blajină pe savanţii ei strănepoţi, despre un om pe care ei l-au studiat, pe cînd ea l-a

cunoscut.

"Femme je suis povrette et ancienne,

Qui riens ne sçay: oncques lettres ne leus."11l Parcă pluteau deasupra ei versurile baladei în care mama vagabondului vorbeşte cerului, adunînd îngerii spre ea, cum vin copiii la fereastră cînd ninge alb.

Se forma un zîmbet desuet pe toate buzele. Întrebările prea filologice se sfiiseră. Colocviul se-ndepărta de bibliotecă, apropiindu-se de viaţă.

Le răspundea cu un bun simţ care dezarma dogmele ştiinţifice şi severitatea fizionomiilor interogative. Astfel, Ioana d'Arc, ţărăncuţa, avea un zîmbet rumen şi o vorbă sănătoasă, care cîştigau victorii, comandînd ştiinţei războinice a căpeteniilor militare.

Olguţa zîmbea, un zîmbet care săruta obrajii Monicăi şi chiar pe-ai dascălilor.

Rumoarea sălii, după examen, aducea vorbe insolite în acel decor rigid şi doct.

― Elle est charmante!12

― Délicieuse, la petit roumaine.13

― Quelle grâce!...14

― Parcă ieşim de la Operă, după o reprezentaţie de-a Pavlovei, rîdea Olguţa, braţ la braţ cu Paşa şi cu îmbujoratul doctor în litere, îndreptîndu-se spre poştă de unde succesul trebuia să treacă în România.

La Paris, festivitatea succesului fusese organizată de Paşa. Participase şi profesorul de litere al Monicăi, bătrîn cu ochelari maliţioşi, indicat comesean al Olguţei care găsise momentul să-şi răzbune emoţiile încercate în timpul examenului. Zece fete şi doi bărbaţi. O veselie de douăsprezece persoane, cu şampanie şi trei sticle de Bourgogne-Musigny, de mult pregătite de Paşa. Profesorul Monicăi nu ştia dansuri moderne, pe cele vechi le uitase, şi avea reumatism.

Dar răzbunarea Olguţei prelungise diabolic valsul, început cu Monica şi reluat de alte nouă fete vindicativ tinere, pînă cînd, profesorul de literatură clipind miop, suflînd precipitat, cu gulerul moale şi trupul la fel, fusese purtat de fete spre divan ca un simplu candidat cuprins de leşinul celor respinşi la examene.

Astfel trecuseră trei ani. În ajunul plecării, Paşa printre cufere şi pachete, în dezordinea absorbită sistematic de lăzi, avea aerul nedumerit al unui obiect familiar, pe care nici un geamandan nu-l accepta.

― Paşa, adică de ce n-ai veni cu noi în ţară? exclamase Olguţa, rezumînd situaţia.

― Adică de ce să nu vin? meditase Paşa.

11 sînt, sărmană şi bătrînă, / Nimic nu ştiu: o carte n-am citit (fr.).

12 E fermecătoare! (Fr.)

13 Delicioasă, micuţa româncă (fr.).

14 Ce graţie! (Fr.).

Şi venise cu fetele îndărăt, spre ţara pe care o lepădase la plecare.

*

Cînd ai adormit noaptea tîrziu, cu fereastra deschisă pe o livadă neagră, şi cînd dimineaţa o vezi deodată, izbucnitor de albă, dimineaţă-n dimineaţă, hohot de flori pe obrazul luminii ― exclami ca un nerod:

― Primăvara!

Şi eşti ca un voievod atunci încoronat, în zalele primăverii. Te-a surprins, dar o aşteptai de cu noapte. Strigătul cu buzele deschise în adîncul inimii pîndea.

Dar cînd, călătorind pe aspră mare, cu luna şi cu noaptea, cu apa şi tăcerea, ai uitat că-n acea clipă pămînturile-s verzi de pasul ierbii, şi zorii zărilor, argint şi rumen, sînt floare în livezi ― şi cînd deodată primăvara e asupra ta, îţi cade în braţe cu mii de trupuri calde, cu mii de aripi vii, cu mii de glasuri picurate ― eşti în miracol, taci şi priveşti cerul deschis deodată ca un fluier cîntat.

Aşa căzu primăvara asupra vaporului plutind pe unda Mării Negre. Venea din cer, aripă lîngă aripă, pană sprintenă, guşă albă, zbor ascuţit, subţire glas. Ca mii de frunze revărsate-n poala vîntului de mii de crengi, ca mii de aplauze din cer venind şi ca un nebunesc veştmînt de umbre şi de ciucuri, căzut deodată la picioarele dansatoarei dezgolite în spirala opririi în vîrfuri ― brunul stol de rîndunele învălui cu vînt, cu ciripit, cu freamăt şi cu inimioare, vaporul de lemn şi fier.

Le vezi pe sîrmele de telegraf, albe şi brune de neastîmpăr ca ochii gitanelor cînd te privesc; le vezi dînd streşinei blajine, mişcare de arcaş; le vezi subt cer zig-zagul negru ― dar niciodată braţul omenesc nu poate fi creangă acestor muguri de noapte şi de trăsnet, nici tovarăş.

Dar acum, domniţele cerului se-nvecinau cu palma bătătorită a omului şi cu tot ce această palmă grosolan clădise şi-mpletise.

Veneau de departe, din Africa toridă a palmierilor şi a nisipurilor iuţi. Degetul tînăr al primăverii, întorcea o foaie de poveste din Africa, peste mări, cu cerul zugrăvit albastru şi literele risipite-n vers.

Primăvara! Simţeai alături tîmplele primăverii aplecată asupra rîndunelelor ei.

Şi viaţa omenească a vaporului deodată se sfii, greoaie, zîmbind captiv, ţesută-n rîndunele.

*

Sunetul mării îl găseşti simplificat în cîteva litere ale alfabetului, dacă îl cauţi acolo în loc să-l cauţi în coardele şi în gîtlejurile instrumentelor muzicale. Îl găseşti în s, în f, în ş şi în v.

S. Un s, ascultat pe o imensitate. Marea e liniştită. Nici un relief de val, nici o

frunză de apă nu-ţi vădeşte pădurea de adîncuri. Calm. Totuşi urechea ascultă

marea pe care ochiul o vede mută. Ce răsună? De unde? Ce fior catifelat dezmiardă

auzul? Ssssss... Astfel şampania după ce s-a potolit în clara cupă de cristal, musează încă pe margini. Acelaşi s, nezimţat de nici un z, acelaşi s şoptit de buza aerului ― dar s-ul mării musează delicat într-o cupă atît de vastă că zările abia îi pot cuprinde claritatea în mîni. E oftatul aburit al imensităţii calme.

F. Foşnet, dar ca de fum. Nimic nu se clatină pe mare.

Pe albastrul cu afunduri verzi, un sul de spumă rîde alb. Fffff... E lenea moale a mării. E spuma plină ca o guşă de hulub. E zborul onctuos, ca al buhnelor albe în lumină de lună.

Ffffff... Se desprind fulgi de pe aripa uriaşă a pămîntului.

Ş. Fierbe spuma în clocote mari, şuierînd. Şşşş. E ca o gară din care toate locomotivele lumii, în aburi şi în fum, ar porni, clătinînd temeliile pămîntului, cu uraganul lor de fier înspumat.

V. Ochii se închid ca să nu vadă. E gura de leu a pămîntului, cu colţii împlîntaţi în urlet. E vîjîitul vînturilor sfărîmat în colţii altei imensităţi. Pe nici o coardă n-a cîntat.

Dar uneori marea tace. Lîngă ea urechea e ca lîngă un zid de care trupul e lipit.

Atunci, de pe ţărmuri se aud numai glasurile pămîntului venind pe mare. Stai pe malul mării şi auzi greierii ca în livadă. Eşti lîngă undă, şi-ţi auzi inima cu urechea pe ea. E straniu ca şi cum marea ar fi devenit spaţiul împovărat dintre gîndurile tale. Şi-n locul mării apăsate, oftezi, uşurînd-o.

*

De mult nu mai exista pentru ureche. Plecase. Tăcea ca o bancă de curînd goală, dar o bancă de pe care zece munţi s-ar fi ridicat, lăsînd mirarea absenţei lor formidabile.

Lin, ca în lunecare unsă de arcuşuri, lumina se ivi pe zare.

Şi marea, dispărută din urechi, începu să existe pentru ochi atît de suav încît îţi venea să o respiri ca pe o floare atunci deschisă. Fără cută, abia înălbăstrită, avea petala de înserare a stînjeneilor viorii, pe care o clipă de soare îi decolorează.