Plecară, stingînd lampa.
Lumina lunii rămase în odaie, albă, albă.
Intrară în ietac. Era cald, ademenitor. Se suiră în pat. Trupurile se lipiră. Mircea căscă, strănută.
― Puiule! Puiule! îl dojeni glasul Marietei.
Se încrustară unul în altul.
Îl ostenise bine tinereţa şi Marieta, evitîndu-i o insomnie, prelungindu-i poate un gutunar.
*
Nemaiîncăpînd în Palatul Roznovanu, secţiunea a treia comercială a Tribunalului Iaşi fusese instalată în localul Şcolii primare Trei Ierarhi. Justiţia intrase în acest local, ca moliile în blănuri, mîncînd zidurile, măcinînd lespezile. În această ruină, însă, viaţa vuia ca o sfadă fără intermitenţe. Predominau evreii: negustorii evrei şi avocaţii lor.
Scările intrării, scobite ca bărcile, basculau subt loviturile paşilor impetuoşi.
Săliţa din faţă, care dădea în foasta cancelarie a profesorilor, şi în fostul cabinet al directorului, demult nu mai auzise pasul pendular al dascălilor primari, nici toaca sfioasă a ciuboţelelor elevului "chemat la cancelarie". Paşii care-o călcau, erau neliniştiţi, febrili. Ritmuri sacadate, nervoase, exasperate, tîrşiiri scrîşnite, frecări şîşîitoare.
Mucuri de ţigară, ţigări pe jumătate fumate, şi sigilii de scuipat, frecate cu talpa. Deschizînd uşa cu geamlîc din fund, intrai în coridorul mozaicat, ducînd spre sala de şedinţă. Urlet de urină. Mari dulapuri de lemn gălbui, pline cu dosare acoperite cu reviste judiciare şi Monitoare oficiale. Fum gros. Geamuri sparte.
Curent, mestecînd mirosurile. Oameni grăbiţi, făcîndu-şi loc cu coatele, ca pe platforma tramvaielor ticsite.
Vocabular special: bani, lei, franci, dolari, lire, valută, citaţii, procedură, notificare, comandament, cambie, scadenţă, amînare, incident, "legea timbrului", taxe, grefier, ipotecă, jude sindic, sediu comercial, procură, misitie, cotă-parte, persoană juridică, perimare, jurisprudenţă.
Ziua de april venise de pe coastele sudice ale Italiei, aducînd în cer culoarea Mediteranei, şi pe pămînt suflarea coastelor de flori şi soare. Ochiul s-aştepta să
vadă oameni şi femei frumoase, rîzînd în haine subţiri, muşcînd cu dinţi albi, fructe robust colorate. Rodia de marochin cu sîmburi de culoarea pomuşoarei; luminoasa portocală; trompa gălbuie şi verzuie a bananei, şi piersicele de Rubens fardate, ar fi fost fireşti în lumina acestei zile de april.
Dar april era afară, şi Dănuţ era înăuntru, în localul secţiunii a treia a Tribunalului Iaşi.
Medelenii, scoşi în vînzare de creditorii ipotecari, aparţineau doamnei Rodica
Bercale, foastă camaradă de şcoală a Olguţei şi a Monicăi. Astăzi trebuia să
autentifice, în calitate de procurator al soţilor Deleanu, actul de vînzare al mobilelor de la Medeleni, cu rezerva cîtorva. De cîteva luni, Medelenii erau un nume cu semnificaţie juridică, înscris în dosare, registre, acte, citaţii...
Auzise "strigările" pentru vînzarea moşiei Medeleni, auzise cele trei silabe de clopot florentin, în gura judecătorilor, portăreilor, grefierilor, avocaţilor, misiţilor.
Cauza acestei vînzări, el, Dan Deleanu, era. Doamna Deleanu, domnul Deleanu şi Herr Direktor îl lăsaseră pe el singur să hotărască. Monica îi oferise moştenirea de la Olguţa, să răscumpere cu ea moşia copilăriei lor.
Dănuţ înclinase fruntea. Medelenii fuseseră vînduţi.
De doi ani aproape, de la moartea Olguţei, Dănuţ avea un nume de scriitor ―
apăruseră două volume iscălite Dan Deleanu ― şi era exclusiv avocat. Critica semnalase talentul şi fecunditatea tînărului scriitor, fără să ştie, natural, că tot ce publica Dănuţ era de mult scris, într-o epocă de singurătate şi anonimat, cînd numele Dan Deleanu nu exista în literatură.
De la moartea Olguţei nu mai scrisese nimic. Îi era frică să mai privească în sufletul său, umed de ape amare. Domnul Deleanu renunţase la avocatură. Puiu, trimis de Monica în Franţa, îşi trecea doctoratul în drept. Dănuţ ascultase rugămintea Olguţei, cercînd să dea casei lor înviorarea care-i lipsea. Reluase el singur, activitatea avocăţească a domnului Deleanu, simţind că prin această
continuare în avocatură a numelui Deleanu, întreţinea în sufletul tatălui său un ultim interes pentru viaţă. Îl consulta pe domnul Deleanu asupra proceselor, îi solicita sfatul, îl punea la curent cu rezultatele, permanentizînd astfel în el o activitate pe marginea vieţii, dar activitate. În fiecare seară lucrau împreună în biroul de jos, bînd cafele negre, fumînd, consultînd dosarele, codurile şi literatura doctrinară. Aceste cîteva ceasuri petrecute spre seară cu Dănuţ, erau singurele cînd domnul Deleanu redevenea veşnic tînărul tată al Olguţei.
Construit de avocatură să se zbată, să vorbească, să combine, Dănuţ avea uneori reminiscenţe din verva şi ritmul Olguţei, obţinute prin efort nervos şi cafele negre. Marea iubire a domnului Deleanu se deprindea să se amăgească, să-l confunde pe Dănuţ cu Olguţa. Cînd rămînea singur, tăcea ceasuri de-a rîndul, plimbîndu-se prin odăile casei goale, făcînd mereu ordine şi noi aranjamente în odaia Olguţei, păstrată intactă, sau făcînd lungi pasienţe. Nu se mai ducea nici la club. Evita tot ce-i amintea de viata lui dinainte de moartea Olguţei. Nu vorbea cu nimeni despre Olguţa. Uneori numai, se ducea la bucătărie, unde împreună cu baba pomenea de vremurile vechi.
De dimineaţă aştepta orele de seară petrecute cu Dănuţ în biroul profesional.
Nu primea procese ― deşi era stăruitor solicitat ― nu acorda nici o consultaţie.
Devenise un fel de mentor-secretar al lui Dănuţ.
De doi ani, Dănuţ făcea efortul de-a fi avocat. Se căsătorise cu Monica. O
căsătorie simplă, ca o masă de duminecă, la care asistase numai Herr Direktor şi Mircea: cucoana Catinca murise, Paşa rătăcea prin străinătate, fără urmă. Masa de nuntă fusese tristă. Doamna Deleanu plînsese; domnul Deleanu, cu paharul de şampanie ridicat, tăcuse, tăcuse, îl pusese din nou pe masă şi plecase din sofragerie fără să se mai întoarcă.
Dănuţ şi Monica îşi petrecuseră noaptea nunţii pe balcon, strînşi alături în acelaşi fotoliu, ca după un doliu recent.
Fericirea lor era intimidată, îşi ţinea suflarea, neîndrăznind să-şi afirme lumina într-o casă devastată. Lipsită de exuberanţă proclamativă, fericirea lor căpătase o sobrietate, o reculegere care-i dădeau ceva religios. Petreceau împreună puţine ore.
Dănuţ era copleşit de activitatea profesională. Monica avea orele de profesorat.
Acasă, Monica şedea cu doamna Deleanu; Dănuţ lucra cu domnul Deleanu. Cînd se vedeau noaptea, în ietacul lor, foasta odaie a Monicăi, prezenţa fiecăruia era o răsplată pentru celălalt. De cîte ori ochii lor se întîmeau, aveau acelaşi zîmbet adînc şi grav, în care, dincolo de trup, sufletul tresărea.
Scoaterea în vînzare a Medelenilor împrospătase vechile dureri. Domnul şi doamna Deleanu dăduseră procură generală lui Dănuţ. Atît. Nici unul, nici altul, nu spuseseră nimic. Vestit de Monica, Herr Direktor îi scrisese lui Dănuţ o lungă
scrisoare în care-i arăta că numai el trebuie să hotărască bărbăteşte:
"...Părinţii tăi nu mai văd în Medeleni decît moartea bietei Olguţa. E natural.
Dar tu trebuie să priveşti cu alt calm şi alţi ochi, vînzarea moşiei alor tăi, pe care la rîndul tău o vei trece urmaşilor.
