― Nu mai pot! Mor de sete! răsuflă Olguţa răsturnînd în trăsură braţul de sulfină smulsă voiniceşte.
― Lasă că pornim îndată, o potoli doamna Deleanu, ştergîndu-i cu batista focul obrajilor năduşiţi.
― Uite, tante Alice! răsări şi Monica, aducînd în braţe mănunchiul verde plin de galbene scîntei, şi pe obraji culori de cîmp, culese o dată cu sulfina şi cu albăstrelele din păr.
Ocolind trăsura pe dindărăt, să se urce în stînga, Monica se opri deodată, ca întîmpinată de un gînd rău... Hăinuţa neagră, trăsura oprită! În mintea ei de copil necăjit, toate trăsurile mergeau spre cimitir; toate trăsurile oprite aşteptau pornirea convoiului...
― Tante Alice! Trăsura n-are număr!
― Sigur că n-are! Trăsurile de casă n-au număr.
― N-ai număr! şopti Monica trăsurii şi-o bătu cu mînuţa, bucuroasă.
Ajutorată de Monica, doamna Deleanu orîndui în poclit mănunchiurile de sulfină, răsfirînd şuviţele... Caii porniră... Multă vreme, albine credincioase urmăriră colibioara de sulfină... În soare, sclipeau steluţe aromate, fulguind uşor pe capetele din trăsură.
― Tante Alice!
― Ce-i, Monica?
― Mai e mult pînă acasă?
― Acuşi ajungem!
― Vai!
― Îţi pare rău, Monica?
― Nuuu, tante Alice!
Sigur că-i părea bine! Şi totuşi... parcă ar fi vrut să nu se mai coboare niciodată din trăsura fără număr şi cu sulfină în poclit: trăsura vacanţei.
― Moş Gheorghe, ce s-aude? întrebă Olguţa, cercetînd cerul cu mîna adusă
deasupra ochilor.
― Bat cînii!
― Ei! Cînii! Sus, moş Gheorghe!
― Bată-l să-l bată! Zmăul lui conaşu Dănuţ.
― Aha! mormăi Olguţa.
― Lasă, că-ţi face moşu unu mai frumos!
― Nu-mi trebuie!
Caii se opriră şi, smucind de hamuri, trecură pragul porţii la trap, pe subt vîjîitul zmeului străjuit de un stejar şi de un marinar mărunt. De-un marinar!
De-un amiral avînd pe buze zîmbetul aceluia care primi spada înfrîntului Napoleon.
Risipa albă a caselor ogrăzii, cu cea din mijloc largă şi adîncă şi stăpînă peste toate, răsări ca o luminoasă mănăstire fără turle şi călugări în ochii Monicăi.
Sforăind, caii se opriră la scară... În freamătul de viţă verde al pridvorului, zorelele multicolore căscau fraged.
― Mi-i foame! ţipă Olguţa cu mînie. Unde eşti, babo?
La glasul ei, cu chip şi trup enorm de eunuc ― broboadă albă şi pestelcă albă, rîzînd în hopurile pîntecului şi-n căscatul ştirb al gurii, cu braţele deschise cuprinzînd ograda toată ― coborî pe scări bucătăreasa.
― Aici-i baba! Da bine c-aţi venit odată, că-mi ard puii pe frigare, bătu-i-ar norocii să-i bată!
Un cerşaf ud prins cu ţinte de colţurile ferestrei deschise se bomba lin şi iar venea la loc, pre-făcînd căldura care moleşea caisele livezii în răcorită boare.
În odăiţa fetiţelor nu era nimeni... Intrase Anica în goană desculţă, lăsînd pe scaun geamandanul uşurel al Monicăi şi ieşise trîntind uşa, după ce-şi sclipise în oglinda ovală a şifonierei de mahon, surîsul de ţigancă tînără.
Acum geamandanul cu iniţialele bunicei era singur. În el aşteptau portretul bunicei şi o păpuşă îmbrăcată în negru, să vadă noua locuinţă a Monicăi.
Monica, aşezată în sofragerie la masă, pe un scaun cu două perne dedesubt, mînca frumos cum o învăţase bunica: cu şerveţelul agăţat de pieptarul rochiţei, fără să-şi întindă coatele pe masă, cu gura închisă, ţinîndu-se dreaptă...
Dacă ar fi intrat bunica în odaia fetiţelor şi-ar fi pus ochelarii şi, fără să
atingă cu degetul nici şifoniera, nici cele două dulăpioare de lîngă paturile de nuc, ar fi văzut că pic de colb nu-i nicăieri, nici muşte, şi-ar fi oftat cu uşurare; ar fi simţit mirosul de podele ceruite îmbinîndu-se cu aroma de răcoare păstrată
doar în tihna caselor bătrîne unde iernează mere şi gutăi şi ar fi clătinat din cap cu bunătate şi cu duioşie; şi s-ar fi aplecat cu multă trudă asupra paturilor neted învelite, şi dezvelind un colţ ar fi văzut că aşternutu-i de olandă şi că
spălătoreasa-i vrednică, şi că-n dulapul rufelor mai e sulfină şi lavandă ― şi-ar fi acoperit ea cu evlavie colţul descoperit; şi dacă ar mai fi deschis şi şifoniera şi-ar fi văzut păpuşile care aşteptau emoţia fetiţelor premiate la examenul de clasa treia primară şi-ar fi luat bunica ochelarii de pe nas, ştergîndu-şi-i, ar fi făcut o cruce la icoana Preacuratei din părete, o alta deasupra încăperii ― şi-ncetişor, încetişor, ar fi ieşit, şi s-ar fi dus... fiindcă Monica putea să intre, în odaia fetiţelor nu mai era nimeni.
― Copii, daţi-mi voie să-mi scot haina; nu mai pot.
