hramul marei bucurii. Pe bîrnele de sus rîdeau mere galbene şi roşii, în şiruri dese, cu aromele candide, cum îs zugrăviţi, numai cap copilăresc şi aripi albe, îngerii roind în unele icoane în jurul Fecioarei Maria cu pruncul sfînt în braţe. Din oale, mari bujori albi şi roşii, îşi trimeteau petalele bombate să zboare leneş. Garoafele de jar ardeau arome pipărate. Aşezată pe un lăicer cu dungi galbene şi roşii, cu picioarele încrucişate ca ţigăncile care dau în ghioc, aplecată pe măsuţa rotundă, Olguţa scria cum rîde un copil în soare: iubirea ei era numai lumină. Mîna îi era uşoară ca şi cum ar fi ţinut o rază de soare. Nu mai era plecată deasupra unei foi de hîrtie ci deasupra întregului pămînt care-şi rîdea primăverile subt mîna ei. Avea cerul deasupra foarte aproape, de vreme ce-şi ţinea capul îndoit să nu-l atingă.
Pletele-i cădeau negre, de-a lungul obrajilor rumeni. Fruntea înclinată, sprîncenele porneau departe întîlnind tîmplele cu vioria undă a vinelor, genele aplecate prelung ca umbrele, ochii luminoşi negri, buzele abia cărnoase şi roşii în tăcerea lor, ca în parfum garoafele îmbobocite.
În odăiţa scundă şi întunecoasă a unei căsuţe de ţară, cu armonii naive de culori tinere, viaţa zugrăvise acest tablou, regăsind culoarea şi mişcarea penelului străvechilor călugări, cînd aplecaţi cu soarele şi luna într-o chilie, pe foaia unei biblii, sau pe lemnul unei icoane, pictau cu singurul meşteşug al credinţei, icoane hărăzite inimii lor şi artei veacurilor viitoare.
*
Un măr căzu de pe o bîrnă, pocni compact sărind pe jos şi se rostogoli pînă
alături de Olguţa. Tresări, privindu-l cu ochi întrebători. Era atît de fericită încît devenise superstiţioasă. Vaietul cucuvaielor, pisicile negre, aţele de păianjen şi toate mişcările întîmplătoare ale lucrurilor neînsufleţite o impresionau ca nişte semne ale destinului, care trebuiau descifrate. Căzuse un măr! Semn bun sau rău?
Scrisoarea lui Vania fixa şi ziua plecării: 14 septembre. Inima Olguţei era o foaie de calendar cu cea mai roşie sărbătoare a lumii: 14 septembre.
Vaporul pleca seara; a doua zi ajungeau la Constantinopol. Jeni Validé Giami...
Vania era sănătos. Formalităţile moştenirii erau îndeplinite. Tratativele vînzării moşiei erau pe sfîrşite. Obţinea un preţ mai bun decît sperase.
Asta însemna şi o oprire în Italia. Scrisorile lui Vania aplecau cu o putere solară două umbre asupra Europei, unite de pronumele plural "noi". Scrisorile lui, ca şi scrisorile Olguţei, ocoleau întrebuinţarea lui "eu", abuzînd de "noi". Acesi
"noi" revenea mereu în scrisorile lor cum revine un cuvînt abia învăţat în toate frazele unui copii. Şi cum deocamdată, în prezent, fiind despărţiţi unul de altul, fiecare era "eu", îşi scriau aproape exclusiv în viitor, ca mereu să-l poată
întrebuinţa pe "noi".
Isprăvise scrisoarea prin care-i răspundea lui Vania că pînă la 14 septembre va
fi gata de plecare. Va sosi la Constanţa cu trenul de Bucureşti în ziua de 14
septembre. Să n-o aştepte la gară. Se putea să fie însoţită de cineva de acasă.
Sufletul ei dorea ca Vania să fie mort pentru toţi; numai pentru ea să existe, cum existase de-a lungul anilor trişti.
Se vor întîlni la Constanţa în ziua de 14 septembre, după amiază, între patru şi cinci, la capul farului, fie ploaie, fie vînt, fie orice.
"..acolo ne vom logodi, Vania, înaintea plecării. Marea ne-a adunat pe amîndoi astă primăvară, în faţa ei vreau să schimbăm inelele. Să nu zîmbeşti. Nu e un capriciu poetic. E o superstiţie. Vreau să ne legăm în faţa mării. Să nu pierzi bendiţa de hîrtie: e măsura degetului meu. Verigele să fie subţiri. Pe una să
gravezi «Vania ― 14 septembre», pe cealaltă «Olguţa ― 14 septembre». E întîiul şi singurul inel pe care am să-l port şi de care n-am să mă despart niciodată..."
Scrisese atît de mult încît îi erau degetele reci. Soarele aplecat înspre apus îi îmbrăca namile în aur. Le lăsă întinse în lumina soarelui. Aşa va fi cînd Vania îi va pune inelul. Auzea bubuitul valurilor izbite în stînci, simţea mirosul mării.
14 septembre! Fericirea cuprinsă în aurul unui inel.
Se vor întoarce de la far cu inelele, se vor îmbarca şi vor pleca.
Ochii Olguţei revenind din viitor, întîlniră iar mărul căzut. Semn bun? Semn rău?
Zîmbi. Muşcă din el. Cum să fie semn rău un măr domnesc? Aprinse lumînarea, pregătind plicul pentru scrisoare. Îşi făcea singură plicurile pentru voluminoasele scrisori trimise lui Vania. Avea coli gălbui, cu ţesutul ca al pînzei de Olanda, din care făcea un fel de plicuri armonios dreptunghiulare, mai mari decît cele obişnuite, pe care, în loc să le lipească, le prindea jos la dreapta şi la stînga , cu cîte-o pecete de ceară colorată.
Olguţa avea o deosebită cochetărie pentru scrisori. Niciodată nu cumpăra cutii cu plicuri şi scrisori gata făcute. Avea mereu în biroul şi geamandanul ei tot felul de coli şi de blocuri pentru corespondenţă. Nu putea accepta să aibă o hîrtie tip pentru toată corespondenţa, după cum nu scria la fel tuturora. Îşi proporţiona singură forma şi mărimea hîrtiei, după conţinut. Niciodată, un plic de-al Olguţei nu dădea impresia de palton prea strîmt, după cum iarăşi, scrisorile ei nu păreau fiţuici din greşală strecurate într-un plic disproporţionat cu mărimea lor. O scrisoare de-a Olguţei era un armonios tablou grafic; şirurile drepte, împlinite ca formă, nu dădeau impresia de front soldăţesc încremenit la comandă, dar nici de ploaie torenţială, aspect caracteristic al scrisului femeiesc. Un fel de horă vivace, aproape relief prin fermitatea conturului, gata parcă să se desprindă de pe foaia plată, în şiruri dănţuitoare. Rotunde, literele aveau un mers elastic, cuvintele abia desprinse
unele de altele păreau că se ţin uşor de mînă, mergînd în vîrfuri, într-acelaşi ritm, şir cu şir.
Lui Vania îi scria pe coli de bloc, ceva mai scunde decît colile obişnuite, dar tot atît de late, ceea ce le sporea lărgimea, dînd o impresie de robust. Ochiul cetea frazele lung, prinzîndu-le amplu, fără acele ridicule viragii, impuse de scrisorile înguste, care dau ochiului senzaţia că se prăvăleşte pe scara unui pod cu un sac de nuci.
Aceste coli, îndoite în două, aveau plic proporţional mărimii lor şi mînilor lui Vania, mai ales. Mari, puternice erau mînile bărbăteşti ale lui Vania, mari trebuiau să fie şi plicurile destinate acestor mîni. Să nu fie plicul în ele furişat, clandestin ca fiţuica în mîna şcolarului care copiază, să nu-i dea lui Vania impresia minusculului, a derizoriului, a păpuşei ― ci dimpotrivă, să fie plicul în mînile lui, larg, spaţiat, întreg în simplicitatea liniilor drepte. Să-i placă să se uite la plicurile în care erau scrisorile Olguţei, cum îi plăcea să privească la ferestre, viaţa de afară.
Podoabele feminine ale acestor plicuri erau peceţile. Olguţa îşi închidea plicul cu două peceţi aşezate de-a dreapta şi de-a stînga marginei de jos, atîrnînd ca două
somptuoase zorele deschise pe un zid.
Alese bronzul. Bastonul de ceară încălzit la flacăra lumînării sfîrîi, revărsîndu-se moale cu palpitări luminoase, pecetea se formă larg ovală şi neregulată, scarabeul dăruit de Paşa îşi imprimă în lava de mozaic diavolul linear. A doua pecete apăru în cealaltă margine. Olguţa zîmbea copilăreşte la flacăra lumînării, în mirosul fierbinte, puţin aromat, de ceară topită. Îşi privi scrisoarea.
Ca şi ferestrele, oglindea căderea soarelui de bronz lichid.
Îi rîdea toată faţa acoperită de soare. Îl vedea pe Vania rupînd sigiliile de bronz cu degete de împărat care primeşte o scrisoare de la un alt împărat. Ar fi vrut să se întindă lung ca o pisică de Angora, pe lîngă el, în soare.
Se întinse, dîndu-şi capul pe spate. Cineva bătu la geam. Privi. Capul Oţelencei rîdea, ca un harbuz atunci desfăcut. Îi făcu semn să intre.
― Sărut mîna, duduie Olguţă, iar faci farmece?
Duduia casa subt paşii ei de ţărancă zdravănă şi la bătrîneţe.
― Ţi-am adus merinde.
Îi aşeză pe măsuţă o farfurie cu o bucată de fagur strălucitor ca o zale de soare, şi o strachină cu nuci şi prune brumării.
― Oţeleanco, îi semn bun cînd cade un măr?
― De undi-o căzut?
