La aceste mese participau uneori, prin vorba Olguţei, cei de acasă. Olguţa reconstituia c-un vîrf de zîmbet, scenete de la Iaşi şi Medeleni. Printr-un tacit acord, războiul era eliminat din discuţie, de toţi trei. Războiul aparţinea tăcerilor izolate: vorbele îl ocoleau, ca să poată respira şi zîmbi. După masă, Monica îşi relua lucrul în odaia ei, Olguţa cînta, Paşa fuma.

Uneori plecau împreună la concerte, la operă sau la teatru, ca trei buni camarazi; apoi supau împreună.

Duminica, Paşa prezida un dejun de fete: prietene de ale Olguţei şi Monicăi.

Unele frumoase, altele sluticele, dar toate tinere, toate gătite şi copilăroase în veselie, fiindcă era duminică după o săptămînă de intensă muncă. Intimidate la început de maiestatea frumuseţii lui Alexandru Pallă ― mitropolit într-un pensionat de fete ― şi de celebritatea lui ― de mult pariziană ― se familiarizaseră

cu el ca hulubii Veneţiei cu statuile glorioase. Mîncau lucruri bune, preferau dulciurile ― de care se îngrijea mai ales Paşa ― fumau cu o ignoranţă încîntătoare ţigarete obligatorii fiindcă băuseră cafea turcească, susţineau controverse literare în

complicarea cărora Olguţa excela drăceşte, beau şi cîte un deget de curaçao sau o

"fină" cu proporţii de degetar, avînd convingerea că au făcut o adevărată orgie, rîdeau fiindcă se credeau ameţite ― în realitate erau numai îmbujorate ― dansau, privind cu impertinenţă de şcolăriţă care joacă pe catedră cînd profesoara e în fundul clasei portretul domnului decorat şi demodat: bunicul proprietarului apartamentului mobilat, dansau, dansau, şi plecau tropăind ostentativ pe scări, gata să cînte Marseillesa şi să dărîme Bastilia; lăsînd în urma lor o dezordine atît de irezistibilă încît Monica, în loc să se încrunte ca doamna Deleanu, rîdea ca Monica şi ca Olguţa, privindu-l pe Paşa, care, furat şi el de revoluţie, scutura scrumul pipei pe covorul proprietarului.

Din ce în ce, Paşa participa mai adînc şi mai amănunţit la viaţa lor. Teza de doctorat a Monicăi, Baladele lui François Villon, crescuse subt ochii lui, foaie cu foaie, capitol cu capitol. Subiectul tezei era datorit într-o măsură Olguţei. Ea i-l sugerase. Vagabondul slut, poltron, uscăţiv şi nemernic, care-şi ducea sufletul printre tîlhari, beţivi şi dezmăţaţi, ca o desagă de heruvimi, intrase demult în sufletul Olguţei prin glasul lui Vania, celălalt vagabond, dispărut, ca şi Villon, în fluviul pribegiilor, nu în căminul mormîntului. Paşa, la fel cu profesorul Monicăi, se îndoise ca Monica va putea duce la bun sfîrşit o lucrare care în afară de cunoştinţe istorice şi lingvistice, cerea o adîncă experienţă a vieţii, a unei vieţi care nu accepta raftul bibliotecii, ci numai arşiţa sau viscolul drumului şi popasul crîşmei. Dar acea viaţă rebelă literaturii există totuşi în baladele vagabondului.

Exploda în ritmul biografic al baladelor; cetindu-l pe Villon trăiai viaţa lui Villon.

Aşa că experienţa necesară priceperii lui nu era nevoie numaidecît să fie prealabilă

lecturii, căci o căpătai cetindu-l.

"En ce temps que j'ay dit devant,

Sur le Noël, morte saison,

Que les loups se vivent de vent

Et qu'on se tient en sa maison,

Pour le frimas, près du tison;

Me vingt ung vouloir de brisier

La très amoureuse prison

Qui souloit mon citer debrisier..."9l

Olguţa se dilata cetind aceste versuri, care-i umflau pieptul cu nostalgii de 9 Pe vremea ce-o spusei, curînd, / Către Crăciun, nea, ticăloasă, / Cînd lupii se hrănesc cu vînt / Şi cînd se stă mai mult în casă, / De vifor, lîngă vatra joasă; / Mă

prinse-un dor să sfarm odat' / Cătuşa mult prea drăgăstoasă / Ce inima mi-a zdruncinat (fr.).

crivăţ.

― Poezia lui Villon decolorează întreg lirismul sedentar al Franţei, spunea drastic Olguţa, şi Monica împărtăşea blînd această judecată.

Îmbărbătată, aparent numai de Olguţa, Monica îşi aplecase sufletul asupra odiseei villoniene. În năframa Veronicăi, abur delicat ţesut, nu se întipărise mai viu decît în piatră, lemn şi marmură, chipul lui Isus?

Monica lucra cu simplicitatea pietăţii. Uitase că scrie o teză de doctorat, deşi munca informaţiunii biografice şi bibliografice şi scrupulozitatea ei studioasă îi aduceau mereu aminte de caracterul lucrării. Scria despre baladele lui Villon cu aceeaşi sinceritate cu care îi vorbea lui Dănuţ despre literatura lui. Nu rîvnea nici să fie originală ― obsesie juvenilă a lucrărilor de doctorat ― nici să scrie frumos

― pacoste a debutanţilor.

Pentru ea, Villon nu era un subiect sau un pretext, ci un om. Un om atît de om, încît în el erau mai mulţi oameni ― unii răi, alţii buni, alţii şi mai răi. Din pricina asta era poet. Monica ştia că ea e o simplă fată îndrăgostită din copilărie pentru totdeauna de un Dănuţ nestatornic, felurit, uneori făţarnic, care-i ascundea multe lucruri urîte subt căldura vorbelor frumoase, dar că Dănuţ o iubea şi că poate iubirea lui Dănuţ era mai preţioasă decît a ei, fiindcă Dănuţ, feluritul Dănuţ era un cor de oameni, pe cîtă vreme ea, Monica, era un singur glas ştiind un singur cîntec.

De cîte ori îl iertase pe Dănuţ; de cîte ori îl va ierta...

"Vous portastes, digne Vierge, princesse,

Jésus régnant qui n'a ne fin ne cesse.

Le Tout Puissant, prenant nostre foiblesse,

Laissa les cieulx et nous vint secourir,

Offrit à mort sa très chère jeunesse;

Notre Seigneur, tel este, tel le confesse,

En ceste foy je vueil vivre et mourir."10 1

Şi înţelegea foarte bine tînăra îndrăgostită că dacă pămîntul n-ar plămădi ticăloşi ca Villon, Fecioara Maria n-ar mai avea pe cine să primească în cer, avînd pe buze zîmbetul mamei vagabondului cînd îl vedea sosind rupt, murdar, urmărit de legi şi totuşi dulcele ei copil.

Astfel Monica se prinsese tovarăşă cu steaua zidită într-un păcătos trup de om, mînat de vînturi.

10 Vergură ce-ai viiat împărătesc / Isus, prin care vecii veşnicesc. / La jalea noastră

pogorînd ceresc, / Lăsat din cer ne fu mîntuitor, / Odor dat morţii, scump şi tineresc; / Ni-i domn în veci, şi-n veci îl proslăvesc, / În crezul lui trăiesc şi vreau să mor (fr.).

Cu tîlharii, cu popii derbedei, cu femeile care se vînd, prin temniţe, prin taverne, prin gropi, pretutindeni, drumul lui Villon era pur printre păcate, şi dureros printre cîntece. Viaţa lui era viaţa unui fluier căzut din cer, apropiat de toate buzele, zvîrlit din toate mînile, şi cules din nou, de mîna care-i scăpase prin somn, mînjit, dar cu acelaşi sunet.

Aplecată pe biografia vagabondului, Monica niciodată nu se încruntase, niciodată nu roşise. Cu drept cuvînt Olguţa poreclise pe foasta Melizandă la mère de Villon. Stilul Monicăi avea delicată siguranţă şi meditativul calm, care călăuzesc copita calului de munte prin cele mai anevoioase poteci.

Alexandru Pallă, zi cu zi urmărind lucrarea Monicăi, era uimit de maturitatea judecăţii, de lipsa totală de pedantism scolastic, de independenţa unei gîndiri nealterate de învăţătură, şi de bunătatea înţelegătoare, care se desprindeau din rîndurile aşternute de o mînă hărăzită parcă dezmierdării pe frunte. Lucrarea Monicăi era vie. Semăna cu ea. Contemporană cu Villon, aceeaşi Monică, desigur că dacă l-ar fi întîlnit i-ar fi întins mînile cu bunătate, fără nici un dezgust. În filigranul lucrării de doctorat, Alexandru Pallă vedea acesată scenă.

Totuşi, cu o zi înainte de susţinerea lucrării, Paşa nu-şi găsea astîmpăr. Avea obsesia "tracului". Reacţiona cum ar fi trebuit să reacţioneze Monica. Dar Monica era calmă.

Şi Paşa şi Olguţa asistaseră la examen. Olguţa încruntată, măsurînd cu ochi caricaturizanţi, soborul învăţaţilor examinatori. Paşa, fără pipă, căutînd-o mereu, frămîntîndu-şi mînile şi răscolindu-şi barba. Sala plină de publicul parizian specializat în astfel de spectacole. De altfel, vînătoarea de gazele are un deosebit farmec pentru amatorii de emoţii crude şi fragede totodată.

Ceea ce izbise mai întîi sala, fusese sluţenia ― normală de altminteri ― a examinatorilor, de îndată ce Monica se izolase de public pe scaun, înaintea lor.

Ochii tuturora întîlniseră, însorit ca vitraliile cu tîmplele iluminate de cer, un profil desprins de pe vitraliul unei catedrale franceze. Cu mînile încrucişate paşnic pe genunchi, Monica aştepta, sala o privea ― o priveau şi savanţii dascăli, înainte de-a-i examina ştiinţa. Plutea un început de zîmbet ― istoric, nu ironic ― în sala Sorbonei.

Desigur că cei care-o examinau, cunoşteau altfel alhimia limbei franceze, şi alt orizont aveau pentru situarea în priveliştea franceză a operei lui Villon.

Era mică învăţătura candidatei, în faţa specialiştilor coalizaţi, din faţa ei.

Dar Monica, în colocviu cu sluţii învăţaţi, părea tînăra contemporană a lui Villon, şi ei ― posteritatea lui bătrînă. Le vorbea despre Villon, răspunzîndu-le la întrebări, cu gestul recules pe care-l are cel ce pomeneşte de un mort în preajma căruia a trăit odinioară.

Era într-o măsură, prin felul cum le vorbea, o bunică informînd cu siguranţă