*

Vîntul dă mării bucla des lucind a hulei, dar calmul aşterne nebuloase alei lactee ţesute-n fum de perlă, în argint pufos şi alburiu ca al mugurului de salcie, în albastru suav aburit ca al guşei de stînjenel, în brumăriu de prună şi în sur de promoroacă.

Gingăşia risipelor de pe aripele fluturilor străvezii, dar pe vigoarea unei imensităţi adînci. Diafana fibră a zorelelor, cernută prin tremurul aripei de libelulă, sclipind pe puste de borangic.

Cădeau polenuri de cer, albăstrind lumina. Era ca o evaporare în vibraţie a ponderei şi a conturului, în marea luncă de culori neînflorite.

Gîndul se înclina şi, fum, se topea alene.

Marea: jilavă respiraţie şi lumină de seră cu multe violete şi înserare în vitralii largi.

Sufletul era o mişcare de voaluri prea străvezii ca să existe: mănunchi aiurit de adieri.

Totul era departe şi albăstriu, ca aşezat pe zări de toamnă cu nelămuriri de cer şi de zbor dus. Îţi venea să priveşti cu mîna pe ochi sau printre gene, ca şi cum marea pe care pluteai ar fi fost un punct pierdut în cer, albastră dispariţie, pastel al golului şi-al vagului.

Pe hotarul dintre concret şi abstract, marea era un început sau un sfîrşit de somn al luminii, cu visul nopţii pălind între gene.

Dacă ar fi existat vorbe, ar fi avut parfumul căţuilor cu mirodenii ale basmului arab, crescînd în zmalţul tăcerilor.

*

Deşi o noapte întreagă femeile, mai friguroase decît bărbaţii, se înveliseră cu

pledurile, dorind flacăra sobei, acum, în preajma sosirii, se gătiseră cu rochii subţiri, cu imprudenţa cochetă a florilor în dimineţi de primăvară.

Dimineaţa marină le pedepsea, împlîntîndu-le fiorul verzui care încreţeşte pieliţa obrazului cu vibraţia bătrîneţii. Culorile vii, exaltate de soare, dădeau punţii înfăţişarea unei plaje de lemn. Pantofii albi hulubăreau, doi cîte doi, plini de neastîmpărul pe care-l dă femeiei apropierea valului şi a uscatului.

Comozi, bărbaţii îşi păstraseră paltoanele pe umeri, ca la plimbarea de toamnă

prin grădină. Binoclurile erau în plină activitate, cum sînt la varieteu cînd, de departe, prin sticla măritoare iei ca aperitiv optic piciorul dezvelit al dansatoarei. În loc de jartieră, farul Constanţei avea medalia verzuie, cu vorbe solemne şi profil domnesc. Cîteva capete se trudeau să fie coloniale, prin căştile de plută cu înveliş

de pînză şi răsuflători, rude cu bostanul şi cupola. Altele copiau din răsputeri fizionomia flegmatic energică a ofiţerilor de marină, care la rîndul lor o importau din Britania şi din literatura lui Claude Farrère, ale cărui volume sînt garda de onoare a bibliotecii marinarilor recenţi.

Copiii erau navigatori, prin inscripţia şi panglicele beretelor, şi muşte, prin întrebările cu care-şi sîcîiau mamele, muşte şi ele, la rîndul lor, pentru consortul cu privire de amiral şi nervozitate maritală.

Intimitatea de sofragerie, rău de mare, punte şi dans, care înfrăţise aproape două săptămîni familia cosmopolită a clasei întîi, se dovedea precară în faţa uscatului. Fiecare cap de familie devenea feudal între bagajele, odraslele şi nevasta lui.

Flirturi şi idile se încheiau cu vagul în privire al răului de mare şi cu gest grabnic de batistă pentru gutunarul suav al ochilor.

Obsesia indiscreţiei vamale încreţea multe frunţi, şcolăreşte, ca la apropierea orei de matematică.

Ţărmul se apropia, pierzîndu-şi vălul albastru aşternut de zări, avînd în frunte Cazinoul, care este întîiul păcat al Constanţei în faţa mării, al doilea fiind statuia lui Ovidiu, în faţa cerului şi a eternităţii Imperiului roman.

Pe punte începea înfrigurarea călătorilor de pe peron, cînd se anunţă expresul urgent, prin palpitaţia clopoţelului şi duduitul şinelor. Sentimentul plecării copleşea absurd pe cel al sosirii. Femeile erau enervate de gîndul că au uitat ceva în cabină

şi o priveau recapitulativ, bărbaţii îşi pipăiau toate etajele buzunarelor şi se uitau la ceas, tic echivalent cu al femeilor cînd se uită în oglinda poşetei.

Comandantul vasului se suise la comandă, într-un fel de costum de tenis galonat. Vaporul îşi încetini mersul, devenind parcă mai greu. Începu manevra elegantă, dar mult prea migăloasă, a intrării în port. Înălţate deodată ca poştele pe sfoara zmeului ― pe catargul mare, pavilioanele cu numele vaporului, fîlfîiră

colorat.

Două steguleţe se ridicară: albastru pentru pilot, galben pentru vizita medicală.

Din port se desprinse un fel de gîscă, rapid plutitoare, cu gît de fum, care, apropiindu-se, deveni vaporaş cu direcţie imperinent perpendiculară pe flancul vaporului. Venea, crescînd, dar din ce în ce micşorat în contrast cu enormitatea sporită a vaporului, ca o ţigaretă serviabilă de la care o havană cu proporţii de castravete solicită focul.

Pilotul se sui pe vapor. Actul întîi se isprăvise. Aşteptai cortina şi aplauzele.

Pilotat de noul-sosit, vaporul trecu printre faruri, intrînd solemn din mare în cuşca portului, cu statura lui clădită pentru larguri, dar demnă în exil.

Între comandă, proră şi pupă începu schimb de porunci, gesturi şi urlete, ca o sfadă stacată proiectată pe cer, de la prea mare distanţă ca să devină bătaie.

Comanda: "Funda", slobozi un huruit apocaliptic, ca şi cum vaporul, fără să ştie, ar fi adus în pîntecele său un cataclism. Prin nările vaporului, ancora se prăvăli ca o cruce pe un mormînt de cruciat, însoţită de cascada zornăitului de lanţuri şi fierării, ca un galop medieval.

"Bandulele" zburară festiv ca serpentinele. Parîmele vînjoase fură prinse de

"babalele" cheiului, enorme boturi de fier de care sînt priponite vapoarele. Şi, nebuneşte, hîrîind delirant, ca într-un atelier de croitorie în care toate maşinile deodată trepidează, vinciurile vaporului se dezlănţuiră, aducîndu-l inert spre chei, captiv între parîmele întinse, ca trupul unui Guliver ostatic în ţara piticilor.

Cînd ai ajuns în faţa peronului cu trenul, te cobori grăbit. Cînd ai ajuns cu vaporul în faţa cheiului, lipit de zidul debarcaderului, stai. Stai tot pe vapor, cum fierbe apa în oală, dar stai. Ai impresia că eşti atîrnat în cuier.

Formalităţile se suiră imediat pe punte, vamale şi medicinale. O dată cu ele, şi infracţiunea, adică micul privilegiu, atît de reprezentativ pentru ţara pe malul căreia vaporul acostase. Infracţiunea era încarnată de un avocat. Avocatul era domnul Deleanu. Nu era nici vameş, nici doctor, dar băuse vermut şi cu doctorul, şi cu vameşul, formînd cu ei o trinitate care păşea inseparabilă pe puntea vaporului oprit.

― Olguţa!

O căuta prin mulţime, cu privirea vertiginos lucidă a jucătorului de cărţi, care desparte cupa, trefla, pica şi caraua în iureşul maşinei de treier.

Avea tîmplele albe şi masca mistuită a bătrîneţii, mască numai, căci ochii erau de copil la uşa pomului de Crăciun, inima la fel şi mişcările capului şi-ale braţelor dovedeau agilităţi de veveriţă.

― Olguţa!

O avea în braţe, o strîngea, o săruta, spunîndu-i numele printre sărutări, ca o veste.

― Fetiţa tatii!

Şi era ciudat şi înduioşător să vezi pe acest copil cu părul alb, strîngîndu-şi în braţe păpuşa regăsită, spunîndu-i cu ochii părinteşti umezi: "Fetiţa tatii" ― în timp ce "fetiţa", mai mare decît el şi imperios tînără, îi dezmierda tîmplele albe, de care

curînd avea să se despartă, înălbindu-le mai tare şi mai greu decît anii.

PARTEA DOUA

Înainte ca ochiul să o vadă, mult înainte, cataracta Niagarei se anunţă

formidabil urechii. O auzi, o simţi. E vibraţia surdă încă a unei drîmbe cu dimensiuni de fluviu, pe buză de uragan; apoi e vîjîitul unei coarde de contrabas de himalaică statură. În preajmă-i, întinderea unui ocean, cutremurată, s-ar încreţi. Dar timpanul? Pe fondul enormităţii sonore, bubuitul tunetului îţi pare fleac efemer, situat în ordinea liliputană a insectelor ― şi explozia tunului, puşcă de soc, infantilă şagă. Fără să vadă cataracta, urechea a apreciat vastitatea ei, căpătînd un nou criteriu sonor, care pregăteşte ochiul pentru năprasnica arătare a mugetului cosmic, îmbăiat de spume.

Aşa trebuie să fie şi cu oraşele în care viaţa se adună şi răsună exploziv; să

existe pentru auz, cu fizionomia lor distinctă, înainte ca ochiul să le întîlnească

ziditul contur, felurita configuraţie. Dacă un orb care a trăit într-un oraş, revenind în el, după o lungă absenţă, nu-l va recunoaşte ascultîndu-l numai cum sună şi cum tace în contratimp, oraşul acela există pe harta ţării, dar viaţa tumultoasă a oraşelor l-a expulzat din rîndurile ei agresive. Oraşul acela e mort. Dac-ar fi om, i-ai spune: