― Nu te-ngriji, tante Alice. Scrie ceva.
― Scrie?
― Da, scrie. Tu nu ştiai că Dănuţ e scriitor?
― De unde să ştiu! se iluminase doamna Deleanu, respirînd. Face versuri?
― Da.
― Frumoase?
― Foarte frumoase.
― Vai, Monica! Prin ce grijă am trecut! Vra să zică, Dănuţ e poet... Dragul de Dănuţ...
Şi pe Olguţa, care deşi în treacăt numai pe la Medeleni, avea ochi prea buni ca să nu observe, o lămurise tot Monica.
― Ce-i cu Metaforei, Melizando? E pe ouă?
― Scrie ceva mare.
― Face-o omletă! Spune-i să puie mai puţin spanac şi mai mult gălbenuş!
Chiar Rodicăi, cu care rareori vorbea, Monica explicase ― fiind întrebată
stăruitor, evident ― cauza ţinutei şi singurătăţii lui Dănuţ.
― Monica, ce-a păţit fratele Olguţei? E amorezat? Monica dintîi o privise grav. Apoi:
― Scrie ceva. Sînt oameni şi altfel decît tine, Rodica.
― Te-ai supărat?
― De ce să mă supăr cînd nici tu nu te-ai supărat! O singură dată întrebase şi Monica pe cineva: pe Mircea.
― Mircea, spune-mi ce mai face Dănuţ?
― Nu ştiu, Monica. E invizibil şi am impresia că-l enervez.
― Daa!
― De asta îi dau pace.
De-atunci Monica se sihăstrise în odaia ei cu Leila şi tăcerea cărţilor. Mircea o vedea rareori. Casa era stăpînită de Rodica, urmată de suita ei: Puiu, permanent; Mircea, sporadic: şi el prefera să se izoleze în fundul livezii, fie învăţînd, fie cetindu-l pe Jean-Cristophe, fie privind cerul, aşezat în iarbă cu mînile subt cap.
Uneori Rodica îl descoperea. Se aşeza lîngă el ― totdeauna cu rugăminţi de acest soi:
― Mircea, mi-a intrat o musculiţă-n ochi: eşti bun să mi-o scoţi?
― Mircea, leagă-mi, te rog, basmaua.
― Hai să vedem care-i mai tare. Vrei, Mircea?
Dar imediat sosea Puiu cu veşnica bicicletă. Şi pe deasupra, Mircea prefera lipsa de cochetărie a grosolanei Sevastiţa decît grosolana cochetărie a Rodicăi.
Cu Olguţa era mai puţin timid decît la începutul vacanţei. Îi spunea uneori
"Olguţa", făcînd totuşi în prealabil o pauză şovăitoare, ceea ce arăta Olguţei că
mintal tot duduie îi spunea. În genere, însă, evita să i se adreseze direct.
Ştia că Olguţa nu iubeşte pe nimeni. Dar ştia că nu-l iubeşte şi că nu-l va iubi niciodată pe el. I-o afirmase Monica, în al cărei discernămînt avea o încredere fără
rezerve, curînd după ce-i mărturisise ― ceea ce Monica ştia mai dinainte, de altfel
― dragostea lui pentru Olguţa.
I se părea că Olguţa ― în faza actuală ― nici n-ar fi putut iubi pe cineva: era prea deşteaptă, prea impetuoasă, prea plină de ea, prea densă sufleteşte ―
impermeabilă parcă pentru dragoste. Mişcarea sufletească a Olguţei era centrifugă: se risipea violent în afară. Dragostea pătrunde numai în sufletele care au o mişcare centripetă, numai atunci sufletul o absoarbe, dimpreună cu sufletul celui iubit.
Se obişnuise să o iubească singur, el cu el, cum alţii se deprind să trăiască
singuri, monologînd în loc să dialogheze.
Totuşi, pe lîngă fericirea rarelor zile pe care Olguţa le petrecea la Medeleni, Mircea mai avea şi alte fericiri, tot de la Olguţa.
Odată, venind cu ea de la tenis, îi explicase, răspunzînd la o glumă de-a ei, caracterul frumuseţii limbei greceşti. Olguţa îl ascultase. Vorbise mai mult, calm, curgător, preocupat să definească, nu să vorbească, aşa cum făcea cînd medita singur, ceea ce vroia să împărtăşească Olguţei. Încheiase astfel:
