Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue, domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue, cu guler jos şi moale. Ridicîndu-şi braţele în sus, le scutură; mînicile alunecară în jos. Păstrase mişcarea aceasta de mult, de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze... Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului, şi vor reintroduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuţ, de vremurile vechi.
Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată
spune la fel... Dacă Olguţa ar fi fost băiat!...
― Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?
Doamna Deleanu ridică din umeri.
― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!... Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!...
Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Şi-i mai mică decît tine!
Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Dănuţ se înroşi. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa... Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună, cu aceeaşi profesoară, clasele primare... Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri, spre deznădejdea bucătăresei.
Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei!
Blonda!... Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie!
"Lasă!" înghiţi el în gînd. Şi din nou se dezrobi, afară, cu zmeul.
Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. De la o vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguţa nu-l slăbea din ochi. O ţinti şi el drept în ochi.
― De ce te uiţi la mine?
― Eu? se miră candid Olguţa.
― Da, tu! replică el, hotărît să facă scandal.
― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa, uitîndu-se la
Monica. Spune şi mata, mamă?
― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ, schimbînd timpul şi împungînd cu degetul, violent.
― Ei, şi?! N-am voie să mă uit?
― Bine! Vom vedea!
― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu.
― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură.
― Şi tu să te linişteşti!
― Eu nu fac nimic!... Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa.
― Ia, mă rog !
Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă; toţi îi zăriră rîsul.
Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Se ridică de la masă, zvîrlind şervetul, şi porni spre uşă.
― Dănuţ, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?... Ia poftim înapoi!
― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas.
― Nu vrei la masă?!... Bine! Foarte bine!... Atunci poftim la colţ... Auzi, Dănuţ? încheie, scurt şi energic, doamna Deleanu.
Dănuţ se duse, gîrbov... În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă... Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei.
― Vrei să-l iert, Monica?
Monica dădu din cap cu putere.
― Poftim la masă... Şi mulţumeşte Monicăi! Da, da!
― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.
― Acum mănîncă-ţi caisele.
Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă, şi aşteptă să-i treacă
nodul din gît, ca să o poată înghiţi... Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte.
― Să vă fie de bine... Eu mă duc să mă culc!
― Dănuţ, du-te şi tu la culcare.
