― Tante Alice, uite romaniţe! recunoscu Monica florile călcate în picioare prin ograda şcolilor.

Romaniţele rîdeau în soare, şi ele în vacanţă.

― Acele ce-s, tante Alice?

― Sînziene!

― Şi acelea?

― Sîngele-voinicului!

― Şi acelea?

― Condurul-doamnei!

― ...Sînziene, murmură Monica silabele tremurătoare de soare ca un vers uitat de albine pe buzele copiilor.

Tăcură.

Uguiau nevăzuţi în jurul trăsurii, dulci hulubi... Caii dădeau din cap blajin, urcînd la pas suişul... Pîlpîiau fluturaşi albaştri... Rîndunelele-şi lăsaseră în iarbă, la uscat, rochiţele umede de rouă... Drumul de foşnete şi de miresme ducea spre cerul apropiat ― cu părul auriu, cu obrajii palizi, cu cozile pe spate,

cu mînile împreunate ― pe Monica.

Putea să răsară, acolo unde drumul se împreună cu albastrul, în haină albă, ţinînd într-o mînă inelul cu cheile cele grele care deschid porţile cerului, sfîntul Petre surîzînd.

― Mi-i foame, protestă Olguţa.

De cînd aştepta moş Gheorghe vorba asta!

― Sss! şopti el la urechea Olguţei; are moşul ceva!

― Ia să văd! îl rugă Olguţa cu glas scăzut.

Moş Gheorghe scoase din buzunar o punguliţă de hîrtie.

― Ce are moşu??

― Roşcove! porunci Olguţa.

― Iaca, la asta nu m-am gîndit, se întristă moşneagul.

― Ce ai acolo, moş Gheorghe? se frămîntă Olguţa.

― Ia nişte zahăr de gheaţă, oftă el melancolic.

― Monica! Avem zahăr de gheaţă! strigă Olguţa, tropăind pe capră...

― Ei, moş Gheorghe, îmi pare că vrei să-ţi dai leafa pe mîna dentiştilor! îl dojeni în şagă doamna Deleanu.

― Lasă, cuconiţă, să mănînce copiii zahăr... Parcă matale nu-ţi dădeam tot aşa cînd erai mică!...

Doamna Deleanu zîmbi. Aşa era. Şi ea... Era mult de-atunci.

― Dar acuma îmi mai dai, moş Gheorghe?

― Dă, cuconiţă! Cum o vrea duduiţa!

Olguţa sfărîmă ceţoasele diamante înşirate pe sfoară... Începu praznicul: Olguţa, pe capră, sfărma, sugea şi înghiţea, şi iar începea; Monica, în trăsură, ronţăia încetişor, privind aiurea. Doamna Deleanu sugea neîndemînatec, înghimpîndu-se în colţurile sloiului vanilat, gîndindu-se la vacanţele de odinioară... Moş Gheorghe îşi smulgea musteţile zîmbind. Olguţa nu-l uitase: cu de-a sila îi vîrîse în gură o bucată de zahăr; moş Gheorghe o furişase în buzunar, cu mare băgare de samă, ca pe un dar de preţ.

― Moş Gheorghe, grozav mi-i de poftă de un castravete crud... ştii, cu sare şi chiper! ronţăi Olguţa.

― Lasă s-ajungem! Îţi pregăteşte moşu, cum ştie el.

― Moş Gheorghe, cumpărăm şi roşcove de la crîşmă... N-am mai mîncat de cînd! Ştii, la cofetărie n-au roşcove! Auzi, moş Gheorghe?

― Aud eu!

― Şi cumpărăm?

― Cumpărăm, cum nu!

― Şi mîncăm.

― ...Dacă mi-i da dinţii la loc oi mînca şi eu, şoricelul moşului!

― Vai, moş Gheorghe! N-ai să mănînci roşcove?... Hai să le facem compot.

Un nechezat vesti din urmă apropierea bihuncei; caii de la trăsură nechezară

războinic. Olguţa se răsuci, privi, se încruntă şi puse mîna pe bici.

― Moş Gheorghe! Nu mă lăsa! Ne-ajung!

Mult iubea moş Gheorghe caii, şi pe cei de la trăsură, şi pe cei de la bihuncă.

Totuşi, întrecerea începu vioaie, ca odinioară, cînd boierii erau năprasnici la mînie şi la veselie, şi cînd surugii învîrteau harapnice intrînd cu

oiştea-naintaşilor la porţi, ca să zîmbească inima boierilor de ţipetele jupîniţelor.

Moş Gheorghe îşi mai aducea aminte, ştia şi Olguţa de la el.

― Hii-hiii!... chiui Olguţa.

Moş Gheorghe zîmbi numai; biciul şuieră o vorbă de şarpe; caii lungiră

trapul, scuturînd coamele grele, fluturînd cozile lungi... Şi opt copite bătură toba luptelor.

― Uită-te-napoi, Monica! o îndemnă Olguţa, în gura mare, ca în plină vijelie.