― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocii să-i bată!

Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc, pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare.

În odăiţa fetiţelor nu era nimeni... Intrase Anica în goană desculţă, lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa, după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon, surîsul de ţigancă tînără.

Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuinţă a Monicăi.

Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei, fără să-şi întindă coatele pe masă, cu gura închisă, ţinîndu-se dreaptă...

Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi, fără să

atingă cu degetul nici şifoniera, nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată

doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că

spălătoreasa-i vrednică, şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ştergîndu-şi-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus... fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetiţelor nu mai era nimeni.

― Copii, daţi-mi voie să-mi scot haina; nu mai pot.

Scoţîndu-şi surtucul de soie-ecrue, domnul Deleanu rămase în cămaşă de soie-ecrue, cu guler jos şi moale. Ridicîndu-şi braţele în sus, le scutură; mînicile alunecară în jos. Păstrase mişcarea aceasta de mult, de pe atunci cînd avocaţii pledau îmbrăcaţi în robă. Păstrase şi roba cu gîndul că Dănuţ va îmbrăca-o într-o zi ca să pledeze... Poate că pînă atunci vor pricepe "cretinii" ― cretinii erau toţi aceia care contraziceau părerile profesionale ale domnului Deleanu ― că roba dă aripi cuvîntului, şi vor reintroduce-o. De nu, să-i amintească măcar din dulap, lui Dănuţ, de vremurile vechi.

Domnul Deleanu îşi iubea profesia "ca pe-o amantă" ― aşa spusese într-o pledoarie la Casaţie, rostind cuvîntul ilegal cu pasiune şi aroganţă, ca să deştepte pe un consilier adormit ― şi dorea ca şi Dănuţ să gîndească şi să poată

spune la fel... Dacă Olguţa ar fi fost băiat!...

― Ei, Dănuţ, acuma eşti licean! Eşti băiat mare! Poţi judeca. Te faci avocat ca şi tata?

Doamna Deleanu ridică din umeri.

― Lasă-l te rog să mănînce mai întăi!... Dănuţ! Iar ţii coatele pe masă!...

Uite-te la Monica ce frumos mănîncă. Şi-i mai mică decît tine!

Olguţa îşi retrase coatele zîmbind. Dănuţ se înroşi. Scăpărînd o privire cruntă înspre Monica şi Olguţa... Teroarea comparaţiilor cu Monica dăinuia de un an: de cînd Monica şi Olguţa preparau împreună, cu aceeaşi profesoară, clasele primare... Cine-o mai descoperise şi pe Monica! Olguţa! Fireşte! Ea aducea şi puii de mîţă părăsiţi pe subt garduri, spre deznădejdea bucătăresei.

Asta mai mergea! Dar pe Monica n-o putea mistui. Uzurpatoarea! Aliata Olguţei!

Blonda!... Dănuţ demult aştepta prilejul s-o tragă de cozi cum trebuie!

"Lasă!" înghiţi el în gînd. Şi din nou se dezrobi, afară, cu zmeul.

Ochii Olguţei îl iscodeau pe subt gene. De la o vreme băgă de samă. Clipi, se suci. Olguţa nu-l slăbea din ochi. O ţinti şi el drept în ochi.

― De ce te uiţi la mine?

― Eu? se miră candid Olguţa.

― Da, tu! replică el, hotărît să facă scandal.

― Eu nu mă uit la tine! Eu mă uit la Monica! argumentă Olguţa, uitîndu-se la

Monica. Spune şi mata, mamă?

― Ba te-ai uitat! îşi ieşi din fire Dănuţ, schimbînd timpul şi împungînd cu degetul, violent.

― Ei, şi?! N-am voie să mă uit?

― Bine! Vom vedea!

― Ba ia te rog să te astîmperi! îl urechi din ochi doamna Deleanu.

― Pfuu! se bucură Olguţa cu şervetul la gură.

― Şi tu să te linişteşti!

― Eu nu fac nimic!... Eram să mă-nec! răsuflă Olguţa.

― Ia, mă rog !

Domnul Deleanu îşi trecu zadarnic şervetul peste faţă; toţi îi zăriră rîsul.

Dînd din umeri se resemnă şi doamna Deleanu să rîdă. Rîsul se răspîndi ca o horă batjocoritoare în jurul posomorălii lui Dănuţ. Se ridică de la masă, zvîrlind şervetul, şi porni spre uşă.

― Dănuţ, unde te duci? Ce, ai isprăvit? Ne-am ridicat de la masă?... Ia poftim înapoi!

― Nu vreau! îngînă Dănuţ cu jumătate glas.

― Nu vrei la masă?!... Bine! Foarte bine!... Atunci poftim la colţ... Auzi, Dănuţ? încheie, scurt şi energic, doamna Deleanu.

Dănuţ se duse, gîrbov... În sofragerie se făcuse o tăcere solemnă... Doamna Deleanu zîmbi cu bunătate întîlnind ochii speriaţi şi umezi ai Monicăi aţintiţi asupra ei.

― Vrei să-l iert, Monica?

Monica dădu din cap cu putere.

― Poftim la masă... Şi mulţumeşte Monicăi! Da, da!

― Merci! tremurară sarcastic buzele lui Dănuţ, lăsînd o mînă moartă în mînile Monicăi.

― Acum mănîncă-ţi caisele.

Dănuţ despică în dinţi o jumătate de caisă şi aşteptă, şi aşteptă să-i treacă

nodul din gît, ca să o poată înghiţi... Cu sîmburele în ea şi cu o viespe proaspăt aterizată, cealaltă jumătate rămase în farfuria cu caise graţiate de la moarte.

― Să vă fie de bine... Eu mă duc să mă culc!

― Dănuţ, du-te şi tu la culcare.