Nu mai putea. Fără glas, scînci, închizînd ochii. Capul îi căzuse pe măsuţa de scris. Respira învălmăşit. Îşi urni din nou capul greu, cu un abur pe ochi. Se ridică.
Se lăsă pe marginea laviţei. Ca la cînii care trag a moarte, capul îi era aplecat; prea greu pentru puterea trupului.
Se ridică din nou, luă scrisoarea şi telegrama doctorului Mass, dîndu-le pe foc.
Flăcări iuţi izbucniră. Era o căldură înnăbuşitoare în încăperea mică. Luă
scrisorile lui Vania, le strînse în braţe cu toată puterea; durerea sînului răspunse ascuţit. Se aşeză pe un scăunaş, la gura vetrei. Cu o mişcare de mamă care ajută
primii paşi ai copilaşului, ţinîndu-l cu minele de umeri, vîrî scrisorile în gura sobei.
Flăcările dansară. Închise ochii. Ca un soare de vară, căldura scrisorilor arse îi juca pe obraji.
Se întunecă. Un morman negru ca o haină de doliu. Se ridică. Se duse în tindă.
Descuie uşa.
Să fugă!
Gîndul izbucni atît de violent, încît o zgudui, înălţînd-o dreaptă ca o flacără
supremă.
Se îndoi din nou.
Se întoarse în odaie. Luă din valiză revolverul. Se aşeză pe laviţă, rezemîndu-şi coasta de mormanul de perne. Tresărea un spasm de plîns fără lacrimi în muşchii obrazului. Revolverul devenise prea greu, ca tras de-o altă mînă. Îşi odihni mîna cu revolverul, ducînd-o pe genunchi. Cu mîna stîngă îşi căută inima.
Era îmbrăcată eu rochia de "Esmeraldă". Din corsaj smulsese fîşia trimisă lui Vania. Roşeaţa soarelui din apus o îmbrăca în ape portocalii, de culoarea rochiei, înlocuind fîşia desprinsă. Ca să asculte inima, îşi ţinu respiraţia. Avea o arsură de ger în toate încheieturile, şi fruntea-i năduşea în valuri, lăsîndu-i gust sărat în colţurile buzelor.
Mîna cu revolverul se înălţă, îndreptînd ţeava spre degetul care marca locul inimii.
Degetul cel gros al mînii drepte pîndea inert pe trăgaci.
Privi lumina, c-un surîs mirat.
Era ca o tăcere încremenită a unei mulţimi, în preajma panicei sau a uralelor.
În lacătul inimii glonţul intră.
Viaţa năvăli afară.
Ploaie de stele, zilele viitorului căzură în noapte.
Capul bălăbăni, descumpănit.
Trupul căzu, ca aruncat din galop, cu săgeata în inimă.
Pleoapele se zbătură pe ochii albi.
Tăcerea fu de moarte, în faţa icoanelor.
IV
Vînătă şi verde, marea îşi înălţase statura de valuri, tunete şi spume.
Ferestrele odăii Monicăi, deschise, aspirau ceaţa sărată.
Răsună o bătaie în uşă. Stărui. Jupîneasa intră, aducînd o ceaşcă de cafea neagră. Monica tresări, dîndu-se îndărăt; văzu, oftă, mulţumi. Jupîneasa ieşi.
De două zile, fiecare om, fiecare mişcare, îi dădeau fiori în spate, cutremurînd-o. S-aştepta mereu s-audă un gemăt, o prăbuşire, un plînset, un ţipăt strident. Aşa lăsase Medelenii. Nesomnul de două nopţi o chinuia palidă pe marginea coşmarului. Moţăia mergînd şi stînd şi sărea înfricoşată la orişice mişcare, stră-bătută de panica aceluiaşi gemăt de geamandură şi de aceeaşi vedenie de casă
prăbuşită în întuneric, uşi deschise, ferestre date-n lături, umbre alergînd cu lămpi, ochi rătăciţi, gesturi demente... Mirosul de tămîie nu-i mai ieşea din nări. Odaia copilăriei lor fusese prefăcută în cameră mortuară. Olguţa, întinsă cu faţa în sus, în straniu somn de statuie cufundată în apă; două lumînări arzîndu-i la cap; domnul Deleanu, pe marginea patului, scofîlcit, plîngînd cu gura deschisă şi ştergînd cu batista obrajii Olguţei, ca şi cum ea ar fi plîns; şi Herr Direktor, fără monoclu, stînd pe un colţ de scaun, cu fruntea plecată şi buza răsfrîntă.
În odaia doamnei Deleanu, miros de eter; bocete în bucătărie şi o tăcere grea, sfărmată de gemete. Vorbele pieriseră.
Îşi rezemă capul de marginea patului, simţind cu tîmpla, răceala barei metalice.
Aţipi.
Iar răsună o ciocănitură la uşă. Jupîneasa intră.
― Domnişoară...
O atinse pe umăr. Monica sări.
― Ce-i?
Clipi des, cu mînile pe inimă.
