― De sus, de pe bîrnă.
Oţeleanca îşi duse mînile la gură, inundată de rîs.
― Ai să te măriţi, duduie Olguţă... Mănîncă să te faci frumoasă. Sărut mîna, că
mă duc la treabă, ardi-i-ar norocu de nepoţi.
― Cui seamănă?
― Cui? se îmbufnă Oţeleanca ― zărghitului!
Zărghitul era Gheorghiţă a Marandei, fostul aghiotant din Pitar-Moşu al lui Dănuţ, apoi ordonanţa lui în război, şi devenit după demobilizare vizitiu la Medeleni şi ginerele Oţelencei. Iute şi el, iute şi soacra, dar Oţeleanca îşi adora nepoţii, şi vrednic, Gheorghiţă în fiecare an mai adăuga unul la şiragul pus pe grumajii soacrei.
Oţeleanca plecă repede. În fiecare zi îi aducea Olguţei merinde; fructe, dulceaţă, pîne proaspătă cu unt. Ea, vechea prietenă a lui moş Gheorghe, în lipsa moşului, se socotea obligată să îngrijească de duduiţa din casa lui.
Olguţa mîncă prune, mîncă dulce şi amărui miez de nucă, muşcă din fagur, numără din nou scrisorile lui Vania ― le număra în fiecare zi ― le încuie într-o valiză pe care o aşeză pe vatră, făcu puţină gospodărie prin odaie, muşcă din nou din fagur. Plutea un parfum de fericire în odăiţa în care vibra soarele, îndesîndu-şi aurul. Ochii Olguţei se opriră deodată asupra sipetului braşovenesc. Ştia ce-i înăuntru, dar niciodată nu-l deschisese.
Acum cincisprezece ani, în copilărie, de cîte ori nu cercase să-l înduplece pe moş Gheorghe să-i arate ce-i în cufăr. Moş Gheorghe nu cedase. Singura rugăminte a duduiţei Moşului, neîndeplinită de moş Gheorghe; după moartea lui aflase ce-i în cufăr, dar nu cutezase să umble. Trebuia să asculte vorbele testamentului lui moş
Gheorghe. Să aştepte să iubească, ş-apoi să deschidă sipetul în care moşneagul adunase hainele de mireasă pentru ea.
Luă cheia sipetului cu o bătaie de inimă. Cheia era rece ca mîna lui moş
Gheorghe pe patul de moarte.
Mîna Olguţei tremura.
Avea impresia că moş Gheorghe-i în odaie şi că o priveşte, fără să-l poată
vedea.
Anevoie descuie încuietorile ruginite. Capacul greu fu ridicat.
Soarele cădea din plin, îndreptat parcă anume asupra gurii de trecut.
Îi năvăli deodată în nări un sfîşietor miros de vechi, uscat şi mort, strîngîndu-i inima. Deasupra era o scoarţă ţărănească măcinată de molii. O ridică.
Se prăbuşiră pulberi, jucînd în soare. Mătasa albă, atinsă de toamnă, îngălbenise. O ridică. Foşni uscat. Se rostogoli un val subţire, tăiat, destrămat, subţiat ca un paianjeniş. Muriseră toate mătăsurile. Luciul lor de sidef ondulat, se stinsese. Jucau pulberi de pod în razele soarelui, răspîndind miros de colb şi mucegai.
Mînile se opriră grele, deasupra veştedei răscoale. Impresia că umblă în racla cu moaştele unei sfinte, era atît de puternică, încît nu mai avu curajul să caute mai departe.
Aroma fructelor, parfumul florilor se întristară.
Se auzi un oftat, Olguţa tresări. Ea oftase. Strînse mătăsurile, c-un fel de
spaimă; aveau uscăţimea de epidermă scămoasă de lepros. Închise capacul, încuind. Scrîşnetul cheii în broaştele ruginite suna funebru. Mirosea a moarte. Şi razele soarelui tremurătoare de pulberi aveau ceva de moaşte înveştmîntate în aur.
Auzise o mişcare în sipet. Fugi afară. Respiră adînc, cu suflarea precipitată. Poate că erau şoareci în sipet. Intră din nou în căsuţă. Lumînarea stinsă fumega. Acelaşi miros de uscăciune, stăruitor răspîndit, domina aroma fructelor şi parfumul florilor.
Olguţa privi icoanele c-un zîmbet trist, de copil care nu ştie să plîngă, apoi scrisoarea lui Vania, cu peceţile de bronz aprinse de soare... Îşi trecu palmele reci peste obrajii reci.
Cu mîni tremurătoare aprinse candela de subt icoanele severe.
Zîmbetul luminei roşii se ivi pe feţele lor de umbră arsă.
― Olguţa! Olguţa!
Glasul lui Puiu o deşteptă ca dintr-un coşmar. Luă scrisoarea şi ieşi repede afară, încuind uşa. Puiu venise călare.
― Olguţa, îs cinci fără un sfert. La cinci plecăm.
― Unde?
― Ai uitat? La iaz.
― Aa!
Respiră. Cîntau albinele şi rîndunelele. Soarele zvîcnea cald. Calul lui Puiu necheza, frămîntîndu-se. Cotcodăceau găini. Un muget de bou răsună enorm ca un arcuş de contrabas al tîmpeniei fericite. Priveliştea vieţii îi spăla ochii cu viaţă.
― Vii, Olguţa?
― Vin.
Puiu porni în trap demonstrativ, subt ochii Olguţei care se-ndrepta spre grajd, călcînd repede, elastic, prin focul purificator al soarelui.
― Gheorghiţă, spune-i lui Vasile să-ncalece, chiar acum, şi să ducă scrisoarea la gară. S-o dea recomandată. Să-mi aducă recipisa.
*
