cu mîinile, din care pricină, chiar dacă nu s-ar fi trecut caisele, Puiu tot n-ar fi întîrziat printre crengile înalte, unde caisele sînt calde, grele, moi şi dulci.
În schimb, Sevastiţa uita tot mai des "să-i puie apă de băut pentru noapte". Şi Puiu, setos, îi aducea aminte, indiferent de oră.
În alte seri, pornea în cămeşă de noapte, papuci, cu pelerina pe umeri, jalnic pelerin spre odaia Monicăi:
― Intră, Puiule,
― ...H-h!... Tu eşti bună, Monica.
Sevastiţa complecta faţă de Puiu, pe Rodica; Monica primea lacrimile vărsate pentru Olguţa.
În definitiv, Puiu era foarte ocupat. Şi asta-i principalul în vacanţă şi în viaţă.
Doamna Deleanu cetea, cînta la pian şi supraveghea puţin mai distrată decît odinioară, mersul gospodăriei.
Astfel, zilele vacanţei treceau purtînd spre toamnă întreita singurătate a doamnei Deleanu, Monica şi Mircea; efervescenţa Olguţei, dusă în goana automobilului de la Medeleni la Iaşi şi de la Iaşi la Medeleni; şi mişcările de balet bucolic ale lui Puiu cu Rodica, întregite prin suspinele de Pierrot după cruda Colombină, ale lui Puiu, cînd se ducea copil în odaia Monicăi, să fie consolat.
Dănuţ cetea romane senzaţionale la Medeleni, şi zilnic, după-amiaza, Zdup îl ducea la Sălcii, unde tot romane senzaţionale cetea, alături de invizibila sau rareori întrevăzuta Ioana Pallă.
*
Aştepta în grădină fără să cetească. În sfîrşit aducea o dovadă pozitivă că Adina Stephano n-a fost un simplu flirt de patinaj. Îi aducea fotografia Adinei de la Veneţia.
Mai că nu-l mirase locul de unde-i expediase fotografia. Deţinerea acestei fotografii recente de la Veneţia îl mulţumea din alt punct de vedere.
Îl măgulise în primul rînd. Întîia noutate pe care viaţa reală i-o aruncase între ficţiunile romanelor senzaţionale îl făcuse să se stimeze puţin: desigur, e măgulitor să primeşti la Medeleni, tu Dan Deleanu, lector de romane senzaţionale un plic elegant, cu timbru italian, pecete veneţiană, adresă scrisă de o mînă de femeie, şi conţinînd fotografia unei femei îmbrăcată cu mult gust, într-o gondolă zveltă, oprită, în faţa scării unui palat. Spre satisfacţia lui ― căci ar fi dorit să ştie toată
casa sosirea faimosului plic ― scrisoarea i-o adusese Rodica.
― Ce-i? Cine-i?
― Eu, domnule Dan, îţi aduc ceva plăcut... Compuneai?
― Da, da... Îndată.
Furişase romanul subt pernă, îndoind foaia, se aranjase în grabă şi ieşise afară
― odaia era prea dezordonată ― cu atitudinea celui turburat din singurătatea lui inspirată.
― O scrisoare de la Veneţia... parfumată, adăugase Rodica, surîzînd cu înţeles şi candoare.
― A! da!...
― O aşteptai?
― Mda...
Scrisoarea era parfumată numai fiindcă o ţinuse Rodica în mînă, cercetînd-o pe amîndouă feţele, privind-o în transparenţă la fereastră, înainte de-a i-o aduce.
― De ce trăieşti aşa retras, domnule Dan? Nu ne poţi suferi?
― Lucrez, domnişoară.
― Nu te surmenezi?
― Eee!
― Păcat! oftase Rodica, plecînd efectul de negru al genelor.
― Mă ierţi, domnişoară, uite-n ce hal sînt! Aşa-i cînd lucrezi!
― Da! oftase din nou Rodica, aprobînd, compătimind şi invidiind. E bine cînd poţi sta singur...
― Da... În fine... daa...
