Din urmă răsună un trap jucăuş...

― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte.

― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă.

― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.

― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.

Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ.

― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos?

― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ.

― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm.

― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului.

În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile.

― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi.

― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.

― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar!

― Ai isprăvit, Dănuţ?

― Bine, dà cine-l păzeşte? se îngrijoră el.

― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii.

― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul.

Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.

― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ.

― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul.

― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii.

― Gheorghiţă, sărut mîna!

― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii?

― Ehei!...

― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ.

― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1)

― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu.

Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte.

Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ

rămase cu capacul, indignat şi nedumerit. Doamna Deleanu începu să rîdă.

― Lasă, Dănuţ, dă-i şi capacul... Poftim şi dumitale pentr-un rachiu, şi-ţi mulţumesc.

― Să trăiască boierul şi să crească mare! se ploconi ţăranul.

Trăsura porni.

Urcîndu-se în genunchi pe pernă, cu bărbia sprijinită de poclit, Dănuţ privi îndelung, cu melancolică invidie, pe din ce în ce micşoratul Gheorghiţă. La fel priveau copiii, căţăraţi de-a lungul porţii, pe străjerul stejarului cu zmeul.

Rămas stăpîn, Gheorghiţă a Marandei dezmierdă sfoara întinsă şi sonoră ca o strună... şi nesocotind bunătăţile din pumnul închis, se aşeză la pămînt sprijinindu-se de trunchi, îşi încrucişă braţele pe piept şi începu să privească

cerul ca un flăcău îndrăgostit.

― ...Te rog, nu te deranja, domnule Şteflea.

― Vai de mine! Scuzaţi, vă rog! Ştiţi, căldurile...

1 Ascultă, micuţul meu, trebuie să-i vorbeşti frumos, nu aşa; ţine, dă-i bomboane (fr.).

Odăiţa scundă bîzîia ca un 10 mai al muştelor.

Şeful gării, cu surtucul pe jumătate îmbrăcat, boxa în zadar, pe nevăzute, cu pumnul îndărăt, gaura blestemată a celeilalte mîneci... În sfîrşit, răzbind prin tunelul de alpaca albastră, mîna şefului se repezi spre mîna înmănuşată a doamnei Deleanu. Cu o înclinare eroică de om gras, sărută mănuşa. Aducîndu-şi aminte de batistă, şi-o luă de pe cap, pudic.

Dănuţ se simţi înfrigurat, ca într-o magazie cu jucării misterioase. Nu-şi lua ochii de la looping-the-loop-ul lent al benzii de hîrtie ciuruită de pe rotiţa telegrafului... Ştia că banda aceea e tainicul funicular cu care urcă şi coboară

cuvintele de prin văzduh... şi parcă nu-i venea să creadă.

― Vine regulat, domnule Şteflea?

― Vai de mine, coniţă, imediat! gîfîi şeful.

― Hai, Dănuţ, afară.

Pe peron aşteptau un buchet de gîşte legate, o traistă vărgată şi, blondă, dimineaţa de vară între doi castani.

― Ia să te văd, Dănuţ.... Vai! În ce hal eşti!

Costumul elegant de marinar, îmbrăcat abia de dimineaţă, încercase naufragiul şoselei. Sandalele fumegau la fiecare mişcare de colbăite ce erau, iar şosetele atîrnau buzate, descoperind gleznele mai albe decît pulpele.