― Facem pace, Monica?
Din tot sufletul, Monica-i întinse mînile. Cu o abilitate de scamator, Herr Direktor îi trecu verigheta pe deget.
― Ţi l-am luat pe Kami-Mura, ţi-l restitui pe Dan Deleanu.
Cuprinzînd-o în braţe, o sărută pe amîndoi obrajii fierbinţi.
În zgomot de scaune tîrşite, paşi precipitaţi şi zăngănit de cupe, Monica deveni prizoniera grupului adunat în jurul ei. Soarele îi lumină părul înnoindu-i aurul.
Sîngele îi lumina obrajii.
Dănuţ îşi privea zîmbind verigheta de pe deget, pe furiş, închizîndu-şi pumnul, deschizîndu-l.
Herr Direktor, cu gestul alarmat al unui director de muzeu, care-şi vede periclitată o statuie, din pricina năvalei vizitatorilor, îi îndepărtă pe toţi, invitîndu-i să-şi reia locurile.
― Iorgule, e rîndul tău.
Domnul Deleanu era atît de emoţionat, încît efortul stăpînirii emoţiei îl făcu să
ridice fruntea c-un aer sfidător.
― Dragă Monica, acum cincisprezece ani, în anul cînd Grigore ni l-a luat pe Dănuţ, te-am căpătat pe tine. Te-am crescut şi te-am iubit ca pe copiii noştri, şi singura noastră durere era că într-o zi vei pleca din casa noastră, cum pleacă toate fetele de la părinţi, măritîndu-se. Viaţa a hotărît să fim cruţaţi de această despărţire, căci nevasta lui Dănuţ nu poate să plece din casa părinţilor săi adoptivi. Iată de ce, astăzi, îţi spunem din nou, cu inima plină de o îndoită bucurie: bun sosit în casa ta.
Din nou, cupele porniră spre Monica.
― Şi acum, copii, urmă domnul Deleanu, să facem itinerarul viitorului...
Scoase din buzunar un mare plic galben. ...Am aici două paşapoarte: unul, pe numele Olguţei; celălalt, pe numele doamnei şi domnului Deleanu. Am anticipat puţin căsătoriei: nu vă supăraţi?
Un inel de zîmbete se formă în jurul mesei, închizînd mărgeanul oval al obrajilor Monicăi.
― Mai am aici o hîrtie de la Ministerul Instrucţiei, prin care se acordă Monicăi un congediu de un an de la catedră, pentru perfecţionarea studiilor... căsătoriei, vorbi domnul Deleanu cu nasul în hîrtie. Iată acum şi vederile noastre. Tu, Dănuţ,
nu te prea împaci cu profesia mea. Avocatura nu convine temperamentului tău.
Cred însă că o catedră la Facultatea de drept nu ţi-ar displace. Profesoratul se împacă mai bine şi cu temperamentul tău şi cu literatura. Din acest punct de vedere, noi toţi am dori ca după căsătorie să pleci cu nevasta ta la Paris, să-ţi iei doctoratul în drept, şi să-l laşi pe tata să-ţi găsească o catedră potrivită cu studiile şi preferinţele tale. Asta-i prima parte a programului; a doua o priveşte pe Olguţa...
Vorbi mai încet. ...Olguţa doreşte să plece în Franţa acuma, în septembre. O
rugăm, noi toţi, să amîne plecarea. Căsătoria lui Dănuţ va avea loc în noiembre.
Pînă atunci se vor face pregătirile necesare. Se poate să lipsească Olguţa de la căsătoria lui Dănuţ? Glasul devenise nesigur. După căsătoria lui Dănuţ, plecaţi împreună în străinătate, toţi trei. Fetiţa tatei, te rugăm cu toţii...
Privirile tuturora se îndreptară spre Olguţa. Pumnii îi năduşiseră subt masă; faţa-i era contractată. Dădu numai din cap aprobativ, izbutind să smulgă un zîmbet slab feţei palide.
Aclamaţii şi urale răspunseră gestului Olguţei.
Izbucnise cu zboruri un cer de primăvară în sufletele tuturora. Amînarea plecării Olguţei fu semnalul deplinei bucurii. Dispăruse o apăsare, încetase prezenţa unei melancolii. Era ca o nevoie de dans în toţi. Rîdeau de nimicuri, frămîntîndu-se pe scaune. Fiecare obraz avea aerul că aduce o veste bună. Cupe rămase pline fură deşertate dintr-o dată, şi din nou întinse spre sticlele de şampanie. Domnul Deleanu interpelă evreieşte pe servitori, o sărută pe Olguţa, şi dispăru, revenind cu două sticle negre, prăfuite.
― Ultimele, anunţă el. Cotnar roznovenesc de la 1843. Una pentru logodnici, alta pentru Olguţa.
Olguţa băuse şampanie, bău şi un păhărel de Cotnar. Obrajii i se rumeniseră.
Nu vorbea; zîmbea mereu cam somnoros.
Se făcuse fum în odaie şi anarhie pe masă. Cucoana Catinca declarase că Paşa-i un mare pictor, dar că portretul Olguţei era o regretabilă eclipsă. Paşa convenise.
Era atît de vesel, încît ascultase aprobînd mereu lecţia de portret servită de cucoana Catinca, oferindu-se chiar să-i facă un portret demonstrativ. Mircea îşi recăpătase verva, fraternizînd cu Puiu, admiţînd că avocatura e o profesie admirabilă, superioară tuturor celorlalte.
Toţi aprobau orice. Contradicţiile dispăruseră. Era o totală renunţare la asperităţile şi intransigenţele personalităţii. Stăpînea gestul sufletesc de-a face loc şi celorlalţi. Nici unul n-ar fi îndrăznit să tulbure prin ceva bucuria generală: toţi doreau s-o deservească, înteţind-o.
Abia pe la trei se sculară de la masă, congestionaţi, vociferînd şi gesticulînd. Se împrăştiară prin odăi, ducînd fiecare partea lui de bucurie. Dănuţ o însoţi pe Monica în odaia ei. Olguţa îi ajunse din urmă.
― Să trăieşti, Monica!
Îi dezmierdă obrajii, sărutînd-o lung.
― Şi tu, Dănuţ!
Îl sărută pe obraji.
Plecă.
Monica şi Dănuţ intrară în odaie. Tăceau. Jucau razele de soare aeriane mozaicuri galbene, atît de des, încît îţi venea să faci mişcări de înot prin valurile lor iluminate.
Se opriră în mijlocul odăii. Cu mînile întinse, amîndoi îşi priveau inelele lucind în soare.
― Intră, Olguţa!
