Dănuţ se înghesui în ţăran, apucă sfoara şi, pătruns de adîncimea bulboanei de sus, îşi trase o mînă de pe sfoară. Dibuind cu ea îndărăt, apucă braţul omului.
Mîna de pe braţ strîngea din răsputeri; cea de pe sfoară, uşurel.
― Ţine bine, boierule, nu-ţi fie frică!... Pune amîndouă mînile, voiniceşte!
Cu o pornire duşmănoasă, Dănuţ se opinti şi trase, încreţindu-şi faţa. Cerul nu se desfundă... În mînile lui, atletică, sfoara vibra, umplîndu-i muşchii de bărbăţie... Ochii îi străluciră îmbătaţi.
― De-acum poţi pleca.
― Rămîi sănătos, boierule! glumi cu seriozitate ţăranul, prefăcîndu-se că
pleacă.
Sfoara-i izbucni din mînă.
― Stai! Stai! Nu mă lăsa! Scapă-mă! ţipă Dănuţ, îmbrîncit, tîrît, răscolit de panica unui înec în văzduh.
― Iaca aici-s!
Din urmă răsună un trap jucăuş...
― Vă pofteşte coniţa de grabă la curte.
― De ce? se răsti Dănuţ către omul de pe bihuncă.
― Mergem la gară, boierule, că-i vremea! răspunse omul, abia stăpînind calul.
― Feriţi, măăi! chiuiră copiii, zbughind din calea calului speriat.
Colbul se luă la trîntă cu şoseaua... Hora copiilor încercui îndeaproape pe Dănuţ.
― Ce ne facem? întrebă el mîhnit, cu toată nădejdea în ţăran... Îl dăm jos?
― Mai lasă-l bădie!... Nu-l da jos, boierule! se rugară în cor copiii, cînd la ţăran, cînd la Dănuţ.
― Eu zic să-l ducem în ogradă şi să-l legăm.
― Sigur! Sigur! jubilă Dănuţ, mai-mai să sară de gîtul mîntuitorului.
În frunte cu Dănuţ, alaiul mărunţilor călăuzi pînă la poarta ogrăzii pasul înalt al zmeului... Ograda se umplu de zarvă: cînii hămăiau, slugile răsăreau din toate părţile.
― Hai, Dănuţ, hai că vine trenul, îl îndemnă din trăsură, gata de plecare, doamna Deleanu, cu mînile pe urechi.
― Stai, mamă, nu vezi că am treabă! răspunse Dănuţ, trăgînd de sfoara zmeului priponit, ca spre încercare.
― Gata, boierule! De-acuma nu mai scapă, că doar îl ţine un stejar!
― Ai isprăvit, Dănuţ?
― Bine, dà cine-l păzeşte? se îngrijoră el.
― Noi! Noi! protestă poarta înflorită cu copii.
― Ba eu! hotărî apăsat un băieţaş mai răsărit, îngroşîndu-şi glasul.
Înfruntînd dulăii, intră în ogradă şi se înfipse lîngă stejarul încolăcit de sfoara zmeului.
― Cum îţi zice ţie? îl cercetă bănuitor Dănuţ.
― A Marandei, să trăiţi, răsună marţial răspunsul.
― Şi mai cum, băietele? întrebă cu blîndeţă doamna Deleanu, scoborînd pe scara trăsurii.
― Gheorghiţă, sărut mîna!
― Şi nu ţi-i teamă c-or să te mănînce cînii?
― Ehei!...
― Măi Gheorghiţă, să nu te mişti de-aici! porunci Dănuţ.
― Ecoutes, mon petit, il faut lui parler gentiment, pas de cette maniere; tiens, donnes-lui des bonbons. (1)
― Na... poftim, retuşă Dănuţ subt privirea doamnei Deleanu.
Şi, brusc, îi întinse cutiuţa cu bomboane violete, oferindu-i orăşeneşte.
Gheorghiţă şovăi, dar îndemnul cucoanei îl hotărî. Înşfăcă repede cutiuţa. Dănuţ
