― Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un castravete crud... ştii, cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa.
― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu, cum ştie el.
― Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crîşmă... N-am mai mîncat de cînd! Ştii, la cofetărie n-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe?
― Aud eu!
― Şi cumpărăm?
― Cumpărăm, cum nu!
― Şi mîncăm.
― ...Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu, şoricelul moşului!
― Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?... Hai să le facem compot.
Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară
războinic. Olguţa se răsuci, privi, se încruntă şi puse mîna pe bici.
― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung!
Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de la trăsură, şi pe cei de la bihuncă.
Totuşi, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie, şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu
oiştea-naintaşilor la porţi, ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor.
Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte, ştia şi Olguţa de la el.
― Hii-hiii!... chiui Olguţa.
Moş Gheorghe zîmbi numai; biciul şuieră o vorbă de şarpe; caii lungiră
trapul, scuturînd coamele grele, fluturînd cozile lungi... Şi opt copite bătură toba luptelor.
― Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa, în gura mare, ca în plină vijelie.
Monica îngenunchie pe perne, ridicînd capul pe deasupra poclitului.
― S-apropie?
― Parcă... şovăi răspunsul.
― S-apropie?
― Parcă da, se temu Monica.
― S-apropie? tună Olguţa, luînd biciul din mîna lui moş Gheorghe.
― Da-da ! se-nspăimîntă Monica.
Cu trupul lung şi zvelt de libelulă, bihunca răsări în rînd cu trăsura, gata s-o întreacă.
― Grăbiţi, copii! Grăbiţi: mi-i o foame grozavă! Şi-o sete! le vorbi din goană
domnul Deleanu.
Dănuţ, senin, se uita drept înainte, încordîndu-şi coada ochiului. Astfel arăta Olguţei dispreţul lui şi totodată putea să-i şi zărească înfrîngerea prelungă.
"Ce bine-i să fii bărbat!" gîndi Dănuţ respirînd cu nesaţ aroma de tutun desprinsă din haina tatălui său, respirînd cu convingere duhoarea de tutun mîinilor şi a suflării lui Ion de la spate.
― Moş Gheorghe, opreşte! hotărî în şoaptă Olguţa.
― Ho-ho, copii! Ho-ho, băieţi!
Bihunca se ducea dusă ca o săniuţă cu roţi prin pulberi.
― Da, da! Fugiţi dumneavoastră cît vreţi! Noi nu omorîm caii, le aruncă
Olguţa, ca o piatră ucigătoare din urmă, mărinimia milei.
Caii opriţi gîfîiau din greu; suflările lor alergau încă, zbuciumîndu-i pe loc.
Cei din trăsură se ridicaseră în picioare, urmărind fumul bihuncei pe şosea.
Olguţa răsucea biciul, îngîndurată... Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. Şi deodată, ca o melancolie de fîn cosit în toamna soarelui de sus, de îngeri trişti şi blînzi, mireasma sulfinei îi învălui.
