― Tu ai ucide, Paşa?
― Nu! E oribil.
― E oribil. Eu am ucis.
― Tu?... Pe cine?
― O broască, Paşa, dar am avut senzaţia că ucid. Omorul e mai mult o stare subiectivă decît un fapt în sine. Cei care ucid în război n-au senzaţia crimei. Eu am avut-o, împuşcînd o broască fioroasă, tot aici, pe iaz. Ţăranii pretindeau că-i sufletul Fiţei Elencu, reîncarnat. Niciodată n-am văzut o broască atît de mare!
Şedea pe un trunchi de salcie, şi cînd orăcăia, celelalte broaşte tăceau. Un sunet de guşat, aproape lătrat. O uram ca şi pe Fiţa Elencu, fiindcă-mi era frică de ea. Am ochit-o lung...
Olguţa tăcu. Nu se mai auzeau pocnete de puşti. Pe nesimţite, răsărită într-un colţ de cer, luna aşteptase împlinirea nopţii; şi o dată cu întunecarea zărilor, lumina ei intră în noapte ca o spadă în teaca de catifea.
― ...Am ucis-o. Un pîntec alb, găurit, şi două labe ridicate-n sus. Gest de blestem. Coşmarul copilăriei mele. În zeci de nopţi am visat labele broaştei, ridicate spre mine, ameninţîndu-mă... Paşa, ce umilitor lucru e laşitatea! Am stat de vorbă cu tine şi n-am tras nici un foc, numai ca să nu ridic puşca în faţa acestui iaz.
― Ce faci?
― Încarc puşca, zîmbi Olguţa, ridicîndu-se brusc.
― Lasă, Olguţa!
― De ce? Şi ţie ţi-e frică?
Un ciot de salcie răsturnată se ridică diform din argintul apei.
Olguţa făcu un pas înainte. Paşa se ridică, urmînd-o. Săltată cu patul în umăr, puşca luci în lună.
Paşa îşi pregăti urechea.
Tăcerea se prelungi apăsător.
Olguţa lăsă ţevile-n jos.
― Ce-i, Olguţa?
Întoarse spre el o faţă albă, cu aceeaşi expresie pe care Paşa o văzuse într-o seară la Paris, cînd pianul amuţise brusc şi Olguţa-l congediase, întinzîndu-i o mînă
rece.
― Hai să plecăm.
Porniră tăcuţi. Olguţa mergea încet, cu umerii aplecaţi şi picioarele grele.
Se apropiară de focurile aprinse în cîmp. Patefonul cînta înainte, perechile dansau, servitorii pregăteau masa pe pături întinse la pămînt. Frigul de toamnă se
lăsa, aburind suflările.
― Paşa...
Olguţa se opri, ridicînd ochii spre Paşa. Glasul era calm; vorbele, clare.
― ...tu trebuie să ştii de ce boală a murit bunica mea. Cancer, nu?
― Da. Cancer.
Porniră înainte. O picătură de sudoare îngheţată căzu de pe fruntea Olguţei, lunecînd de-a lungul nasului.
*
Plecase de la masă, fără să anunţe pe nimeni. Încălecase şi pornise în galop.
Dorea să ajungă mai repede acasă. Nu vedea nimic, nici stele, nici lună, nici pămîntul tăiat în vaste marmure simple.
Vorbele doctorului Mass erau neclintite în faţa ei, pe cer, înainte şi-n urmă, în copitele calului, în bătăile inimii şi-n zvîcnirea tîmplelor.
În clipa cînd smuncise puşca, lipindu-i patul de umăr, simţise adînc junghiul în sînul drept.
Apărură spume pe botul calului. Crupa-i lucea de sudoare.
Olguţa căscă gura ca să-şi descleşte fălcile. O dureau pînă-n tîmple.
Luna apăru trist pe vîrful unui plop, ca o frunte de oştean rezemată pe spadă.
Calul gîfîia precipitat. Călcîile intrară în burta udă de sudoare. Trecu prin sat, prin spart lătrat de cîni. Intră în curte. Descălecă. Lăsă calul slobod. Intră prin atenanse de-a dreptul în odaia ei. Aprinse lampa. Se dezbrăcă, smulgîndu-şi bluza.
Se apropie de oglindă cu pieptul gol.
Îi tremurau mînile, înnăduşite. Pipăi vechea cicatrice a sînului, uşor, uşor, de jos în sus.
