Poate că într-o măsură, credinţa felurit nuanţată a doamnei Deleanu, a cucoanei Catinca, a lui Herr Direktor, a domnului Deleanu şi a lui Alexandru Pallă, că
Olguţa îl iubeşte pe Mircea ― credinţă sensibilă de la o vreme pentru Mircea, prin anumite atitudini ale acestora ― îi influenţase şi pe el, dîndu-i o speranţă creată de ceilalţi, nu de Olguţa.
Nu mai lucra de loc. Renunţase complect la activitatea intelectuală. Felul cum îşi petrecea zilele la Medeleni, era o veşnică aşteptare a Olguţei. Pentru el timpul era prezenţa sau absenţa Olguţei, cum pentru agricultor cerul e ploaie sau secetă.
Era stăpînit de cleptomania lirică a adolescenţilor. Colecţiona flori atinse de mîna Olguţei, batiste uitate de ea, cărţi preferate de ea. O ţigară începută în glumă de Olguţa şi azvîrlită, fusese colecţionată de Mircea.
Îşi pierdea treptat libertatea de mişcări şi siguranţa calmă, care-l făceau oriunde preţios interlocutor. Se intimida din senin; de cîte ori, în lipsa Olguţei, ceilalţi vorbeau de ea, tăcea, roşindu-se, avînd impresia că minte.
Şi mai mult, prietenia lui cu Monica avea un hiatus. Olguţa dispăruse din conversaţia lor. O singură dată voise s-o întrebe pe Monica ce crede, dar oroarea de-a converti în vorbe ceea ce abia cuteza să fie gînd în el, îl făcuse să renunţe.
Monica era îngrijorată şi de Mircea şi de Olguţa. Presimţea confuzia tuturora, a lui Mircea mai ales, şi nu îndrăznea să spuie nimic. Ce-ar fi putut spune? Că Olguţa nu-l iubeşte pe Mircea? O impresie a ei, prin nimic justificată, de vreme ce Vania murise. Cu toate acestea simţea că se petrece cu Olguţa ceva în afară de casă.
Absenţa Olguţei în iulie, şi explicaţia domnului Deleanu că s-a dus la Iaşi să-l vadă pe doctorul Prahu, care era cam bolnav, fusese acceptată de toţi, afară de
Monica. O exclamaţie a Olguţei, chiar în ziua înapoierii, îi întărise neîncrederea.
Olguţa intrase la ea în odaie, seara, asupra culcării şi, ca niciodată, îi dezmierdase capul, spunîndu-i cu ochii aproape în lacrimi:
― Sînt fericită, Monica!
O sărutase şi plecase repede. Cîteva zile Olguţa o evitase.
Era convinsă că Olguţa iubea. Vedea în mişcările ei acea somnolenţă
luminoasă pe care-o dă trupului baia de soare, şi sufletului, dragostea. În 1914, şi-n 1916, cînd Vania trecuse pe la Iaşi, aşa era Olguţa: atunci parcă mai febrilă. Acum era calmă. Dar toate mişcările ei rîdeau lung, ca o creangă înainte de-a înflori, cu florile în ea. Pentru cine această primăvară ascunsă? Apoi drumurile călare la gară?
Se ducea zilnic. Apoi stabilitatea la Medeleni. În copilărie, Olguţa era incapabilă să
stea într-o odaie; zburda, aproape simultan, în toate. Mai tîrziu, acest neastîmpăr luase proporţii interjudeţene. Medelenii pentru Olguţa nu erau decît o răspîntie de direcţii, mereu parcurse călare sau în automobil. Anul acesta, exceptînd aşa-zisa călătorie la Iaşi, nu se mişcase de la Medeleni. Singurul ei drum era spre gară, dar şi acesta tot în legătură cu Medeleni, readucînd-o zilnic la Medeleni, mai adine zîmbitoare. Şi, în sfîrşit, ridicarea căsuţei lui moş Gheorghe la rangul de odaie de lucru a Olguţei! De la moartea lui moş Gheorghe, casa lui, lăsată prin testament lui Dănuţ şi Olguţei, fusese nelocuită. Olguţa o păstrase aşa cum era pe vremea lui moş Gheorghe, îngrijind să fie reparată, văruită şi curăţită în fiecare vară. În timpul iernii, vechea prietenă a lui moş Gheorghe, Oţeleanca, făcea foc în cele două odăi nelocuite, împiedecînd umezeala şi paragina. Ea ţinea şi cheile casei. Într-o zi, Olguţa i le ceruse, păstrîndu-le. De atunci, zilnic petrecea cîteva ore în fosta căsuţă
a lui moş Gheorghe.
― Ce faci acolo, Olguţa? o întrebase doamna Deleanu, văzînd-o că porneşte într-acolo cu toate cele trebuitoare scrisului.
― Scriu un roman!
Între timp, Monica fusese numită profesoară de franceză la liceul de fete din Iaşi. Tînărul doctor în litere căzuse victima unui banchet. A doua zi, după acest banchet, Olguţa se înapoiase de la gară, agitînd cu mîna un pachet. Toţi erau adunaţi în pridvor, aşteptînd dejunul.
― "Domnului Dan Deleanu, scriitor", ― cetise Olguţa de pe cal, cu glas tare adresa, ca o proclamaţie.
― Volumul lui Dănuţ! jubilase glasul doamnei Deleanu.
Înconjurat de curiozitatea tuturora, Dănuţ desfăcuse pachetul. Monoclul lui Herr Direktor apăruse în orbită, ochelarii celorlalţi ― pe nas. De-a valma, corul glasurilor descifra titlul întîiulul volum al lui Danuţ, în stadiul de corecturi în pagină. Dar cel dintîi care descoperi dedicaţia fu Herr Direktor:
― Bravo, Dănuţ! Vra să zică beneficiarul e Monica. Bravo, Monica!
Obrajii Monicăi ardeau. Genele-i tremurară îndreptate spre numele ei tipărit pe
întîia foaie a volumului, într-această atmosferă de logodnă zîmbitoare, glasul lui Herr Direktor răsunase din nou.
― Ei, acuma mai lipseşte încă un volum cu dedicaţia de rigoare. Aşteptăm simetria.
Obrajii lui Mircea se împerecheaseră cu ai Monicăi. Domnul Deleanu şi Paşa priviseră stăruitor titlul volumului lui Dănuţ. Ceilalţi zîmbeau deschis. Numai Olguţa era calmă. Tăcerea devenise penibilă, zîmbetele jenate, în faţa Olguţei, care n-avea de loc aerul să priceapă gluma.
Dar Herr Direktor urmase cu hotărîre.
― Olguţa, tu ce gînduri ai pe la toamnă?
Olguţa şovăise o clipă numai. Ridicase puţin fruntea, privind ochii tuturora.
― Plec în străinătate.
De-atunci începuse toamna.
*
Căsuţa lui moş Gheorghe nu era depărtată în spaţiu numai de curtea moşiei Medeleni, ci mai ales în timp. Cincisprezece ani o despărţeau de casa boierească.
Străvechi pendul cu minutarele de ani oprite la o oră a trecutului, căsuţa lui moş
Gheorghe îşi oprise viaţa cu cincisprezece ani în urmă, cu un ultim cuvînt al inimii lui moş Gheorghe: "Duduiţa moşului". De atunci copiii crescuseră mari, lăsînd căsuţa lui moş Gheorghe în urmă, cu copilăria lor şi cu un plisc de cocostîrc deasupra, proiectat spre cer.
Şi iată că duduiţa moşului venise iarăşi, mare şi frumoasă, cum o vedeau în viitor ochii lui moş Gheorghe atunci cînd îi făcea scrînciob pentru joacă, strîngîndu-i pe ascuns cu mîni de slugă şi suflet de bunic zestrea în sipetul braşovenesc.
Nimic nu se schimbase. Icoanele erau la locul lor, sipetul braşovenesc la locul lui, măsuţa cu bucoavne subt icoane, cu ochelarii lui moş Gheorghe întăriţi cu sfoară, şi o cutie de tutun Bectimis, cu cincisprezece ani în urmă adusă de Olguţa moşneagului pentru luleaua lui care tot mahorcă arsese, de vreme ce cutia de subt icoane era plină cu tutun blond cu miros de altădată.
Albă pe dinafară ca părul lui moş Gheorghe, căsuţa lui, cu icoane, sipet plin de daruri şi parfum uscat de busuioc, o împresura pe Olguţa cu umbră, cu evlavie şi trecut, ca şi sufletul moşneagului dus dintre vii. Îndrăgostită, Olguţa luase drumul cel mai dulce al copilăriei. În locul moşneagului, o întîmpina casa lui. Intra pe uşa scundă pentru ea, trecea prin tinda mică, intra în odaia veche, se aşeza la masa joasă şi rotundă, ― şi-acolo, într-o tăcere îndepărtată de viaţă şi oameni, începea o poveste pe care moşneagul nu i-o istorisise. Acolo îi scria lui Vania zilnic, cu inima ca un cuib de rîndunele. Împodobise odăiţa cu fructe şi cu flori, pentru
