Lumina zorilor înlocuia lumina lunii, înclinînd palori. Mîni delicate în văzduh şi imensităţi sfiite în faţa lor.

Ţinînd ochii închişi, numai cu plămînii ştiai că se luminează. Şi totuşi apusul lunii prin lumina zorilor, şi ochii pur încercănaţi ai mării fără val, lăsau o sfîşietoare tristeţă.

Simţeai că tîmplele în jurul cărora ar fi lucit această aureolă s-ar fi înclinat ca tîmplele crucificatului.

Zîmbise prea mult. Era luminos ostenită. În faţa ei veghea Vania ca un foc

aprins pentru ea; de jur împrejur, popasul istovit al rîndunelelor. I se închideau genele şi în tremurul lor vedea lumina alergînd desculţă pe ample trepte albe, ochii verzi ai lui Vania şi capul rotund al rîndunelelor. Cînd deschidea genele îi surîdea lui Vania ca prin somn, răcorindu-şi fruntea cu o clătinare a capului.

Ştia că e fericită, ştia că e ostenită. Somnul şi Vania ― două feţe profund îmbinîndu-şi oglindirea, cu umbre şi lumini, în sufletul ei. Îi era ruşine să-i spuie lui Vania: "Mi-e somn" ― şi-i era atît de somn! De mult şedea încremenită pe pledul lui Vania, rezămîndu-se de mormanul de parîme ― acum turelă de rîndunele ― învelită cu paltonul lui Vania peste al ei. Uitase de trup. Era numai un obraz cuprins în plete şi doi ochi care clipeau. Vorbise şi glumise mult, şi se simţise adunată şi adăpostită în tăcerea lui ca un joc de ape într-un bazin de piatră.

"Îi lipseşte un nasture şi am să i-l cos."

― Îţi lipseşte un nasture ş-am să ţi-l cos, repetară buzele hotărîrea gîndului.

Somnul o făcea să vorbească, aşa cum rîzi în ger. Căuta sunetul vorbelor, ca să

nu adoarmă de-a binelea.

Şi-ar fi culcat obrazul pe pieptul lui Vania, acolo unde-i lipsea nasturul, ca să

închidă ochii fără să-i mărturisească somnul care-o cuprindea moale, dens, ca blăni de lutră ― dar era prizonieră în paltoane.

― Ţi-e somn, Olguţa.

Tresări clipind ca la auzul bubuitului în munte. Îl măsură cu ochii mari, îl revăzu. Rîsul îi acoperi din nou faţa cu somn, aplecîndu-i genele.

― Nu.

Şi adormi.

Vania o privea, alături de ea, aşa cum stă nisipul la marginea mării, umbrit şi luminat pe rînd de capriciul undelor. De cîte ori capul Olguţei se înclina pe-o parte, cu pleoapele grele ca somnul fluturelui pe tulpină subţire, îi venea să întindă

palmele lui mari, şi nu îndrăznea, c-o bătaie de inimă. Era atît de treaz în cadenţa adîncă a inimii, încît tot ce se întîmpla în faţa şi în jurul lui, devenea straniu şi prea gingaş, ca apropierea zorilor după nesomn. În faţa capului cu plete negre şi obraji rotunzi, care tresărea, clipea sperios şi nu zbura ― la fel cu toate rîndunelele ― era ca un cioplitor, trăit numai în cariere de piatră, mînuitor de daltă şi ciocan, deprins s-audă sunetul tare al fierului intrînd în stei, deprins să ridice puterea grea a blocului colţuros, care deodată ar vedea, cu dalta împlîntată şi ciocanul ridicat, acolo unde erau stane, mărunt norod uşor de zburătoare.

Chiar adormit, semăna atît de mult cu rîndunelele capul fără trup al Oguţei, înclinat în aripele lucioase ale pletelor, împrejmuit de zborul oprit al rîndunelelor, că nu îndrăznea să-i adăpostească somnul în mînile lui, cum nu îndrăzneşti să-ţi apropii mîna de trupul rîndunelei care stă pe zborul ei ca o stea în cer, imens depărtată deşi clară ochiului.

Trecuse noaptea, şi zorii luminau minunea adusă de noapte, curînd; curînd

trebuiau să se deştepte oamenii. Ochii lor aveau să întîlnească, în decorul familiar privirii, capul înclinat printre rîndunele. Îi venea să alunge rîndunelele ca să le cruţe de privirea oamenilor ― şi-i era milă de istovirea lor. Îi venea să deştepte capul adormit ― şi nu se îndura să se despartă de el.

Într-un pustiu, el singur, ca să cruţe odihna rîndunelelor şi somnul capului împrejmuit de aripi brune, ar fi dus vaporul în braţe, fără gemăt, cu faţa sleită, năduşită şi arsă, dar cu un zîmbet fericit.

De ce nu era în pustiu cu povara de aripi în braţe?

Era printre oameni. Aveau să se deştepte din somnul care-l izola de ei, aveau să

privească, să zîmbească, aşa cum zîmbesc oamenii cînd văd alături de un bărbat chiar un cap de rîndunică adormită.

Mînia nu-i strîngea pumnii; îi micşora numai ochii, înţepător.

Soarele era subt orizont, ca o bătaie de inimă subt platoşă.

― Olguţa...

Şoptise, încovoiat cu mii de crengi asupra ei. Rîndunelele soprane vorbeau mai tare decît glasul gros. Poate rîdeau în aerul fraged, cum rîd subt streşini.

― Olguţa...

Se ruga.

Dacă n-o trezea el ar fi trezit-o soarele, peste o clipă, două, trei... Un tumult îmbelşuga lumina.

―Olguţa...

Îi puse mînile pe umeri, luîndu-i paltonul, cum desfaci un mugur.

Olguţa tresări.

― Nu dorm!

― Nu dormi, dar ţi-e somn, zîmbi Vania şi, uşor, o ridică.

Şi o văzu în proaspăta lumină a dimineţii, întreagă, trup în loc de zbor, aducîndu-i un zîmbet somnoros pe o înaltă tulpină, din acelea care cresc atît de sus încît îşi înclină floarea la fereastra casei cu o lene sprintenă.

― Ce să fac, Vania?

Clipea de somn.

― Să te culci.

Plecară cu paşi şovăitori. Umblau printre rîndunele ca printre flori atunci deschise, fără alei. Ajunseră lîngă scara îngustă şi repede. Unul lîngă altul se opriră. Olguţa îşi ridică somnul cu genele spre el. De pe orizont, întreg, cu gest de lampă ridicată de împărătească mînă, soarele îi lumina roş obrajii.

Vania crezu că a făcut un pas îndărăt, dar nu-l făcuse decît sufleteşte. Era ca un turn neclintit, înfiorat de un fir de iarbă care creşte. Olguţa îi întinse fruntea cu semnul soarelui. Vania era atît de mare că ar fi trebuit să se aplece, şi atît de împietrit că ar fi trebuit să se dărîme ca să ajungă fruntea întinsă lui.

Olguţa aştepta, cu fruntea ca un zbor oprit plutitor; ridică genele, văzu, şi cu o

alintată mişcare ocrotitoare îşi alătură obrajii de marele piept bărbătesc. O clipă, cît soarele întrecu orizontul. Fugi pe scări în sus. N-o mai văzu. Îi atîrna o icoană pe piept.

Respiră larg.

Curgea parcă un zvon de izvoare subţiri printre rîndunele. Pornise zborul soarelui. C-un singur avînt, izbucniră ascuţit, săgetînd cu tuş negru, roşul de lac chinezesc al soarelui rotund. Se cufundară în văzduh, departe, mai departe, pînă

cînd se şterseră pe cer, ca o inscripţie măcinată de veacurile clipei cereşti.

Puntea era goală. Puteau să vie oamenii, cu viaţa lor de toate zilele.

În dreptul soarelui, şedea drept un om din larg clădit, ca o poartă închisă cu lacăt de veci, prin care trecuse Dumnezeu.