― Cui?
― ...doamne...
― Eşti delicios! O doamnă? Cine-i? O cunosc? De unde-i?
― Secret.
― Vai!
― E o doamnă... care... mă... plictiseşte în definitiv.
― Vai, ce amuzant e!
― Şi vreau să-i fac o farsă!
― ...Ca să te lese-n pace!
― Exact. Ca să mă lese-n pace. Ştiţi, femeile...
― Daa! oftase Rodica comprehensiv.
― Azi am primit o scrisoare...
― Ştiu, din Italia.
― Da, din Veneţia.
― Parfumată!
― Parfumată, ai ghicit?
― Ei!
― Ai ghicit: o scrisoare de la o altă... doamnă.
― Vai ce rău eşti!
― Ce să fac! oftase Dănuţ cum ar ofta o grădină importunată de prea multe albine.
― Ştiu eu! Aşa-s băieţii, oftase în replică Rodica, tot comprehensivă şi admirativ dojenitoare.
― Să-ţi spun?
―Vai, mor de curiozitate!
― Doamna de la Veneţia mi-a trimis... împreună cu scrisoarea, şi o fotografie.
― Arată-mi-o...
― Poftim.
― Pare! E doamnă...
― În ce clasă-i? exclamase Rodica.
― Ei!
― Da, da, e măritată de mult... Eu...
― Aha! Vai, ce-mi spui!
― Să-ţi spun?
― Sigur, nu vezi!
― Să-ţi spun farsa...
― Numai?
― ...E prea lung ― un roman întreg ― şi prea delicat...
― Ţi, ei!
― Altădată poate... Acum vreau să te rog ceva.
― Bine-i să fii la Veneţia! suspinase Rodica, privind rochia Adinei.
― Aş vrea ― dacă nu te superi ― să scrii ceva pe dosul fotografiei...
