― De ce, mamă?

― Fiindcă aşa trebuie!

― Hai cu tata şi te culcă, măi băiete! îl consolă domnul Deleanu, căscînd cu poftă.

― Şi zmeul de afară? scînci Dănuţ.

― Te-aşteaptă.

Bucuria jocului cu zmeul în plin soare se umplu de amărăciunea somnului silit.

"Lua-l-ar dracu de somn!" blestemă Dănuţ în gînd pe Molohul după-amiezelor copilăreşti.

― Ai isprăvit, Monica?

― Da, tante Alice; mulţumesc! răspunse Monica, păturindu-şi şervetul şi scuturîndu-şi fărâmăturile de pe rochiţă.

― Haidem să-ţi arăt odaia voastră...

Olguţa, cu capul plecat în farfurie, trudea mîncînd caise, absorbită şi atentă

ca şi cum ar fi învăţat o poezie pe de rost.

― Şi tu, Olguţa, hai-hai, isprăveşte.

― Vin îndată; uite, numai patru caise mai am, se rugă ea.

― Să ştii că te-aştept în odaie, Olguţa! Să nu cumva să te prind pe-afară!

― Dacă spun că vin!

― Bine-bine!

Rămînînd singură, Olguţa trase cu urechea... Încredinţîndu-se că nu se-ntorcea nimeni în sofragerie, se uită lung la Profira. Profira îşi întoarse faţa turtită de pansea albă spre Olguţa. Aşteptă... scuturînd un şervet.

― Profira... Ascultă bine... Adă-mi chiar acuma un foarfece, un creion şi o bucăţică de hîrtie! gesticulă Olguţa cu degetul arătător, întovărăşind substantivele cu cîte o ciocăneală în masă.

― La ce, duduie? căută să se dumirească femeia.

― Nu te priveşte! Aşa vreau eu!

În aşteptarea Profirei, Olguţa îşi sprijini bărbia de marginea mesei, îşi lăţi coatele, strîngîndu-şi obrajii cu pumnii, şi medită preocupat.

― Ai adus?

― Am adus.

― Nu cumva i-ai cerut mamei ce ţi-am spus? se alarmă deodată Olguţa.

― Ba chiar aşa!

― Vai, Profira! Şi vrei să am încredere în tine

― De ce, duduie? Iaca am adus.

― Şi ce-a spus mama?

― A spus să caut la dumneaei în odaie, şi eu am căutat şi am adus.

― Aşaa! Bun!... Îţi mulţumesc.

Olguţa zîmbi. Aplecîndu-se asupra mesei, începu să scrie pe hîrtia elegantă, luată de Profira din cutia de scrisori ― mare, lătăreţ, apăsat ― scoţînd limba la fiecare cotitură de literă.

― Bun!

Ieşi hotărîtă, cu ochii înneguraţi de Salomee, cu foarfece de parcă despicat în mînă.

― Amarnic diavol! exclamă admirativ Profira, muşcînd dintr-o caisă.

Odaia lui Dănuţ se învecina primejdios cu odaia fetiţelor. Punctul de fruntarie era uşa închisă, cu cheia în broasca din partea cealaltă.

Faţa dinspre odaia fetiţelor purta un cuier, în care atîrnau pălării de pai, funde de mătasă, un cerc tricolor, o reţea cu mingi multicolore şi două paltonaşe pepita.

Faţa dinspre odaia lui Dănuţ era împodobită în partea de sus cu o panoplie de postav de biliard, alcătuită astfel: o puşcă Eureka ― culcată pe ţinta ei de carton alb cu cercuri roşii în jurul centrului albastru ― în tovărăşia beţişoarelor isprăvite cu un tampon de gumă lipicioasă; două săbii de tinichea cu tecile pistruite de rugină şi scofîlcite de duelurile cu Olguţa, încrucişate în X şi o şuierătoare prinsă cu un şnur roşu, cu şuier bîlbîit şi gust acrişor.

Mai jos de panoplie, despărţite de o sabie atîrnată vertical ca o coloană

vertebrală a războiului, erau răstignite două uniforme: una de amiral japonez, cu şapcă şi fără pantaloni, poreclită Kami-Mura; alta de amiral rus, botezată

Potemkin.

Pe atunci era la modă războiul ruso-japonez (1).

Olguţa proteguia pe ruşi, Dănuţ pe japonezi. De aceea, decoraţia ― o fundă

de la o jartieră de-a doamnei Deleanu ― cusută nemuritor de Profira pe pieptul amiralului japonez, fusese smulsă cu stofă cu tot şi era păstrată prudent în buzunarul amiralului rămas decorat cu "steaua căptuşelii". În schimb, chipiul amiralului rus subt pumnul lui Dănuţ se destupase. Olguţa lipise la loc arhipelagul de carton, cu gumă arabică şi cususe trainic fundul cu sfoară, împodobind totodată chipiul cu ciudate ţesături de aur. Olguţa îşi avansase chipiul la gradul de peste-amiral şi inaugurase evenimentul destupînd la rîndul ei ― ceva mai calm şi mai metodic decît Dănuţ ― chipiul amiralului japonez.

Doamna Deleanu reconstruise chipiul, iar Dănuţ îl avansase generos la gradul de peste-peste-amiral: "ceea ce, spunea Olguţa, e imposibil".

Iată şi epilogul războiului ruso-japonez în casa Deleanu:

― Acuma ce mai spui? Ai mîncat bătaie! o anunţase Dănuţ pe Olguţa, îmbrăcat în uniformă de amiral japonez.

― Nu-i adevărat!

― Să spuie papa.

― Dă, Olguţa! Ce să-ţi fac! Ruşii au mîncat bătaie; iacătă jurnalele.