― Ne ceteşti şi nouă cînd isprăveşti?
Ridicase din umeri, evaziv.
Rodica oftase din nou şi plecase strîngîndu-i mîna. O condusese, urmînd invitaţia mînei, pînă la uşa de din faţă.
― Sper că ne mai vedem, domnule Dan? Daca vrei, dă-mi să-ţi copii manuscrisul.
― Nu. Da ne mai vedem.
― Cînd?
― Nu vrei să facem o partidă de tenis? Zău! De cînd nu te-am văzut jucînd!
Joci aşa de frumos!
― Îmi pare rău!... După amiază-s ocupat... Ştiu eu!
― Unde te duci călare? Îs indiscretă?
― Dăă!... Mă plimb...
― Daa!
Era nostimă Rodica, mai ales cînd spunea: "daa!" dînd din cap incredulă şi vicleană, cu buzele ca cireşele crăpate de coapte ce-s.
Plecase, după o nouă strîngere de mînă, mai intimă.
Dănuţ deschisese plicul parfumat de mîinile Rodicăi.
Aa! În sfîrşit avea ce să arate Ioanei! Examinase fotografia. Evaluase şi femeia şi decorul: se prezentau bine. Vra să zică femeia aceea elegantă şi bine făcută, din gondolă, fusese metresa lui! A lui Dan Deleanu? Bravo! Îi venise să exclame întocmai ca Tonel, făcîndu-şi cu ochiul: "Şmecher Deleanu!".
Se examinase şi el în oglindă: era cam palid, neras, cu ochii înfundaţi. Slăbise, asta dădea o duritate ascetică trăsăturilor, reliefînd dominator fruntea: şi-o descoperise, trăgînd şuviţele de păr îndărăt. Bine! Părea mai mare deasupra feţii subţiate. Simţise din nou nevoia eleganţei de odinioară. Consacrase restul dimineţii
toaletei, închizînd romanul în dulap.
Îşi frecase degetele îngălbenite de tutun cu pierre-ponce şi peria cea mai aspră, redîndu-le într-o anumită măsură coloritul natural. Îşi făcuse unghiile amănunţit.
Se răsese. Se pudrase: o pudră ocre de la Adina. Îmbrăcase un costum de călărie, croit la Bucureşti, după un recent model englezesc. Noul costum de călărie îl făcea mai nalt ― sau poate crescuse. Părul, prea mare, pieptănat şi periat din răsputeri şi prins în reţeaua strînsă, se aşezase armonios, lins deasupra fruntei, pe care-o descoperea în întregime, luminînd faţa, căzînd apoi în bucle grele ca faldurile draperiilor de catifea, pe tîmple şi la ceafă. Se parfumase uşor de tot, cum îl învăţase Adina.
Înregistrase, profund satisfăcut, mirarea mută care-l întîmpinase la dejun, pe feţele tuturora. Înregistrase şi zîmbetul Rodicăi. Se privea, pe furiş, în toate oglinzile şi chiar în ferestre.
După dejun, gata să încalece, trimesese calul să-l aştepte înşeuat şi intrase în odaia lui.
Scăpase ceva din vedere. Adina nu-i scrisese nimic pe fotografie. Ce era de făcut? O simplă fotografie, fără dedicaţie, fără de iscălitură măcar, nu prea înseamnă mult: e ca o carte a unui autor renumit, cu care te lauzi că eşti intim, dar pe care ai cumpărat-o de la librărie.
Ce era de făcut?
Simplu de tot! Să-i scrie el ceva! Ioana nu cunoştea scrisul Adinei Stephano.
Dar el n-avea scris de femeie! Încercase. Nu izbutise. Parca uitase şi să scrie!
Nu mai pusese de mult mîna pe creion sau pe condei. Se simţea stîngaci pe hîrtie, ca un debutant la patinaj. Avea un scris de analfabet. Ce era de făcut?
Rodica!...
De ce nu...
Rodica era "fată bună". De ce să se jeneze! Rodica ştia foarte bine de unde venea fotografia femeii în gondolă, de vreme ce văzuse marca italiană de pe plic. O
punea la curent, fără să-i facă nici o confidenţă precisă, cu o aventură ― era nostimă fotografia Adinei, nu-l compromitea ― şi totodată o făcea complice la o farsă... da, o farsă!
― Domnişoară, am să te rog să-mi faci un serviciu...
― Vai de mine! Încîntată! Cu cea mai mare plăcere.
Cu cea mai mare plăcere, Rodica, lăsîndu-l pe Puiu singur s-o aştepte la tenis
― cu ochi răi şi racheta vindicativă ― venise în odaia lui Dănuţ.
― În cel mai mare secret!
― Vai, domnule Dan! Mie?...
― Vreau să fac o farsă...
― Bravo!
― ...unei...
