personală. Toţi în jurul lui erau neliniştiţi. Zvonurile despre o invazie a Moldovei, despre eventuale lupte înlăuntrul hotarelor naţionale, veneau de pretutindeni, se calmau, iar apăreau, cînd absurde, cînd posibile: totul era posibil faţă de imposibilul realizat de ultimele evenimente.
Domnul Deleanu nu sosise la Medeleni, ca să poată urmări mai lesne de la Iaşi mersul războiului, şi la nevoie să poată lua măsuri din vreme. Olguţa-i făcea dese vizite cu un automobil expediat la Medeleni de precautul şi prevăzătorul Herr Direktor, pentru orice eventualitate. Îl conducea singură ― deşi maşina venise cu şoferul ei ― spre indignarea ieşenilor şi a colonelului Barbă-Roşie care vedea în automobil un rival. Vizitele Olguţei se prelungeau uneori cîte o săptămînă. La Iaşi, prezida ea singură mese bărbăteşti, la care luau parte domnul Deleanu, colonelul Barbă-Roşie, doctorul Prahu, oncle Michel uneori şi alţi mulţi prieteni de-ai domnului Deleanu, veniţi de prin viligiaturi din cauza războiului. Olguţa poreclise mesele de la Iaşi "Clubul burlacilor" şi fusese proclamată prin vot nominal prezidentă activă. Dezbateri fără prezident nu se pot concepe: Olguţa izbutea să fie cît mai prezentă, primită de altfel după scurtele absenţe cu aclamaţii.
Herr Direktor venise mai devreme decît în ceilalţi ani din Germania. Şi el aştepta la Bucureşti desfăşurarea evenimentelor, dînd dese telegrame la Medeleni.
Ultimele anunţau neutralitatea. Ziarele la fel.
"România rămîne neutră."
"Înformaţiunile noastre ne permit a afirma că hotărîrea României de-a rămîneneutră este o hotărîre definitivă."
Bucuria penibilă cu care primise aceste ultime veşti dovedise lui Dănuţ că în fond, din prima clipă dezavuase proiectata sinucidere. Şi această hotărîre fusese aparentă numai şi profund cabotină.
Nu mai ceti nici ziare.
Singura lectură pe măsura lui erau romanele senzaţionale. Dar nici n-avea curajul s-o facă făţiş. Se închidea în odaia de culcare, şi acolo, singur cu ruşinea lui, întins pe pat, sorbea paginile tipărite mărunt ca tartinele de icre tescuite, sărind descripţiile, căutînd numai pasagiile unde acţiunea vîjîie ca Bistriţa la toance ―
participînd cu o credulitate stupidă la peripeţiile eroilor, confundîndu-se cu ei, regretînd uneori zgîrcenia de eroism şi de supradeşteptăciune a autorului faţă de eroul principal, brav de altfel, inteligent şi nobil, dar pus cîteodată în încurcătură.
Parcurgea vertiginos kilometri de tipar uitînd de toate, înstrăinat de el şi de ceilalţi, rămînînd la finele romanului cu o congestie a capului, şi cu o impresie de dezamăgire uluită ca cei care se coboară brusc, după un lung voiaj într-un expres.
Nu-l mulţumea nici un roman, dar pe toate le cetea pînă la capăt, simţindu-se ca izgonit din paradis la ultimele foi. Cărţile pe care şi le adusese de la Bucureşti, parte trecuseră în odaia Monicăi, parte umpleau biblioteca şi geamandanul, intacte.
El cetea numai romane senzaţionale. Noaptea avea visuri care comentau ― ca servitorii la bucătărie ceea ce se vorbeşte şi se întîmplă în casă peste zi ― lecturile recente. Fiinţele din jurul lui se decoloraseră. Era plin de eroi medievali sau moderni, dar eroi, nu fleacuri. Nici nu mai ştia bine dacă se duce la Sălcii pentru Ioana sau pentru biblioteca soţului ei. În tot cazul, la Sălcii n-avea de cine să se
jeneze. Cetea în grădină, nesupărat de nimeni, fără să aibă bătăile de inimă
de-acasă cînd cineva-i bătea la uşă: imediat ascundea romanul subt pernă sau subt pat, întrebînd răguşit: "Cine-i? Ce vrei?"
La Sălcii cetea pe faţă: ruşinea lui era bine stabilită, notorie. De Ioana nu se ascundea. Se simţea mai bine la Sălcii decît la Medeleni: mai la el acasă, cruţat de amintirea ― tresărind în el, sau păstrată poate de ceilalţi ― a altor Dănuţi, dacă vor fi existat vreodată şi alţi Dănuţi. Gîndul începutului anului şcolar îl teroriza: era convins că va rămînea repetent într-a opta. Îi părea imposibil să mai înveţe ceva.
Mircea prepara clasa opta, în vacanţă. Luase o dată cartea de psihologie: cetise cîteva rînduri, nu reţinuse nimic; era idiot! Se mira cum de trecuse clasele pînă
atunci. Visa uneori noaptea că-i în clasa patra, şi simţea prin vis că nu ştie nimic: vidul repetentului. Cînd se deştepta, dîndu-şi seama că-i într-a opta, avea impresia c-a tras profesorilor un chiul prodigios.
Tot mai spera însă că România va intra în război şi că şcolile se vor închide.
Spera în război, cum doresc elevii interni ― în vremi normale ― epidemia de scarlatină sau tilos care amînă deschiderea internatelor, prelungind vacanţa. S-ar fi simţit fericit. Şi-ar fi făcut o imensă provizie de romane senzaţionale, şi ar fi rămas toată iarna singur la Medeleni. Nu concepea mai deplină satisfacţie decît aceea pe care ţi-o dă o viaţă între patru păreţi, închinată lecturilor palpitante cu mistere, crime obscure şi diabolice, detectivi geniali, intrigi în şase volume, eroi cu spadă
neînvinsă, lupte superb neverosimile, enigme încurcate progresiv şi descurcate în apropierea ultimei foi, uneori amînate de un crud "va urma".
Evadase complect din realitate în lumea romanelor senzaţionale. Dormea cu ferestrele închise ca să nu intre hoţii. Purta revolverul asupra lui, în timpul zilei, şi noaptea îl ţinea pe măsuţa de la cap, astfel situat încît dacă s-ar fi deşteptat din somn în scrîşnet de geam tăiat cu diamantul, din două mişcări ar fi putut trage.
Chibriturile şi ele aveau poziţii strategice: cutia lor, aşezată pe un scăunaş, la căpătîiul patului, era întredeschisă, cu patru-cinci chibrituri scoase pe jumătate şi rezemate cu capătul fără gămălie de muchia dinspre pat a cutiei. La culcare, verifica dacă uşile sînt închise, şi deseori aşeza şi scaune încărcate cu obiecte grele, îndărătul lor: dacă cineva ar fi deschis uşa cu un passe-partout, după ce ar fi uns broasca cu untdelemn, ar fi găsit rezistenta scaunului. Cerceta pe subt pat, în şifoniera, închisă cu cheia de altfel ― pe după perdele.
Nu era convins că-i singur în odaie, decît după o amănunţită cercetare a tuturor ascunzătorilor posibile şi chiar a spaţiilor prea reduse pentru a putea adăposti un trup omenesc, dar totuşi misterioase: ca, de pildă, gura sobei. Se simţea poltron şi erou în acelaşi timp. Cînd un ţăran îl privea mai lung, întorcea capul brusc să vadă
dacă nu-i ocheşte pe la spate cumva. Oamenii cu barbă i se păreau deghizaţi, la fel oamenii cu burtă mare. Suspecta pe toţi servitorii. Toţi pîndeau prilejul să fure, să
prade, să jefuiască. Servitoarele aveau amanţi asasini; servitorii, amante dornice de avuţie. Bucatele puteau fi otrăvite sau narcotizate.
Cetea mereu, congestionîndu-şi creierul, pălindu-şi obrajii, injectîndu-şi ochii.
Toate activităţile străine lecturilor, îl scoteau din fire, ca pe morfinomani tot ce-i împiedică de a-şi injecta doza. Se pripea mereu: la mîncare, la spălat, la îmbrăcat.
Mai iute, mai degrabă, ca să poată lua mai repede cartea în mînă. Cafeaua cu lapte de dimineaţă n-o mai lua cu ceilalţi în pridvor: o lua în odaia lui, culcat, cetind. Nu
se scula din pat decît în preajma dejunului. Uneori se ducea la dejun nespălat, pieptănat numai în grabă, cu papucii în picioare sau pantofii de tenis mai expeditiv încheiaţi decît ceilalţi. Inteligenţa i se blegea treptat ca mersul celor cu tocuri prea tocite.
În lipsa Olguţei, Rodica începuse să ritmeze distracţiile, însoţită de Puiu ―
desperat şi exasperat de absenţele reiterate ale Olguţei ― totdeauna, de Mircea uneori numai, cînd Monica nu ieşea din odaia ei, căci niciodată Monica nu vroia să
arate şi altora ochii roşiţi.
Doamna Deleanu, văzînd halul lui Dănuţ, scrisese lui Herr Direktor la Bucureşti.
Răspunsul:
"Dragă Alice,
Toţi motanii primăvara şi vara năpîrlesc şi se jigăresc. Dacă vrei să-i vezigraşi, aşteaptă iarna. Dă-i pace băiatului să trăiască. Mă tem că-l aşteaptă
vremuri grele. Lasă-l să fie tînăr cît mai e vreme..."
Jignită, nemulţumită şi incredulă, doamna Deleanu se adresase Monicăi, cu fruntea încreţită şi ochii grei!
― Monica, ce-i cu Dănuţ? Tu ştii ceva? E bolnav? Nu se simte bine acasă? Eu nu îndrăznesc să-l întreb...
