Alexandru Pallă se deşteptă neliniştit, ca şi cum ar fi pierdut ceva. Întoarse capul: chaise-longue- ul Olguţei era gol.

Îl privi totuşi, şi după ce ochii constatară absenţa, nu cum te uiţi la un scaun de curînd gol, ci cum măsori conturul precis al singurătăţii.

Spumoasele crengi ale lunii în declin atîrnau frînte de propriul lor belşug.

Îşi umplu pipa, o aprinse. Un căscat alungă întîiul fum înainte de-a fi intrat în piept. Privirile-i alunecară pe punte, pe mare, pe cer, pe zare.

Trase un fum mai îndesat şi-i dădu drumul cu putere, oftînd.

"S-a dus în cabină."

Niciodată gîndul lui n-o desemna pe Olguţa, nominal. Însă pronumele care-o cuprindea avea un timbru şi o inflexiune specială. Într-o carte religioasă, tipărită

negru, ar fi fost majusculă cu roş chenar, pe care un fir de busuioc şi-ar fi lăsat piperul: dar o carte pe care nimeni n-ar îndrăzni s-o deschidă, închisă între scoarţe pentru vecie.

Fetele lui... Le iubea deopotrivă, adică voia să le iubească deopotrivă... Cînd se gîndea la Monica, o vedea lumină de soare uitată de trecut într-o fereastră ogivală, vestind senin cu rîndunele ― şi zîmbea. Deasupra Monicăi se boltea cerul Florenţei. Presimţita şi fireasca vecinătate a acelui cer o făcea parcă atît de surîzător blondă ― dimpreună cu teii ― şi atît de pur înaltă, deasupra spicului bogat. Cînd se gîndea la Olguţa... prefera să fie alături şi Monica: astfel, numai emoţia lui îndrăznea să zîmbească.

De trei ani era tovarăşul lor, camaradul lor sur, într-o măsură bunicul lor.

Cuvîntul "bunic" îi inspirase statornic aversiunea pe care ţi-o dau cuvintele împăiate de literatură: lună, dor, Veneţia... Acum îl înspăimînta, mai puţin alături de Monica ― faţă de care toţi oamenii vîrstnici aveau atitudini de bunici măguliţi

― imperios, însă, alături de Olguţa.

De acum înainte...

Îl aruncase viaţa între ele, cum ar arunca vîntul o pelerină asupra unui zbor de cocori.

Dar fără miracolul tovărăşiei unui cîrd de cocori cu o pelerină, aceasta e o

sumbră bucată de postav bleg cu fald romantic şi miros de maryland. Şi atît.

Bună de pus în cuier, nu în colivie.

Se întorcea în ţară, fiindcă se întorceau fetele. Le însoţea pînă la capăt, cu toate că acum trei ani plecase hotărît să nu se mai întoarcă.

Plecarea de atunci!

Oroarea de atunci, în stare să răstoarne un munte, nu o inimă!

O muscă veninos şi gras lucioasă, înşurubîndu-se într-un hoit, e un spectacol hidos, firesc însă, care te dezgustă de moarte şi de heruvimii ei verzi.

Dar un frag rumen, fraged, aromat, mărgean de rouă, răsărind pur ca luceafărul dimineţelor biblice pe buzele unui hoit, te-ar dezgusta de fragi pe vecie. Aşa era înfiorătoarea copilărie a frumuseţii Adiei, pe sufletul ei: frag pe buzele unui hoit.

După cinci ani de căsătorie, cînd se deştepta dimineaţa cu Adia alături, o privea cu zîmbetul nou al celui care a dormit în iarbă de primăvară şi s-a trezit în zori om, între viorele şi rouă.

Anii treceau pe alături de ea, ca o armată în marş, care s-ar despica de la sine, călcînd flori tinere, şi-ar merge în vîrfuri, strivind miresme, ca să nu turbure somnul unei ciobăniţe frumoase, adormită în luncă.

El îmbătrînea, Adia rămînea tînără. Îi sacrificase pictura, adică i-o hărăzise ei.

Din 1914, de cînd se căsătorise cu ea, pînă în 1919, pînzele lui erau ferestrele unui mare palat, prin care se juca o infantă cu păr roşcat ca ruginile soarelui şi ochi verzi de răcoare vegetală; răsărind la o fereastră, la alta, cu alt neastîmpăr, alt zîmbet şi altă mirare răsturnată în visteria luminilor şi a culorilor.

Sufletul lui o iubea fără pauzele care sînt clipirea ochilor dragostii, o iubea cu ochii veşnic deschişi, ca ai apelor.

Cele mai mari iubiri au clipe, ore şi zile moarte ― au osteneli, au saţ trecător, au reculegeri în singurătate, au discontinuităţi, intermitenţe; au, într-un cuvînt, ca şi pămîntul, anotimpuri care, după exuberanţe în afară, poruncesc tăceri şi înviorări subterane. El o iubise pe Adia mereu. Miliardele de clipe ale celor cinci ani fuseseră toate iubire, adorare, uriaş policandru cu toate luminile aprinse pentru ea, pentru cele mai mărunte şi neînsemnate mişcări ale ei.

Alţi oameni cînd iubesc, nu orbesc pentru priveliştea mulţimii celorlalte femei.

O iubire pentru ei e o virtualitate împlinită, dar celelalte virtualităţi rămîn disponibile şi agere. Parfumul părului altei femei decît cea iubită, rămîne în nara lor lung palpitînd; rîsul unor buze mai tinere decît cele pe care le sărută, le dă

uneori vigoarea, alteori nostalgia muşcăturilor umede: şi şerpuirea unei coapse, dacă nu le fulgeră sîngele în braţ, le lasă spirala unei istovitoare visări.

El o iubise total. Un fluviu duce mării toate ploile şi toate apele unui vast ţinut mărginit de munţi. Acolo sînt şipote, izvoare, şi cerul oglindit de ele, şi florile, şi brazii, şi plopii, şi stejarii, şi căprioarele care s-au adăpat, şi zig-zagul trăsnetului solitar în creier de munte, şi freamătul pădurilor, şi aripa cu zimţ a diavolului în

miez de noapte, şi inelul de argint care s-a înfiorat pe miezul pulpei de ţărancă, şi piscul zborurilor, vulturul, şi nufărul de-o clipă al pîntecului rîndunelei, şi tăcerea zăpezilor, şi parfumul toamnei. Un fluviu aduce mării care e o adîncă oglindă a constelaţiilor, tot misterul lumii topit în oglinzile lui curgătoare.

Astfel o iubise: cu toată simplicitatea sufletului şi cu întreg fastul talentului.

Natural, dorinţele şi capriciile cele mai absurde ale Adiei erau primite nu de voinţa lui, ci de dragostea lui, cu porţi împărăteşti deschise pentru ea.

Astfel, în timpul războiului, cînd hotarele pribegiilor frumoase îi erau închise, cumpărase casă mare la Iaşi, unde nopţi de-a rîndul ofiţerii aliaţi, mai ales medicii armatelor aliate, cunoscuseră ospitalitatea unui boier moldovean trăit la Paris, biblioteca unui român poliglot şi artist, şi candoarea unui mare pictor ale cărui coarne aveau dimensiunile şi paleta unui curcubeu interaliat.

În timpul zilei, Adia era soră de caritate întru Cythera şi Lesbos, dimpreună cu nedespărţita sa cumnată Ioana Pallă. El se închidea în atelierul de pictură cu pipa, trudind şi chinuind culorile cum Dumnezeu le-a chinuit înainte de a face lumile.

Verzi erau ochii Adiei; el pribegea cu soarele în braţe prin luncile, crîngurile şi codrii verdelui, ca să găsească ochii Adiei.

Roşii erau buzele Adiei: inima lui era rană în piersici şi însîngerare în rodii ca să le presimtă.

Roz era chipul Adiei şi trupul cu obrajii sînilor: sufletul lui era nisip printre scoici şi vînt printre caişi ca să-l atingă.

El trăia în atelierul de pictură cu Adia, ca livezile cufundate în meditaţia primăverei. Cu Adia rareori era singur. Se întorcea de la spital seara tîrziu, împreună cu Ioana Pallă, purtînd pe frunte crucea sanitară, însoţite de un alai întreg de uniforme albastre, verzui etc... Mesele aveau înbelşugare şi cadenţă de chef deghizat în banchet.

După masă oaspeţii dansau cu cele două amfitrioane.

El privea zîmbind, nu cum priveşte un bărbat îndrăgostit pe femeia lui frămîntată de alţii, ci cum priveşte un părinte îndrăgostit pe fetiţa lui zburdînd printre păpuşi şi jucării.

Se culcau foarte tîrziu. Adia adormea cu o spontaneitate copilărească, răsturnînd pe pernă părul şi obrajii la care paleta şi penelul rîvniseră. O privea la lumina mică a lămpii de noapte, îi auzea respiraţia care-i punea un abur pe inimă, îi privea mişcările somnului înmugurind încă, o creangă înflorită ― şi era fericit.

Între timp, scandalul luase proporţii de monument public. Spitalul la care lucrau Adia şi Ioana Pallă, adăpostea mulţi soldaţi. Foştii ţărani. Întorşi de pe front mutilaţi, aduceau o resemnare încruntată pe masa de operaţie, şi-n noua viaţă, pe lîngă picioarele sau braţele de lemn, acea mirare a sutelor de mii, în faţa căreia reformele sociale trebuiau să răsară nu ca un act de generozitate, ci ca un act de prudenţă. Aceşti ţărani din moşi strămoşi cunoscuseră desfrîul turcilor, al

fanarioţilor şi al boierilor corciţi sau băştinaşi ― şi-l socotiseră ca un drept boieresc. Dar acum de cînd mîna lor mînuise prea multă vreme puşca şi sabia ca să

nu uite toată resemnarea coarnelor de plug din urma coarnelor de bou ― nu mai puteau accepta ceea ce pînă atunci nici nu cutezaseră să judece. Verdictul invalizilor vîrstnici fusese drastic: izgonirea celor două infirmiere care confundau crucea roşie cu felinarul roş. Aceasta, după ce răniţii mai tineri priviseră săptămîni de-a rîndul, de pe ferestruica unui closet al etajului de sus, cum într-o odăiţă albă

cu sofa, dosită tuturor privirilor şi ferestrelor, "două muieri scîrnăveau pămîntul lui Dumnezeu". Într-o zi ferestruica closetului care făcea victorioasă concurenţă

vorbelor şi gravurilor obscene de pe ziduri, se purificase. Spartă cu cîrjele şi braţele valide, uşa se prăvălise. Adina şi Ioana Pallă, goale, cu blănile pe ele şi desculţe în pantofi neîncheiaţi, trecuseră prin "huideo"-ul unor oameni prea scîrbiţi ca să-şi spurce cîrjele lovind ceea ce se loveşte cu scuipatul numai.

Scena făcuse înconjurul întregii societăţi ieşene înainte ca să ajungă la urechile lui Alexandru Pallă, abia atunci cînd devenise amintire picantă din vremea războiului. Lovise pe cel care-l informase, somat să explice o glumă echivocă. Nu credea. Nu putea crede. Intrase totuşi neanunţat, pe furiş, în casa fratelui său, unde Adina îşi petrecea după-amiezele, şi văzuse tabloul familiar ferestruicii closetului de la spital. În acea clipă nu-l îngrozise atît palpitarea nudă a celor două femei, cît zîmbetul candid de copil deşteptat din somn cu care Adia-l privise prin fagurii revărsaţi ai părului.