Căscă gura larg, lăsînd să ţipe tăcerea, respiră înecat, ochii se acoperiră de ceaţă, capul i se prăbuşi în palme, şi fără sunet ― ca fîşîitul spumei de val solitar pe mare calmă ― plînse.
Tîrziu, în aceeaşi tăcere, îşi trase palmele de pe obraji. Faţa apăru istovită, ca bătută de grindină. Îşi rezemă tîmpla de părete, privind lumina cu vidul ochilor.
Cucoşii cîntau, din timp în timp, ridicînd luminii semne de hotar. Începură
printre crengi glasuri de argint mărunt. O dîră roză ca zeama de zmeură, coloră
pervazul ferestrei, apoi podelele.
Se auzi un scîrţîit de care, mugete de vite.
Începea viaţa... pentru alţii.
*
Nu se deşteptase încă nimeni. Îşi răcorise obrajii cu apă rece, se îmbrăcase încet, cu gesturi de plumb, ca un om foarte bătrîn.
Intră în biroul domnului Deleanu în vîrful picioarelor. Mirosea a tutun şi a piele. Se aşeză la birou. Luă o hîrtie de scrisoare cu en-tête-ul profesional al
domnului Deleanu, şi scrise, imitînd slova bărbătească. Osteneala mişcărilor apleca şirurile, încovoia greoi literele, dîndu-le o fizionomie bătrînească.
Iscăli: "Iorgu Deleanu".
Luă un plic. Începu să scrie adresa:
"Monsieur Richard Mass
Professeur à la Faculté de Médicine..."
Şi o podidi plînsul cu şiruri atît de dese, încît, lăsînd adresa neisprăvită, îşi aplecă fruntea îndepărtînd-o de birou, deasupra covorului, lăsînd să curgă lacrimile în voie, cum sîngerează căprioarele împuşcate în cap, deasupra izvorului.
III
Nici unul dintre copii nu era pus la curent cu complotul celor bătrîni. Era în ochii bătrînilor un zîmbitor mister, ascuns subt priviri grave, şi ca o presimţire de sărbătoare în casă. Semnalul tainicelor uneltiri fusese sosirea domnului Deleanu de la Bucureşti, încărcat de pachete şi plin de şoapte strecurate la urechea doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca şi a lui Herr Direktor. Şi Paşa fusese informat, cu obligaţia solemnă de-a respecta secretul.
Domnul Deleanu sosise la amiază. Dacă Olguţa n~ar fi fost atît de distrată în timpul vizitei obişnuite în biroul tatălui ei, ar fi observat desigur frămîntarea domnului Deleanu, de copil care deţine un secret eruptiv. Şi l-ar fi aflat. Dar Olguţa nu-l întrebase nimic.
Cu braţul în jurul gîtului tatălui ei, mai mult privindu-i părul alb, decît ascultîndu-l, auzise vag cronica bucureşteană. În faţa spectacolului vieţii, domnul Deleanu avea încă prospeţimea reacţiilor copilăreşti. Nici o blazare, nici o amărăciune, nici o oţetire. După viaţa tihnită de la Medeleni, cele patru zile de septembre, petrecute la Bucureşti, îl înfierbîntaseră ca pe copii întîia seară
petrecută la teatru. Văzuse tot. Ştia tot. Pe deasupra, fusese angajat într-un spectaculos proces de fraude militare, care-l pasiona. După o simplă lectură a Ordonanţei definitive, cu creionul roş în mînă şi zîmbetul în ochi, mai expresiv decît ochelarii, aflase întregul mecanism al procesului, găsind şi soluţia juridică de cîştig.
Ziua trecuse, dominată de verva descriptivă a domnului Deleanu.
Seara, la masă, doamna Deleanu anunţase pe convivi că a doua zi dis-de-dimineaţă se făcea mare grijitură, rugîndu-i pe toţi să se scoale mai devreme şi să
dispară de acasă pînă la ora dejunului.
― ...La unu fix vă chem cu clopoţelul.
― Şi eu, tante Alice? întrebă Monica, nevăzîndu-se exceptată.
Doamna Deleanu abia izbutise să-şi stăpînească năvala rîsului.
― Şi tu.
― Şi eu? nu se putu ţine domnul Deleanu.
Rîs general din pricina accentului şcolar al întrebării domnului Deleanu.
Doamna Deleanu oftase, ridicînd din umeri, dezolată ca şi cum totul s-ar fi descoperit.
A doua zi de dimineaţă, după cafea, subt controlul doamnei Deleanu şi al cucoanei Catinca, toţi fură expulzaţi, cu interdicţia formală de-a reveni pînă la unu.
Numai domnul Deleanu fu sechestrat în birou; doamna Deleanu îl socotea incapabil să păstreze un secret mai mult de douăsprezece ore.
Plecară cu toţii în livadă: Paşa cu pelerina pe umăr, şi uneltele pictoriceşti; Herr Direktor, cu un teanc de ziare; Puiu cu un dosar şi un vraf de literatură juridică; Mircea, cu mînile goale; Monica şi Dănuţ cu mormanul de corecturi al volumului lui Dănuţ ― scrupulos, şi cuprins de panica debutanţilor faţă de cele mai neînsemnate greşale de tipar, Dănuţ era la a patra corectură.
Numai Olguţa lipsea. Pornise cu maşina lui Dănuţ. Din ziua vînătorii de raţe, nu mai încălecase. Făcea zilnic aceleaşi drumuri la gară, dar cu automobilul, automat: dusă de motor.
*
Există un surîs unic al feţei omeneşti, pe care-l au părinţii bătrîni cînd întîmplător evocă amintirea unui copil al lor, plăpînd şi copilăreşte înţelept, care-a murit de menengită la şase sau la şapte ani. Copiii morţi de menengită sînt cele mai sfîşietor de luminoase chipuri ale copilăriei.
Durerea acelor bătrîni e veche, s-a ros; le-a rămas uneori melancolia. Au descoperit într-o casetă o şuviţă de păr a copilului lor, sau şi-au amintit o vorbă de-a lui, abia glumeaţă. Îl revăd jucîndu-se liniştit pe covor, cu fruntea gravă şi minutele potolite ca ale înţelepţilor. Nu e zvon de rîsete, nici gamă de vorbe subţiri, amintirea acelui copil: e mai mult o tăcere, o pată de soare. Părea mereu preocupat, ca cei care joacă şah. Era blînd şi concentrat. Nu supăra pe nimeni. Se pregătea parcă să intre în mormînt, cu faţa lui solemn copilărească, şi mînuţele lui mici, încă
de pe atunci ostenite de viaţă, ca aripele pasărilor care-au trecut marea.
Bătrînii surîd; îl văd copil, îl ştiu mort. La fel surîdea şi copilul lor, cînd se juca pe covor.
