Paşa se uita la Monica, dînd din cap, mecanic parcă.
― Am aflat... la Paris... acum... două săptămîni... exact, două săptămîni... că te-
ai căsătorit...
Articula cu efort, răspicînd vorbele, insistînd asupra fiecăreia, dîndu-le o solemnitate de oracol. Frazele lui aveau, astfel, durata încetinită a mişcărilor des-compuse într-un film. După fiecare vorbă urma ca o panică întrebătoare: se va mai forma următoarea? Cînd vorbea Paşa, gîndul celorlalţi se enerva, aşteptîndu-l pe loc, cum se întîmplă cu tinerii, cînd merg alături de un moşneag.
Cînd privirile celorlalţi se întîlneau, se întorceau brusc în altă parte.
― Am călătorit mult...
Silabele răsăreau în efortul cuvintelor, reliefate dureros, cum sînt coastele trupului slăbit de boală.
Cu inima strînsă, Monica observa altă schimbare. Pe subt pantalon, îi cădea un ciorap, răsfrîngmdu-se pe gheata neglijent încheiată, cu şireturile rupte. Manşetele erau negre şi deşirate. Gulerul paltonului, unsuros, în contrast cu părul de argint, rărit şi el, atîrnînd mort.
― ...Am revăzut apartamentul vostru de la Paris... Rue... rue...
Îşi muşcă buzele. Încruntat.
― De l'Observatoire, şopti Monica.
― Cum?
― De l'Observatoire.
― Aha! Rue de l'Observatoire, silabisi el satisfăcut numele regăsit. Da-da! În faţa grădinii Observatorului, Rue de l'Observatoire...
Muşchii feţei i se crispară. Ochii se stinseră. Viaţa încetă, ca într-o păpuşă cu mecanismul stricat.
Se ridică. Porni, rigid. Se opri. Cu o mişcare ţapănă, ca în somn hipnotic, vîrî mîna în buzunarul paltonului, scoase o seringă... Tuşi.
O tăcere lungă, de gheaţă. Cineva oftă, tuşind imediat.
Aruncînd o privire bănuitoare şi culpabilă capetelor întoarse ale celorlalţi, Paşa îşi făcu injecţia de morfină, în braţul stigmatizat de cicatricele necontenitelor înţepături.
Primăvara reînflori; cerul apăru albastru; soarele străluci cald. Faţa lui Paşa se înviorase ca după cîteva cupe de şampanie. Trupul îşi recăpătase elasticitatea, ochii străluceau.
Se aşeză din nou în fotoliu. Şi ca dintr-un gramofon cu resortul atunci învîrtit, cu ac nou şi placă nouă, glasul răsună iară, reluînd cuvintele, cu bucuria de-a le auzi sunînd în lumină de primăvară.
Sufletul murise. Bucuria cuvintelor era ultima, cumpărată de la farmacie, în fiolele de morfină.
*
Livezile înflorite aveau o graţie arhaică. Vedeai ca în oglinzi întoarse spre trecut serbări la curtea Regelui Soare, din veacul al optsprezecelea.
Peruci pudrate, revărsate-n bucle lungi; jabouri de dantelă; mari evantalii cu penajuri albe, cochet desfăşurate.
Zvon de rîsete. Mişcări de menuet în legănarea moalelui vînt. Aur de soare.
Suflet uşor de april.
Automobilul lui Dănuţ se opri în sat, în faţa casei Oţălencii. Claxonul cîrîi.
Copiii lui Gheorghiţă a Marandei apărură, cu ochi mari. În urma lor se grăbi Oţăleanca.
― Sărut mîna, sărut mîna! Bine-aţi venit!
― Bună ziua, Oţăleanco, unde-i Gheorghiţă?
Oţăleanca oftă. Faţa i se întunecă.
― Slugă la jîdan.
Porniră înainte. Curtea boierească se ivi. Se făceau reparaţii, suspendate din cauza duminicei. Schele de jur împrejur, acoperămîntul de tablă, scos. Casa părea aşezată pe masa de operaţie. În faţa curţii se oprise camionul angajat de Dănuţ
pentru transportarea lucrurilor nevîndute.
Lăsară maşina la poartă. Intrară pe jos.
Îmbrăcat în haine orăşeneşti, cu musteaţa răsucită şi părul cosmeticat, Gheorghiţă le ieşi înainte, demn. Dănuţ îi întinde, cu o mînă tremurătoare, un bilet şi o listă:
"Domnul Dan Deleanu, avocat din Iaşi, are dreptul de-a intra în casa moşiei Medeleni, ridicînd obiectele specificate în alăturata listă, Carol Bercale."
Cu acest paşaport, Dănuţ şi Monica intrară pentru ultima oară în casa copilăriei lor.
*
Arătare antideluviană, imensificată de colb, camionul porni, ducînd rămăşiţele gospodăriei de la Medeleni. Dănuţ şi Monica îl urmăriră din pridvor.
